(Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici )

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi roman), cu o
acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe
bine individualizate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de
ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea
caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost inclusă în
volumul „Novele din popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.
„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa
satului ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul pătrunderii
influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul porneşte de la încălcarea
unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare străbate întreaga sa operă. Spre deosebire
de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă, în care personajul reuşeşte să conştientizeze că
patima banului pune stăpânire pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o
găsise, Ghiţă, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere
moral, accentuând latura realistă a operei.
Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a
acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia cu o credinţă
populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite rele.
Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,
consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine
personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.
Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară
demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia,
ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile prologului, prefigurând tema şi
conflictul dominant, validate prin motive anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la
dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea
moralei, şi patima pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc
decât ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte
un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi-
simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au părăsit
credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive
anticipative, incipitul este de tip “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul
pentru ce urmează.
Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică
Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un
cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul
interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om cinstit, care îşi respectă familia, şi
dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.
Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi
ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul malefic al lui
Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine trece, cine zice şi cine ce
face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând să primească în schimbul banilor nişte
„grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică.
Pentru a i se opune îşi ia anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă
nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la
câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi mărturiseşte lui
Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui şi o foloseşte pe Ana drept
momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu dovezile asupra lui (banii din şerpar).
Recunoscând că a greşit, dar că nu o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie
soţia cu gândul de a se sinucide apoi.
Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole.
Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare la medii, la
fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele proyei analitice, respectiv:
prezentarea confluctului interior, folosirea stilului indirect liber (autorul redă presupusele
gânduri ale personajelor fără a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a operei şi se
află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele personajelor sunt
trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au dat cu răul” trebuie să plătească
acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii
pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar
personajul reflector vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care
sugerează ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul
moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care nu poate
rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit+final putem deduce concepţia scriitorului
potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu
noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : sinceritatea, cinstea,
cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul moral; scriitorul român este
astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”. (M. Eminescu)