Sunteți pe pagina 1din 45

LICEUL TEHNOLOGIC ,,OVID

CALEDONIU’’TECUCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Îndrumător ? , Furtuna Oana

Absolvent ,
Cerasela-Emilia Masgras-Gun

Tecuci
2020

Page 1 of 45
LICEUL TEHNOLOGIC ,,OVID
CALEDONIU’’TECUCI

TEMA LICENŢA, GRUPE SANGUINE


ERITROCITArE

Page 2 of 45
Cuprins

· Capitolul 1 Sângele ........................................................................................ .....4


· 1.1 Proprietăţile sângelui ......................................................................................
· 1.2 Plasma sanguină..............................................................................................5
· 1.3 Elementele figurate ale sângelui.....................................................................6
· 1.4 Funcţiile sângelui ............................................................................................8
· Capitolul 2 Grupele sanguine...............................................................................
· 2.1 Grupele sanguine eritrocitare..........................................................................
· 2.1.2 Sistemul 0AB.................................................................................................
· 2.1.2.1 Aglutinogenele sistemului AB0........................................................
· 2.1.2.2 Aglutininele sistemului AB0.............................................................
· 2.1.2.3 Implicații clinice şi importanta grupului AB0...............................
· 2.1.2.4 Grupele sistemului AB0....................................................................
· 2.1.2.5 Transmiterea ereditară a caracterelor de grup sanguin 0AB.......
· 2.1.2.6 Relaţia între grupul sanguin şi anumite boli. ................................

· 2.1.2.7 Compatibilitatea grupelor de sânge................................................


· 2.1.2.8 Tehnica de lucru pentru determinarea grupelor sanguine 0AB
· 2.1.3 Sistemul Secretor.............................................................................................
· 2.1.4 Sistememul Lewis ...........................................................................................
· 2.1.5 Sistemul Rhesus...............................................................................................
· 2.1.5.1 Antigenele sistemului Rh...............................................................
· 2.1.5.2 Importanta sistemului Rh..............................................................
· 2.1.5.3 Importanta sistemului Rh................................................................
· 2.1.5.4 Fenotipul ,genotipul şi transmiterea ereditară în cadrul sistemului Rh
· 2.1.6 Sistemul MNSSU..............................................................................................
· 2.1.7 Sistemul P..........................................................................................................
· 2.1.8 Sistemul
Keel.....................................................................................................
· 2.1.9 Sistemul
Duffy...................................................................................................
· 2.1.10 Sistemul
Lutheran...........................................................................................
Page 3 of 45
· 2.1.11 Sistemul
Kidd...................................................................................................
· 2.1.12 Sistemul
Îi........................................................................................................
· 3.0 Grupele
trombocitare ..........................................................................................
· 4.0 Sisteme
serice .......................................................................................................
· Biblografie .................................................................................................................
.

Cap.1 Sângele

Sângele  este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și
roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la
animalele superioare.

Sângele este un țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit
din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde
preia dioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de
eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie.

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce reprezintă
proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55-70 de kg. Acest
volum sanguin poate fi împărţit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul sanguin
reprezentat de plasmă şi 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de elemenele
figurate.

Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de celule
specifice sângelui.
Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de
valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se
numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi
încărcate cu dioxid de carbon se numesc vene.

Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează toate schimburile nutritive şi de epurare dintre
organism şi mediul extern.

Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi plexurilor


subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de sânge stagnant
său sânge de rezervă.

Page 4 of 45
La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul feminin, în special
datorită unui volum hematic mai mare.

Alte cauze de hipervolemie (volemie crescută), în afară de sexul masculin, sunt reprezentate de:

· Efortul fizic;
· Sarcina;
· Altitudinea crescută;
· Temperatura mediului înconjurător crescută.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:

· La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;


· La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;
· La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
· La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.

1.1 Proprietăţile sângelui

Sângele prezintă asemeni oricărei substanţe anumite proprietăţi fizico-chimice precum:

· culoarea
· densitatea
· temperatura
· vâscozitatea
· ph-ul.
Necesitatea menţinerii constante a acestor proprietăţi este un lucru indispensabil pentru
realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui
este dată prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi diferă în funcţie de
gradul de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este
100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roşu intens,
pe când la nivel venos, unde saturaţia în oxigen a hemoglobinei este de 60%, dar şi
prezenţa unei mari cantităţi de hemoglobin redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu-
închis.

Densitatea sângelui
este dată de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de solviţi de la nivelul lui.

Densitatea normală a sângelui este la bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057. Există anumite


variaţii ale densităţii sângelui, fiziologice sau patologice.
Variaţiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.
Variaţiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situaţii:
Scăderi ale densităţii sanguine:

· Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea aportului


alimentar;
· Scăderea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii;
Creşteri ale densităţii sanguine:

· Hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu;

Page 5 of 45
· Creşterea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâlneşte în poliglobulii, în
deshidratare, în hemoconcentaţiile din şoc.

Temperatura sângelui
se încadrează între 37,7◦C şi 38 ◦C până la un maximum de 40◦C la nivel hepatic şi un
minim de 36◦C la nivelul plămânilor şi scrotului.

Vâscozitatea
poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi diferite de fluid, iar valorile sale
normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie de 4,6. Principalul
factor ce contribuie la realizarea vâscozităţii sângelui este reprezentat de numărul
elementelor figurate.
Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin aceasta,
presiunea arterială.

Variaţii ale vâscozităţii


Scăderi ale vâscozităţii:

· Anemia;
· Hemoragia.
· Creşteri ale vâscozităţii:
· Creşterea numărului de elemente figurate ca în cazul leucemiilor, poliglobuliilor.

Ph-ul sanguin
Variaţiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42, o creştere a ph la 7,6-
7,8 determinând instalarea comei, la 6,8 sau 8 apărând decesul.

Hematopoieza este procesul de producere, multiplicare şi specializare a celulelor


sângelui în măduva osoasă.
Hematopoieza începe cu celula sangvină de bază, celula stem sau „celula stem
hematopoietica pluripotenta”.

Produşii finali ai acestui proces sunt:


· celulele albe mature ale sângelui (care protejează corpul de infecţii),
· celulele roşii mature ale sângelui (care transportă oxigenul la ţesuturi şi celule)
· trombocitele sau plachetele (care ajuta la controlul sângerării după un traumatism).

Celulele stem hematopoietice au capacitatea de a se divide şi forma alte celule stem


hematopoietice sau de a intra în una din cele câteva căi de diferenţiere. Aceste căi de
diferenţiere vor duce la producerea unui anumit tip de celulă sangvină.

Dacă o celulă stem hematopoietica intra în calea de formare a celulelor sangvine mature,
aceasta va suferi mai multe (de obicei cinci sau mai multe) diviziuni celulare înainte de a
se transforma în celula respectivă. De fiecare dată când celula se divide, dezvolta din ce
în ce mai multe caracteristici ale celulei adulte în care se transformă sau cu alte cuvinte
devine mai diferenţiata sau specializată. (5)

Termenul de hematopoieza descrie procesul de dezvoltare a celulelor sangvine de la


celulele stem prin diferenţiere la celulele sangvine mature. Toate componentele celulare
sangvine sunt derivate din celulele stem hematopietice. Într-o persoană adultă sănătoasă,
aproximativ un miliard de celule noi sangvine sunt produse zilnic pentru a menţine stabil
numărul de celule circulante periferice. (4)

1.2 Plasma sanguină


Page 6 of 45
Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie, culoare ce este dată
prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a sângelui, fiind alcătuită în
proporţie de 90% din apă şi doar 10 % din reziduuri uscate.
Reziduurile uscate pot fi de natură anorganică sau organică.

Proteinele pasmatice sunt reziduuri uscate de natură organică azotate şi sunt în cantitate de 7,5 g
%.  Putem vorbi despre hipoproteinemie în momentul în care acestea scad sub 6 g% şi
de hiperproteinemie atunci când cresc peste 8 g%.
Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel:

· Albumine;
· Globuline;
· Fibrinogen.
Electoforeza proteielor le împarte în 5 fracţiuni: serumalbumine, fracţiunile α1, α2, β şi γ-
globulinele.

Serumalbuminele se găsesc în cantitatea cea mai mare în plasmă, fiind ½ din proteinele totale. Au
masa moleculară mare, de 68 000 daltoni, iar concentraţia lor determină cea mai mare parte
din presiunea coloid-osmotică. De asemenea, serumalbuminele sunt foarte importante
pentru transportul unor produşi hidrofobi precum acizii graşi liberi, bilirubina, vitaminele
liposolubile, hormonii sterozi.
Fracţiunea α1 are drept scop transportul unor molecule precum vitamina B12 sau hormonii
tiroidieni.
Din fracţiunea α2 fac parte ceruloplasmina, haptoglobina, angiotensinogenul, kininogenul.
Fracţiunea β poate fi împărţită în β1 şi β2, în prima categorie încadrându-se transferina, iar în a
doua β-lipoproteinele şi imunoglobulinele β2.
Fracţiunea γ globulinică este reprezentată de imunogobuline (anticorpi)  ce pot fi împărţite în Ig A,
Ig D, Ig E, Ig G. γ-globulinele se formează la nivelul ganglionilor limfatici şi a organelor limfoide,
fiind sintetizate de către plasmocite (plasmocitele se formează din limfocitele B, prin diferenţierea
şi proliferarea acestora).

Fibrinogenul are o concentraţie sanguină de 0,2-0,4 g% şi este secretat la nivelul ficatului, având
un rol foarte important în coagularea sângelui.

Substanţele azotate neproteice din plasmă sunt reprezentate de produşi ai catabolismului proteic


precum acidul uric, urea şi creatinina, dar şi acizi amânaţi, pigmenţi biliari şi polipeptide.
Substanţele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Că, Mg, Cl, F, Br, I, Fe şi Cu,
fosfaţi, sulfaţi.

Sodiul (Na) este în concentraţie de 138-142 mEq/l şi este principalul cation ce realizează


osmolaritatea lichidului extracelular şi mai mult, participă la menţinerea echilibrului acido-bazic şi
hidro-electrolitic.
Potasiul (K)  este principalul cation intracelular, concentraţia să plasmatică fiind doar de 15-20 mg
%, adică 4 mEq/l.
Calciul (Că) de la nivelul plasmei este într-o concentraţie de 5-5,5 mEq/l, putând fi întâlnit sub
formă liberă, ionizată sau legat de proteine.
Clorul (Cl) este unul din cei mai importanţi anioni ai plasmei şi se găseşte în concentraţia de 103
mEq/l.
Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular, la nivelul plasmei găsindu-se în
concentraţie de 1,5-2 mEq/l.
Bicarbonatul (CO3H-) are o concentraţie de 26 mEq/l şi participă la menţinerea echilibrului acido-
bazic în limite normale.

Page 7 of 45
1.3 Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

· Hematii;
· Trombocite;
· Leucocite ce se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile.

Hematiile
Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi descrise ca fiind
elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc biconcav, cu diametrul de
aproximativ 7,5-8,3 μm.
În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite, microcite), formă
(schizocite, anulocite).
Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa hemoglobinei. Prezintă o zonă
centrală mai palidă şi cu margini mai intens colorate.
Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+_ 500.000/mmc la bărbat şi
de 4.600.000+_500.000 la femeie.
Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel tisular şi de
a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la nivel pulmonar, unde va fi eliminat.
Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stem la o rată de
2 - 3 milioane pe secundă.
Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de carbon de la nivelul
hematiilor, şi reprezintă 95% din această.
Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi de natură
fiziologică sau patologică.

Cauze fiziologice de creştere a numărului de hematii:

· Consumul exagerat de oxigen datorită proceselor de creştere de la vârste tinere;


· La sexul masculin;
· Domiciliul în localităţi cu altitudine mare;
· Consecutiv efortului fizic;
· Prin hemoconcentraţie în deshidratare sau emoţii.

Cauzele patologice de creştere a numărului de hematii sunt reprezentate de toate patologiile ce


sunt acompaniate de hipoxie tisulară precum tuberculoza pulmonară, insuficienţa cardiacă etc.

Cauze fiziologice de scădere a numărului de hematii:

· Prin hemodiluţie, în urma ingestiei unei cantităţi exagerate de apă;


· La persoanele ce muncesc în medii hiperbare.

Cauzele patologice de scădere a numărului de hematii sunt frecvent întâlnite în clinică putând fi


cauzate de:

· Hemoragii;
· Hemoliză;
· Anemii de diferite etiologii.

Pentru analiza hemoleucogramei şi cunoaşterea principalelor boli din patologia sângelui trebuie
cunoscute principalele constante şi indici eritrocitari cu rol major în identificarea modificărilor
de la nivel sanguin:
1. Volumul eritrocitar mediu (VEM) ce are valoare normală cuprinsă între 80-94 μ³, o creştere
peste 94 indicând macrocitoză, iar o scădere sub 80 indicând microcitoză. Formul prin intermediul
Page 8 of 45
căreia se calculează VEM este: Ht*10/E.
2. Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) ce are valoarea normală cuprinsă între 25-32 μg, iar
formula prin intermediul căreia se calculează este: Hb * 10/E.
3. Concentraţia medie de hemoglobină eritocitară (CHEM) ce are valoarea normal cuprinsă
între 32-26 g/dl masă eritorcitară, o scădere a sa sub 30 putând indica prezenţa unei anemii.
Formula după care se calculează este: Hb * 100/Ht.
4. Grosimea eritorcitară medie (GEM) ce are valori curpinse între 1,7 şi 2,5 μm, o creştere a sa
peste 2,5 indicând prezenţa sferocitozei, iar o scădere sub 1,7 sugerând platocitoză.
5. Suprafaţa eritorcitară medie ce are valori cuprinse între 120 şi 130 μm².
6. Indicele de culoare sau valoarea globulară are valori cuprinse între 0,85-1,15 μm³, sub 0,85
sugerând hipocromie, iar peste 1,15 hipercomie. Se calculează prin intermediul raportului: Hb%
deteminată/Hb% normală.

Trombocitele
Trombocitele mai sunt denumite şi plachete sanguine şi sunt elemente acelulare, anucelate, având
un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază. Se formează la nivelul măduvei
hematogene, din aceiaşi celulă stem din care se formează hematiile şi limfocitele. O treime din
trombocite se găsesc la nivelul circulaţiei splenice, restul găsindu-se în torentul sanguin. Durata de
viaţă a unui trombocit este de aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la nivel splenic şi hepatic,
dar şi la nivelul circulaţiei generale.
Leucocitele
Cunoscute şi sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt definite că celule circulante a căror rol
principal este protecţia organismului. Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin, putând fi
întâlnite şi la nivelul splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt produse la nivelul măduvei
hematogene din acelaşi tip de celule stem ca şi hematiile. Numărul acestora este la adulţi de 6.000-
8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuţilor valorile pot ajunge şi până la 12.000-20.000
leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-12.000/mmc.

Celulele albe sangvine

Pot apare modficări fiziologice de creştere a numărului acestora în special în:

· Sarcină;
· Frig;
· Efort fizic;
· Emoţii.

Page 9 of 45
Creşteri patologice ale acestora sunt întâlnite în:

· Afecţiuni inflamatorii acute, subacute şi cronice;


· Leucemie;
· Diabet zaharat;
· Neoplazii;
· Alergie.

Scăderea numărului lor în mod fiziologic se întâlneşte în special la persoanele în vârstă, iar în
mod patologic în aplazia medulară, stres, afecţiuni infecţioase ce deprimă sistemul imun precum
febră tifoidă, parotidita epidemică, rujeola, gripă.

După aspectul nucleului, leucocitele se pot împărţi în leucocite mononucleare şi polinucleare.


Leucocitele mononucleare poartă denumirea şi de agranulocite datorită absenţei granulaţiilor
eozinofile, bazofile sau acidofile din citoplasmă.
Agranulocitele mononucelare sunt reprezentate de limfocite şi monocite, iar granulocitele
polinucleare sunt reprezentate de neutrofile, eozinofile şi bazofile.
Limfocitele îndeplinesc de asemenea funcţia de apărare, fiind primele ce reacţionează la apariţia
unui antigen, ele încercând să caute, să identifice şi să se lege de proteinele antigenului astfel încât
acesta să poată fi îndepărtat. Granulocitele şi macrofagele sosesc, înconjoară şi distrug antigenul
identificat. De asemenea, realizează şi îndepărtarea celulelor moarte sau îmbătrânite ce nu îşi mai
realizează funcţia, dar şi a particulelor străine precum praful.

1.4 Funcţiile sângelui

Sângele are o multitudine de funcţii, printre care pot fi enumerate funcţia circulatorie, funcţia
respiratorie, funcţia nutritivă, funcţia excretorie, funcţia de menţinere a echilibrului hidro-
electrolitic, funcţia de termoreglare, funcţia de apărare a organismului.
Funcţia circulatorie
Se ştie faptul că sângele contribuie la realizarea şi menţinerea presiunii arteriale prin intermediul
volumului său, dar şi a proprietăţilor sale fizice şi chimice. Presiunea arterială este direct dependent
de masă sanguină circulantă, motiv pentru care o scădere a volemiei va determina o scădere a
presiunii arteriale până la colpas vascular. O creştere a volumului circulant va duce la hipervolemie
(ce se întâlneşte în ingestia masivă de apă şi sare, în mielomul multiplu, în sarcină) şi în consecinţă
va creşte şi presiunea arterială.
Funcţia respiratorie
Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor sanguine: a oxigenului de la nivel
pulmonar la nivel tisular, frunizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea metabolismului şi
totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea lui la nivel pulmonar, urmat de eliminarea
acestuia.
Funcţia excretorie
Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a cataboliţilor de la nivel tisular la nivelul
organelor excretoare. Principalii metaboliţi transportaţi sunt reprezentaţi de uree, acid uric,
amoniac, dioxid de carbon, acid lactic, compuşi cetonici, deoarce acumularea acestora la nivel
tisular determină instalarea unor fenomene toxice.
Funcţia nutritivă
Se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcţionând ca o punte între ţesuturi şi organele la
nivelul cărora se realizează absorbţia pricipalelor substanţe nutirive. Sângele este principalul
transportor al glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor, absenţa acestora împiedicând realizarea
metabolismului tisular.
Menţinerea echilibrului hidro-electrolitic
Se realizează conform echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate de comunicare a
mediului extern cu cel intern, această comunicare menţinând echilibrul fizico-chimic ce

Page 10 of 45
condiţionează desfăşurarea în mod fiziologic a proceselor vitale.

Funcţia de termoreglare
Homeotermia reprezintă menţinerea constantă a temperaturii corpului. Sângele acţionează la nivelul
proceselor de acumulare şi dispersare de energie termică, având astfel un rol major în termoreglare.
Funcţia de apărare
Funcţia de apărare a sângelul este realizată atât prin intermediul imunităţii celulare de care sunt
responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar şi prin intermediul imunităţii
umorale realizate de anticorpii secretaţi de către plasmocite.

Capitolul 2 Grupele sanguine


Grupele sanguine reprezintă populaţii alcătuite din unele elemente figurate ale sângelui (eritrocite,
trombocite, leucocite) , care poseda anumiţi antigeni care le caracterizează, identificaţi pentru prima
oară pe eritrocite, dar prezenţi şi în foarte multe celule ale organismului. Aproape toate aplicaţiile
acestei descoperiri se referă la grupele sanguine eritrocitare .

Termenul de grup sanguin este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în funcţie de
prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt
prezente şi pe leucocite , în mod curent se considera că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru
stabilirea grupelor sanguine.

Grupa de sânge reprezintă o metodă de a clasifica sângele indivizilor în funcție de prezența pe


membrana eritrocitară a unor structuri glicoproteice sau lipoproteice, cu caracter antigenic
(aglutininogene) și a unor anticorpi ce reacționează cu acestea (aglutinine).

Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic, deci apartenența la un


anumit grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop în cunoașterea și împărțirea indivizilor
pe grupe de sânge este evitarea accidentelor cauzate de incompatibilitatea antigenică (accidentele
posttransfuzionale, boala hemolitică a nou născutului).

Eritrocitele prezintă o structură antigenică foarte complexă. În prezent se cunosc peste 400 de
antigene, distribuite în aproximativ 33 de sisteme eritrocitare (M, N, S, P, Kell, Lewis, Duffy etc. ).
Dintre aceste antigene, 100 pot da reacții imunologice, însă nu toate prezintă importanță în practică
medicală curentă. Importante din punct de vedere al implicațiilor clinice sunt antigenele sistemului
AB0 și Rh, deoarece acestea pot provoca accidente transfuzionale în cazul incompatibilității dintre
grupa primitorului și donatorului sau în cazul incompatibilității în sarcină. Se pot întâlni toate
combinațiile posibile între grupele sistemului AB0 și grupele Rh.

Majoritatea antigenelor de grup sanguin sunt de natura glicoproteica, apar de la începutul vieţii
embrionare ( cu excepţia sistemului Lewis care are origine tisulară şi se fixează pe hematii după
naştere) şi nu se modifica pe parcursul vieţii.

Antigenele H, A, B sunt prezente la majoritatea oamenilor. La 85% dintre oameni există antigen
Rh. Sistemele Kell, secretor, Lewis li , Duffy, Kidd, Lutheran , MNS s, Xg, etc ( au fost identificate
16 sisteme antigenie mai puţin importante ) se întâlnesc mult mai rar , cu o incidenţă de 1 :100000,
mai ales la cei cu grup sanguin 0. Antigenele puternice , ale sistemelor 0AB şi Rh, care în prezenţa
anticorpilor specifici dau rapid reacţii antigen-anticorp, au importanţă în clinica- în transfuzii şi
sarcină. Celelalte antigene , cele slabe, sunt evidenţiate în medicină legală, pentru identificări ale
probelor de sânge sau pentru stabilirea paternităţii.

Datorită faptului că reacţia antigen-anticorp la care participa antigenele de grup sanguin şi


anticorpii lor specifici este una de aglutinare ( se soldează cu aglutinarea hematiilor ) antigenele se
mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii , aglutinene.
Antigenele celorlalte sisteme sunt în principiu de interes medico-legal (stabilirea paternității,
Page 11 of 45
indentificarea sângelui unei persoane etc.). De asemenea, prezența unor antigene pe eritrocitele unui
individ pot fi asociate cu apariția anumitor sindroame (de exemplu se consideră că prezența
antigenului Kell are legătură cu sindromul McLeod), iar altele sunt corelate cu rezistența la infecții
(exemplu: lipsa antigenului Duffy scade susceptibilitatea de infecție cu Plasmodium Vivax, ce
produce malaria).

Primul sistem antigenic eritrocitar descoperit a fost sistemul ABO, acesta fiind și cel mai bine
studiat. El a fost descoperit de Karl Landsteiner în anul 1901, tot el fiind și cel care a
descoperit sistemul Rh, în anul 1937, împreună cu Alexander S. Wiener. Descoperirea lui Karl
Landsteiner a făcut ca transfuziile să reprezinte o practică terapeutică fundamentală și eficientă, în
contrast cu perioada dinaintea acestei descoperiri, când transfuziile aveau șanse foarte mici de
reușită și erau considerate proceduri medicale disperate.

Grupele sanguine se menţin constante , nu sunt în general modificate de factori de mediu sau de
vârstă şi se transmit ereditar după legile lui Mendel, fie dominant sau recesiv, fie combinat.

În anumite stări patologice patologice pot apărea însă modificări ale caracterelor grupelor
sanguine,ca în leucemii acute sau în leucemia limfatică cronică .

Descoperirea grupelor sanguine a deschis nu numai noi căi de diagnostic şi tratament în practică
clinica ci a permis şi aplicări importante în medicină legală, antropologie, etnologie, genetică.

2.1 Grupele sanguine eritrocitare


În practică clinică, cunoaşterea grupelor sanguine eritrocitare are trei obiective principale :

a) Evitarea unor accidente posttransfuzionale determinate incompabilitatea care ar


putea exista între anticorpii primitorului de sânge şi eritrocitele donatorului;

b) Studiul bolii hemoliticea nou născuţilor determinată de incompatibilitatea antigenică


intre eritrocitele mamei şi eritrocitele fătului;

c) Administrarea unui sânge care nu conţine antigene în plus faţă de sângele


primitorului, în vederea evitării pericolului de aloimunizare şi , deci , pentru
profilaxia accidentelor posttransfuzionale care ar putea surveni în cazul unor
transfuzii ulterioare de sânge. Semnificaţia clinică a anticorpilor de grup sanguin este
dependentă de condiţiile în care ei acţionează şi de specificitatea lor.

Majoritatea anticorpilor cu semnificaţie clinică sunt proteine de tip IgG şi rareori sunt incriminaţi şi
anticorpi de tip IgM care, într-o incompatibilitate eritrocitara, pot duce la reacţii hemolitice acute
intravasculare .

Evitarea oricărui accident posttransfuzional se face prin efectuarea şi determinarea , înaintea


oricărei transfuzii de sânge, a grupelor de sânge 0AB, a factorului Rh0 (D), la donatori şi primitor
sia probelor de compabilitate .

La bolnavii fără antecedente transfuzionale sau obstetricale probele de compatibilitate sunt simple –
la temperatura camerei în mediusalin şi la 37 ˚, folosind enzime proteolitice cum este papaina
cisteinata.
Page 12 of 45
La bolnavii politranferati sau la femei cu antecedente obstetricale încărcate, aşa –numitii , primitori
periclitaţi ’’, trebuie să se efectueze probe de compatibilitate transfuzionale sau complexe, şi
anume: la 18-22 ˚C în mediu salin, la 37 ˚C în mediu albuminos , la 37 ˚C cu eritrocite tratate cu
papaina cisteinata şi testul Coombs indirect , faţă de seruri antiglobulinice mono-şi polispecifice,
avându-se în vedere natura imunochimică a anticorpilor şi specificitatea lor serologica.

Până în prezent sunt cunoscute aproximativ 400 de antigene eritrocitare . La aceste 400 de antigene
corespund tot atâţia aloanticorpi. Ei apar la acele persoane cărora le lipseşte antigenele
respective .Apariţia aloantigenelor este în funcţie de imunogenitatea antigenelor , de cantitatea
administrată şi de capacitatea de răspuns a persoanei care a primit antigenul.

Dintre toate antigele eritrocitare cele mai imunogene sunt A, B ( din sistemul 0AB) şi D (din
sistemul Rh). După aceste urmează c, E, C şi Kell. De asemenea , antigenul Tja din sistemul P este
puternic imunogen, dar frecventa apariţiei anticorpului anti –Tja este foarte mică, deoarece
persoane Tja negative sunt 1 la 1 milion .

Antigenele M şi N sunt foarte imunogene pentru unele animale (iepure ) , în timp ce, la om , ele
provoacă rar un răspuns imun. La om anticorpii anti –M sau anti-N pot fi întâlniţi destul de rar ca
anticorpi de tip natural.

În serul unui bolnav neimunizat , pot apărea la 5-6 zile după o transfuzie incompatobila ,
aloanticorpi faţă de antigenul absent pe eritrocitele sale, dar prezent pe eritrocitele donatorului,
aloanticorpi care, în cazul unei noi transfuzii incompatibile , pot fi cauza unor accidente post
transfuzionale. Pentru acest motiv , testele de compatibilitate trebuie efectuate cu ser proaspăt,
recoltat înaintea fiecărei transfuzii.

Grupele sanguine eritrocitare au o importanţă deseobita şi în practică medico-legală. Cu rare


excepţii , ele sunt caractere transmisibile .Un antigen eritrocitar că apărea pe eritrocitele copilului
numai dacă el este prezent pe celulele unuia dintre părinţii săi. Cu aportul unor seruri de bună
calitate , determinarea fenotipică a grupelor sanguine a devenit o tehnică simplă, fără probleme de
interpretare . Graţie unor tehnici speciale , unele grupe sanguine –cum sunt sistemele 0AB, Secretor
şi Lewis – se pot determina de pe diverse obiecte , astfel ca ele pot fi folosite în medicină legală.

Cunoaşterea grupelor sanguine are, de asemenea o deosebită importanta în antropologie, genetică ,


în studiul structurii de membrană, ca şi în medicină clinică. Majoritatea mecanismelor de
transmitere ale unor boli îşi găsesc explicaţia în modul de transmitere a grupelor sanguine , relevând
ca şi şi la grupe , gene recesive , gene alele silenţioase, modificări independente sau interacţiuni
genetice.

De asemenea , trebuie amintit importanta determinării grupelor sanguine pentru donarea de sânge în
cazuri de accidente colective sau de calamitate, în care activitatea organizatorică se bazează pe
grupa sanguină 0AB înscrise în actele de identitate ale populaţiei.

Înainte de anul 1900, transfuzia de sânge era considerată o procedură terapeutică disperată , cu
unele şanse de reuşită şi o mare probabilitate de accident mortal. După descoperirea grupelor
sanguine de către Karl Landsteiner , transfuzia de sânge a devenit o practică terapeutica
fundamentată ştiinţifică şi de mare eficacitate .Landsteiner a descris trei grupe sanguine , denumite
cu literele A, B şi 0 ( zero) , după cum pe eritrocitele respective se găseşte aglutinogenul A,
aglutinogenul B sau nu se găseşte nici unul dintre acestea. De Castello şi Sturli au descris o a păstra
grupa de sânge , la care se găsesc ambele aglutinogene : A şi B.

Ulterior , s-au descoperit treptat diferite alte antigene eritrocitare aparţinând numeroaselor sisteme
şi anume:

Sistemul Anul Sistemul Anul


descoperirii descoperirii

Page 13 of 45
0AB 1900 Diego 1955
MNSS 1927 YT 1956
Pp 1927 Ii 1956
Rh 1940 Sutter 1958
Lutheran 1945 Gerbich 1960
Lewis 1946 XG 1965
Duffy 1950 Dombrock 1965
Kidd 1951 Colton 1965
Vel 1952 Antigene rare 1946 - 1968
Wright 1953

2.1.2 Sistemul 0AB


Existenta antigenelor eritrocitare şi a anticorpilor specifici a fost demonstrată de Karl
Landsteiner ( 1868-1943 , biolog şi medic de origine austriacă , laureat al Premiului Nobel pentru
Medicina , 1930- pentru cercetările sale asupra genelor sanguine ), la începutul secolului (1900),
când, după numeroase eşecuri posttransfuzionale , a observat că uneori eritrocitele unui pacient
aglutinează şi lizează după ce sunt puse în contact cu plasmă de la pacient . El a descris grupele O,
A , B şi a denumit sistemul OAB, cel mai antigenic sistem eritrocitar. În 1902 , Decastello şi Sturli
au identificat a 4-a grupa sanguină , grupa AB.

Antigenele eritrocitare O, A, B se numesc aglutinogene . Anticorpii plasmatici cu care


aglutinogenele reacţionează specific se numesc aglutinine.

Aglutinogenul A are aglutinina specifică ɑ şi aglutinogenul B are aglutinina ß.

Niciodată , în sângele unui individ , nu poate să coexiste aglutinogenul şi aglutinina specifică


( adică nu există A şi ɑ sau B şi ß. Aceasta este ,, legea excluderii reciproce ’’ anunţată de
Landsteiner (1900).

Astfel ,prezenta antigenelor O, A, B pe membrana hematiilor , precum şi a anticorpilor specifici în


plasma , determina patru grupe sanguine – O, A, B şi AB – ilustrate în tabelul de mai jos.

Grupa sanguină Aglutinogen Aglutinina

0 (I) Nu exista ɑ ,ß

Page 14 of 45
A (II) A ß

B( III) B ɑ

AB (IV) A, B Nu exista

Pentru sistemul ABO, producerea de factori antigenici se află sub controlul unor perechi de gene
alele (adică situate în același loc pe doi cromozomi pereche și care codifică diferitele expresii ale
aceluiași caracter sau aceleiași funcții a organismului). Când genele alele de pe cei doi cromozomi
omologi sunt identice, individul este homozigot pentru caracterul antigenic controlat de gena
respectivă (în cazul de față pentru antigenul de grupă sanguină). Dacă alelele sunt diferite, individul
este heterozigot.

Genotipul este dat de alelele situate pe cromozomii omologi, iar fenotipul este conturat prin
prezența sau absența antigenelor pe suprafața eritrocitelor. De exemplu, un om cu fenotip B poate
avea genotipul BB, fiind numit homozigot, sau BO, fiind heterozigot. Dacă se cunoaște grupa
sanguină a părinților se poate stabili genotipul fătului.

Pentru sistemul 0AB exista cel puţin 3 locusuri independente – 0AB, H Se şi , probabil, un al
patrulea care determină exprimarea antigenelor . Primul descoperit rămâne totuşi cel mai important.
Importanta sistemului 0AB se datorează în primul rând existenţei anticorpilor anti –A şi anti-B de
tip natural care pot cauza accidente posttranfuzionale extrem de grave , în cazul unor transfuzii
incompatibile.

Antigenele H, A şi B se găsesc nu numai pe eritrocite , ci şi în majoritatea ţesuturilor corpului


omenesc , ca şi în mediul înconjurător, fapt care ridică probleme imunologice.

2.1.2.1 Aglutinogenele sistemului AB0

· Antigenele sistemului 0AB sunt de două feluri ;


a) Antigene fixate pe celule , eritrocite, trombocite, şi celulele tuturor ţesuturilor în afară de
celulă nervoasă , testutul conjunctiv , hepatocit şi celulele Malpighi.

Aceste antigene, de natura glicolipidica, sunt numite aglutinogene, pentru că provoacă


aglutinarea suportului carpuscular-eritrocitar, în cazul în care sunt puse în contact cu
anticorpi omologi . Ele sunt alcoolosolubile.

b) Antigene libere în saliva , lacrimi , urină, sucul gastric, secretate de celulel mucoase, sub
dependenta următoarelor sisteme genetic : Şese, Lewis, Hh şi 0AB. Ele se numesc substanţe
de grup specifice, de natura glicoproteica şi sunt secretate într-o frecventă de 80 % la
persoanele care au gena Se ( Şese, Şese) . Restul de 20 % sunt întâlnite la subiecţi
nesecretori, care poseda gena recesivă se sub formă de homozigot (şese). Antigenele de grup
H, A, sau B se pun în evidenţă printr-o tehnică de hemaglutinoinhibare.

În cursul maturarii eritrocitelor, sinteza antigenelor se efectuează în stadiul de proeritroblast.


Antigenele H, A şi B apar în săptămâna a 6-a de viaţă embrionară. Antigenitatea lor creşte
treptat de-a lungul vieţii fetale, aşa încât la naştere se poate uşor grupa sanguină a nou –
nascutului prin metoda Beth-Vincent. În unele cazuri, puterea antigenică , în special a
antigenului A , continua să crească până la vârsta de adult .Numărul situsurilor antigenice de
pe un eritrocit normal de adult , de grup A sau B , poate să ajungă în medie la sute de mii

Page 15 of 45
( 800 000) , în timp ce eritrocitul de nou –nascut poartă numai 25- 50 % din numărul total de
situsuri antigenice ale adultului

Numărul situsurilor antigenice poate să scadă şi în consecinţă se poate modifica şi grupa


sanguină, în special în cursul unor boli maligne ale ţesutului hematopoietic

Importanță practică au însă doar cele de pe suprafața eritrocitelor. Sinteza antigenelor sistemului
AB0 începe încă din luna a 3-a de viață intrauterină, se definitivează la aproximativ 6 luni – 1 an
după naștere, după care antigenele rămân neschimbate pentru toată viața. Antigenele au structură
glicoproteică, având ca structură de bază un lanț polipeptidic de care se leagă lanțuri
oligozaharidice, prin legături covalente.

Antigenele A, B, H derivă dintr-un precursor comun, cu structură proteolipidică, de care este atașat
un lanț format din patru monozaharide, ultima și cea care alcătuiește capătul liber fiind galactoza.
Dacă la molecula de galactoză se atașează o moleculă de fucoză (proces mediat de o transferază
codificată de gena H) se formează antigenul H. Acesta reprezintă substratul pentru sinteza
antigenelor A, respectiv B, a căror producere este controlată de trei grupe de gene: A, B și 0. Genele
A și B codifică fiecare câte o transferază, ce duce la formarea antigenului A, respectiv a antigenului
B. Antigenul A se formează prin atașarea la antigenul H a unui rest de N-acetil-galactozamină.
Antigenul B rezultă din atașarea la antigenul H a unui rest de D-galactoză. Gena O nu codifică nicio
transferază, deci în prezența acesteia antigenul H rămâne neschimbat, fiind prezent pe eritrocitele de
grup 0.

Dacă pe cromozomii omologi genele alele sunt la fel (de exemplu doar tip A sau doar tip B),
eritrocitele individului vor avea un sigur antigen (A sau B). Același lucru este valabil și pentru cazul
în care pe unul din cromozomi se află gena A sau B, iar pe celălalt gena 0 (individul va prezenta tot
un singur antigen pe eritrocite). Însă, dacă una din genele alele este reprezentată de gena A, iar cea
de pe cromozomul omolog de gena B, pe eritrocite vor fi prezente ambele antigene, în cantități
aproximativ egale.

Aglutinogenele A și B prezintă mai multe variante, codificate genetic, importanță având subgrupele
antigenului A, mai precis două dintre acestea: A1 (cuprinde aproximativ 80% din indivizii grupei
A) și A2 (cuprinde 20% din indivizii grupei). Principala diferență dintre cele două grupe este că
prezența genei A1 face că transformarea substanței H în antigen A să fie aproape completă, iar gena
A2 transformă doar parțial antigenul H. Factorul A1 este numit factor tare și are un caracter
antigenic intens, iar factorul A2, numit și factorul slab, are un caracter antigenic slab.

Prin combinarea celor 3 gene (A, B, 0) pot rezulta 6 genotipuri (AA, BB, A0, B0, AB, 00), dar
numai 4 fenotipuri: A, B, AB, 0, reprezentând grupele sanguine. Acest lucru se întâmplă pentru că
indivizii cu genotipul AA și AO au același fenotip, având grupa sanguină A. Același lucru este
valabil și pentru indivizii cu genotip BB și BO, ambele categorii având grupa B.

· Subgrupele antigenelor A şi B
În 1911 Von Dunger diferenţiază un antigen A puternic pe care îl denumeşte A tare sau A1
şi un antigen slab , respectiv A2. În cadrul grupei A sau AB au mai fost identificate antigene
şi mai slabe decât A2 , care au fost denumite Aint, A3, Am, Ax, Aend, Ael, şi Afinm.

Subgrupele antigenului B sunt mai puţin frecvente . Ele au fost denumite B3, Bx, Bm, Bel.
În urma unor cercetări de familie s-a dovedit că aceste grupe sunt determinate genetic , ele
transmiţându-se de la o generaţie la alta. Subgrupele au importanţă atât teoretică cât şi
practică, deoarece un antigen A sau B slab poate să nu fie recunoscut de serurile test anti –
A/ anti B şi ,în consecinţă , un donator de subgrup A2 sau A3 poate fi etichetat ca 0 , iar
unul de A2B sau A3B , drept grup B .Aceste erori de grup pot fi evitate numai prin
executarea concomintenta şi a metodei serice ,medoda Simonin.

Page 16 of 45
Antigenul H este comun , se găseşte , într-un procent de 99, 99% şi formează substanţa
fundamentală precursoare pentru antigenele A sau B. El este determinat de gena H. Alela
acestei –h- este foarte rară, iar forma homozigota hh este cunoscută ca 0h sau fenotipul
Bombay. În literatură sunt cunoscute aproximatix 30 de cazuri de fenotip Bombay.
Eritrocitele acestor persoane nu poseda antigenele H, A sau B şi, deci nu reacţionează cu
serurile ce conţin anticorpi anti-A, anti-B sau anti- H. Serul persoanelor cu fenotipul
Bombay conţine totdeauna anticorpi anti-H, anti –A şi anti-B, aşa încât , la nevoie , ele nu
pot fi transfuzate cu sânge 0, A, sau B ,ci numai cu sânge provenit de la o persoană cu
fenotipul Bombay. Eritrocitele 0 în care nu s-a produs conversiunea antigenului H sau
antigenul A sau antigenul B ,au cel mai mult antigen H.

2.1.2.2 Aglutininele sistemului AB0


Aglutininele sistemului AB0 sunt anticorpi (imunoglobuline ,gamaglobuline ) de tip IgG şi IgM,
care au proprietatea de a da reacţii de agutinare cu antigenele eritrocitare specifice şi de a liza
eritrocitele (hemoliza ). În funcție de modul de apariție, există aglutinine naturale și imune. Cele
naturale apar în plasmă în lipsa existenței aglutinogenelor specifice. Modul în care ele apar este
neclar, în condițiile în care organismul nu a luat niciodată contact cu antigenul. La naștere, titrul
anticorpilor este aproape nul, începând să crească între luna a2-a și luna a 8-a, ajunge la un maxim
la vârsta de 8-10 ani, apoi scade lent, dar progresiv, pe toată perioada vieții. De obicei, titrul
anticorpilor α este mai mare decât titrul anticorpilor β, iar titrul aglutininelor în general este mai
mare la cei cu grupa 0 decât la cei cu grupa A sau B.
Aglutininele imune apar consecutiv unei imunizări, unui contact cu antigenul, realizat de obicei prin
transfuzii de sânge incompatibil, prin sarcini cu feți având grupă incompatibilă cu cea a mamei, sau
prin pătrunderea în organism a unor bacterii sau virusuri ce prezintă structuri biochimice
asemănătoare antigenelor eritrocitare. Aceștia induc o hemoliză mai puternică fată de anticorpii
naturali. Copiii sub 1 an, bătrânii, bolnavii cu boala Hodgkin, leucemie limfatică cronică,
agamaglobulinemie sau mielom multiplu au un titru foarte scăzut al anticorpilor, sau aceștia pot fi
chiar absenți.

Anticorpii de tip natural au o moleculă mare, de tip IgM sau IgA care provoacă aglutinarea imediată
a eritrocitelor ce conţin antigenul omolig A sau B . Ei se mai numesc şi anticorpi de tip regular,
deoarece apar fie în timpul vieţii intrauterine, fie după naştere, la toate persoanele cărora le lipseşte
antigenul omolog. Anticorpii anti –A şi anti-B de tip imun sunt anticorpi cu colecula mică Ig G şi
provoacă aglutinarea eritrocitelor într-un mediu macromolecular sau ca urmare a tratariieritrocitelor
cu enzime ( papaina, cisteina, bromelina sau ficina). Ei apar în urma unor procese de aloimunizare (
sarcini incompatibile :mama 0 cu un făt A sau B , transfuzii incompatibile ) sau heteroimunizare
( diverse preparate farmaceutice de origine animală care conţin substanţe de grup A sau B)

Titrul anticorpilor anti –A şi anti-B variază după vârsta , grup sanguin şi stare fiziologică . Titruri
mari se pot întâlni la persoane adulte de vârstă tânără şi de grup 0. În general , titrul anti –A de la
persoanele de grup 0 este mai mare decât anti –B şi mai mare decât titrul anti-A de la persoanele de
grup B. Când titrul anticorpilor anti –A şi anti –B de tip imun de la persoanele de grup 0 este mai
mare , aceste persoane , în calitate de donatori , devin ,, donatori universali periculoşi ``pentru
bolnavii de grupuri A, B, sau AB . Sângele din flacoanele respective poate fi transfuzat numai la
bolnavii de grup 0 ori sub formă de masă eritrocitara sau eritrocite spălate şi la bolnavii de grup A
sau B.

În incompatibilitatea materno-fetala, mama 0/ fat A, ei traversează placenta şi sunt responsabili de


boala hemolotica a nou –nascutului.

La copii sub 1 an ,la bătrâni şi la bolnavii cu boala Hodgking , mielom multiplu,


agammaglobulinemie şi limfatica cronică, se semnalează adesea titruri mici de anticorpi sau chiar
absenta completă a acestora.

Caracterele anticorpilor de tip natural şi imun sunt redate în tabelul 15.1

Page 17 of 45
2.1.2.3 Implicații clinice şi importanta grupului AB0

Cunoașterea grupei de sânge este importantă în special pentru determinarea compatibilității în cazul
transfuziilor de sânge (necesare în urgențe, precum hemoragiile, stările de șoc, septicemiile,
intoxicațiile acute).

Incompatibilitatea dintre serul primitorului și cel al donatorului poate avea efect letal. Este indicat
că transfuzia să se facă cu ser din grupa primitorului, mai ales dacă se transfuzează peste 500 ml de
sânge. În transfuzii limitate, aglutininele din plasma donatorului nu prezintă un pericol pentru
hematiile primitorului, deoarece titrul acestora este foarte mic și nu poate cauza un efect nociv,
datorită diluției în sângele primitorului. La un volum de transfuzie mai mare de 500 de ml, aportul
masiv de aglutinine poate produce aglutinarea intravasculară a eritrocitelor ce au pe suprafață
antigenul omolog. Se poate efectua și un test încrucișat pentru precauție, ce presupune punerea în
contact a eritrocitelor donatorului cu serul primitorului, în vitro.

Când sângele este transfuzat în cantitate moderată (sub 400-500 ml), se ține cont de următoarele:

· indivizii din grupa 0 sunt considerați „donatori universali”, sângele lor putând fi transfuzat
persoanelor cu orice altă grupă sanguină, dar ei pot primi sânge doar de la grupa 0;
· grupa A – persoanele cu aceasta grupă pot dona sânge celor cu aceeași grupă sanguină, dar și
celor cu grupa AB; pot primi sânge de la grupele A și 0;
· grupa B – indivizii pot furniza sânge grupelor B și AB și pot primi sânge de la grupele B și 0;
· grupa AB - persoane considerate „receptori universali”, deoarece pot primi sânge de la orice
grupă, dar nu pot dona decât celor din aceeași grupă;

Incompatibilitatea AB0 materno-fetală poate cauza icter neonatal, având o evoluție mai ușoară
decât în cazul incompatibilității Rh. În majoritatea cazurilor, mama aparține grupului 0, iar fătul are
una dintre grupele A, B. 0 altă variantă presupune că mama să aparțină grupului A, iar sângele
fătului să fie de grup B, precum și viceversa. Luând în considerare faptul că aglutininele sistemului
AB0 apar în organismul uman fără necesitatea unui contact cu antigenul, boala hemolitică a fătului
poate apărea încă de la prima sarcină.

2.1.2.4 Grupele sistemului AB0

Se descriu 4 grupe principale:

· grupa 0 – pe eritrocite nu este prezent nici aglutinogenul A, nici B; în plasmă se găsesc ambele
aglutinine (α și β);
· grupa A – pe suprafața eritrocitelor se găsește antigenul A, iar în plasmă este prezentă aglutinina
β;
· grupa B – poartă pe suprafața eritrocitelor antigen B, iar în plasmă aglutinina α;
· grupa AB – pe suprafața eritrocitelor sunt prezente ambele aglutinogene, iar din plasmă lipsesc
aglutininele;

Transfuzia de sânge de la o grupă de sânge necompatibilă poate fi fatală. De exemplu, dacă unei
persoane cu grupa A îi este făcută transfuzie cu sânge grupa B, anticorpii Anti-B vor ataca celulele
grupei B.

Grupele sanguine ce se întâlnesc mai des sunt A și 0, B și AB fiind mai rare. Grupa sanguină a unui
individ rămâne neschimbată pe parcursul vieții, cu excepția cazurilor de transplant de măduvă sau
prin adiția sau dispariția unor antigene în infecții, boli maligne sau boli autoimune, ce pot implica
schimbarea grupei de sânge.
După cum se observă, la un individ nu se pot găsi antigenul și aglutinina corespunzătoare. Serul
fiecărui individ conține anticorpi împotriva antigenelor care nu există pe eritrocitele sale. Dacă
antigenul eritrocitar intră în contact cu anticorpul specific, se produce aglutinarea (agregare) și liza
Page 18 of 45
hematiilor.

Un fenotip special, întâlnit foarte rar este fenotipul Bombay. Indivizii acestui grup se
caracterizează prin lipsa genei H, ceea ce face ca ei să nu prezinte pe eritocite niciunul dintre
antigenele menționate mai sus, în schimb prezintă în ser anticorpi anti-A, anti-B și anti-H. Ca o
consecință, aceste persoane nu pot primi sânge decât de la cei cu același grup sanguin.

2.1.2.5 Transmiterea ereditară a caracterelor de grup sanguin 0AB.


În 1924 ,Bernstein descrie teoretic şi demonstrează practic ca antigenele de grup sanguin se transmit
ereditar prin intermediul genelor , după legile lui Mendel. Pentru fiecare cromosom din perechea a
9-a se găseşte un locus care poate fi ocupat de una din cele trei alele A,B şi 0. Gena 0 este
considerată gena muta, deoarece antigenul respectiv nupoate fi pus în evidenţă .

Genele A şi B sunt considerate gene dominante faţă de 0 şi condominante între ele. Antigenele A şi
B se pun în evidenţă cu ajutorul anticorpilor anti –A şi anti- B.

Fiecare părinte transmite copilului său o singură genă prin intermediul cromosomilor .

Relaţia dintre fenotip şi genotip în sistemul 0AB este redată în tabelul 15.II.

Caracterele anticorpilor anti-A şi anti -B

Tabelul 15.1

Caracterul Anticorpi naturali (compleţi) Anticorpi imuni (incompleţi)

Tipul de imunoglobulina IgM, IgA IgG

Temperatura de reacţie + 4 – 22 ° C 37°

Fixatori de complement da nu

Inactivare la 70° C sau da nu


neutralizare cu substanţe
specifice

Eritrocitele folosite ( omoloage ) normale Tratat cu enzime

Relaţia dintre genotip şi fenotip în sistemul 0AB

Tabelul 15.II

Grupul Fenotipul Genotipul

0 (ɑ ß) 0 00

A (ß) A Aa sau A 0

B (ɑ) B BB sau B0

AB (0) AB AB

Page 19 of 45
În cadrul grupelor A şi B merita subliniata prezenta antigenelor A1 şi A2. Diferenţierea între A1 şi
A2 s-a făcut iniţia cu serul anti –A şi anti –A1. Dacă acest ser absorbit cu eritrocite A2 , în
supernatant va rămâne anticorpul anti –A1 , care va reacţiona ulterior , numai cu eritrocitele
clasificate A1. Între eritrocitele A1 şi A2 sunt cunoscute diferenţe atât cantitative , cât şi calitative ,
cele cantitative canstau în numărul de receptori pe membrana , A1 posedând aproximativ 1 000 000
, iar eritrocitele A2, între 240 000 şi 300 000. Angajamentul acestor receptori pe membrana este
deoseori diferit . În prezent exista reactivi speciali care diferenţiază eritrocitele A1 de A2 . Serul
uman anti-A1, ca şi lectina extrasă , din Dolichos Biflorus, aglutinează numai eritrocitele A1, din
grupa A şi AB ( 80%) ,în timp ce anti –H extras din seminţele Ulex Europaeus şi anti –H uman
provenit de la persoanele A1, A1B, şi fenotipul Bombay, aglutinează eritrocitele A2 într-o proporţie
de 20 % . Ţinând seama de faptul că antigenul A se prezintă sub 2 fenotipuri – A1 şi A2 , se
considera că acestea sunt determinate la rândul lor, de 2 gene A1 şi A2 ,care se transmit după
acelaşi model mendelian,

Pe locusul 0AB apar astfel 4 alele A1, A2,B şi 0. A1 este dominantă faţă de A2 şi A2 faţă de 0.

În tabelul 15.III se reda relaţia fenotip /genotip în sistemul 0AB, ţinând seama de subgrupele A1 şi
A2.

Celelalte subgrupe rar întâlnite :A3, Am, Ael sau B3, Bm, Bel, etc.pot fi puse în evidenţă numai
prin determinarea grupelor 0AB, prin ambele metode (eritrocitara şi serica ): ele sunt alele la lotusul
0AB şi prezintă o deoasebita importanta teoretică şi practică.

Există patru regului generale după care , cunoscând fenotipul mamei şi al tatălui , se poate deduce
fenotipul posibil al copilului. Aceste reguli se folosesc în expertizele medico-legale , în care
paternitatea este disputata .

Fenotip şi genotip posibil în cadrul sistemului 0AB pe subgrupe A1 şi A2

Tabelul 15.III

Fenotip Genotip posibil

A1 A1A1, A1A2, A10

A2 A2A2 A20

0 00

B BB B0

A1B A1B1

A2B A2B

1)Aglutinogenele A sau B nu pot fi prezente în sângele unui copil dacă ele nu se găsesc în sângele
unuia sau ambilor părinţi.

2) Un părinte de grup AB trebuie să transmită copilului fie aglutinogenul A, fie aglutinogenul B :el
nu poate fi părintele unui copil de grupa 0.

3)O persoană de grup 0 nu poate fi părintele unui copil de grup AB.

Page 20 of 45
4) Antigenele A1 şi A2 pot să apară la un copil numai dacă ele sunt prezente cel puţin la unul din
părinţi.

Cercetările fizico-chimice şi imunologice din ultimele 3 decenii, pe substanţele hidrosolubile de


grup sanguin, au dovedit că antigenele A şi B nu sunt produsul direct al genelor. Genele codifică
producerea unor enzime specifice, care adaugă la o substanţă de bază (substanţe precursoare ),
glucidul specific grupei. Astfel , specificitatea H este determinată de gena H, care , prin intermediul
enzimei alfa-2-fucozil transferaza, adauga alfa –L- fructoza la substanţa precursoare. Gena H este
prima care acţionează . Eritrocitele ce posedă numai antigenul H sunt de fapt eritrocitele de grup
0.Pe acest substract de antigen H intervine gena A care codifică enzima N-acetilgalactozamin
transferaza pentru a adăuga o N- acetilgalactozamina pentru grupul A :pentru specificitatea B,
enzima D –galactozamin transferaza transporta pe acelaşi substrat de H, o moleculă de D –
galactoza.

În anumite situaţii patologice , cercetarea enzimelor serice poate duce la elucidarea grupei
sanguine .Astfel , la unii bolnavi de grup A , cu neoplasm de colon şi suprainfecţii de E. Coli O 86,
printr-o dezacetilare bacteriana se pierde un radical N-acetil, eritrocidele deveninid sensibile la
anticorpi cu specificitate anti –B .Antigenul repectiv este un antigen B ,,castigat``. Lipsa enzimei
serice D-galactozamin transferaza demonstrează că, genetic, persoana respectivă nu poseda
antigenul B.

Cercetarea enzimelor de grup sanguin aduce date importante şi în unele bolo maligne ale ţesutului
hematopoietic. În mod particular , unii bolnavi de leucemie , care pe parcursul bolii pierd antigenul
antigenul A şi devin A slab sau 0 , au o cantitate normală de enzime specifică grupului sanguin A.În
această situaţie se pune problema dacă fenomenul consta într-o alterare de membrana eritrocitara
sau este funcţionalitate genetică .

Frecvenţa grupelor sanguine 0AB în ţara noastră a fost determinată ca urmare a decretului nr.5 din
18 .III.1971 pe un număr de 10 045 701 de probe de sânge , rezultând următoarele date :

Grupa 0 ( alfa-beta) -32,68 %

Grupa A (beta)- 43,15 %

Grupa B (alfa )- 16,5 %

Grupa AB (0) – 7,6%

Toate determinările s-au realizat atât prin metoda Beth-Vincent pentru cercetarea aglutinogenelor A
și B , cât şi prin proba Simonin, pentru cercetarea aglutininelor anti-A (alfa) şi anti –B ( beta ).

2.1.2.6 Relaţia între grupul sanguin şi anumite boli.


Există numeroase asocieri intre grupele sanguine din sistemul 0AB şi diverse boli , asocieri
descrise în literatura de specialitate. În cele ce urmează sunt amintite cele mai importante , în
sepecial acelea care interesează serologia grupului sanguin.

În boală Hodgking s-au raportat mai multe cazuri cu o scădere a antigenelor HAB.

Nou-născutul de grup A sau B , cu antigenul moștenit de subgrup A1, poate fi A2 , iar cel cu A2,
poate să apară ca A3.

La subiecţii de grup A, cu leziuni carcinomatoase pe intestin sau cu alte tulburări ce fac permeabil
peretele intestinal, are loc o pătrundere a germenilor în circulaţie. Prin intermediul enzimelor
Page 21 of 45
bacteriene, în special produse de Escherichia coli O86, se produce o dezacetilare , fenomen în care
N-acetil-galactozamina, glucidul specific grupei A, este convertit în D-galactozamina, glucidul
specific grupei B. Astfel , unii bolnavi şi chiar persoane sănătoase de grup A devin AB pentru o
perioadă de timp limitată , deoarece fenomenul poate fi reversibil. Eritrocitele lor au un antigen B ,,
câştigat `` care reacţionează cu serul anti –B .

Foarte rar antigenul A ,,dobândit `` a fost găsit la bolnavii cu stări septice , infecţii cu Proteus
vulgaris sau Proteus mirabilis .

S-a observat , de asemenea , o absentă sau slăbire a antigenelor HAB la bolnavii cu carcinom de
stomac sau pancreas.

De o deosebită importantă este boală hemolitică a nou –nascutului în relaţie cu sistemul 0AB
.Această boală apare la nou –nascut de grupă A sau B a cărui mama poseda anticorpi anti-A ,
respectiv anti –B tip IgG , anticorpi care traversează placenta, pătrunzând în circulaţia nou –
nascutului şi producând sensibilizarea eritrocitelor sale. Relaţia cea mai importantă este cea dintre
sistemul 0AB şi transfuzia de sânge şi priveşte compatibilitatea ce trebuie să existe între promitorul
şi donatorul de sânge. Datorită prezenţei anticorpilor anti –A şi anti –B în sistemul 0AB , o
incompatibilitate tranfuzionala duce la reacţii hemolitice dintre cele mai severe. Anticorpii anti –A
şi anti-B de tip natural sunt IgM , fixatori de complement şi duce la hemoliza intravasculară , în
cazul unei transfuzii incompatibile .

O relaţie des întâlnită a fost discutata intre sistemul 0AB şi ulcerul gastroduodenal. Este cunoscut
ca persoanele de grup 0 fac ulcer gastroduodenal într-o frecvenţă mai crescută cu 20 % decât
persoanele din celelalte grupe. Anemia feripriva şi anemia megaloblastica de tip Bier-mer se
întâlnesc cu precădere la persoanele de grup A.

2.1.2.7 Compatibilitatea grupelor de sânge


Înainte de a realiza o transfuzie, este testată compatibilitatea dintre sângele donatorului și sângele
pacientului care îl va primi. De obicei, este de preferat ca pacientul să primească sânge de aceeași
grupă și Rh, dar când acest lucru nu este posibil, trebuie verificată neapărat compatibilitatea cu o
altă grupă.

Grupele sangvine principale sunt: A, B, 0 și AB. Pentru că donarea de sânge să fie eficientă pentru
pacient, acesta trebuie să prezinte compatibilitate între grupă sangvină a donatorului și cea a
primitorului. Grupă sangvină este determinată de genele moștenite de la părinți.

Sângele este alcătuit din celule sangvine roșii, celule sangvine albe și plachete sanguine integrate
într-un lichid numit plasmă. Grupă sangvină este identificată de anticorpii și antigenele din sânge.
Anticorpii  sunt proteine din plasmă, sunt parte a mecanismului natural de apărare al organismului.
Aceștia recunosc substanțe străine, ca germeni, și alertează sistemul imunitar care îi distruge.
Antigenele sunt molecule proteice găsite pe suprafața celulelor sangvine roșii.

2.1.2.8 Tehnica de lucru pentru determinarea grupelor sanguine 0AB

Metoda Beth-Vincent este cea mai folosită metoda , permiţând o determinare sigură şi rapidă a
grupelor sanguine OAB. Presupune punerea în contact a eritrocitelor de cercetat (aglutinogenele )
cu seruri care conţin anticorpi cunoscuţi (aglutinine –llke) şi se observa dacă aglutinare .

Sunt necesare 3 flacoane cu seruri hemotest, care conţin aglutinine cunoscute:

Ser hemotest O ɑ, ß

Page 22 of 45
Ser hemotest A ɑ

Ser hemotest B ß

Se pregăteşte o cutie Petri în care se aşează o hârtie de filtru umezita .Pe o lamă de sticlă degresată
şi uscată se pune câte o picătură din fiecare ser hemotest , notându-se pe lama sau pe o hârtie tipu de
hemotest folosit.

Pentru a recolta sânge , se înţeapă pulpa degetului cu un ac steril. Se ia o mică cantitate cu colţul
unei alte lame curate, astfel încât raportul dintre cantitatea de sânge şi serul hemotest să fie cam
1/10-1/20 pentru că aglutinarea hematiilor să fie vizibilă , şi se amesteca cu picătură de ser hemotest
zero. Aceeaşi operaţiune , cu colţuri curate ale lamei se efectuează pentru serurile hemotest A,
respectiv B. Lama se va pune în cutie Petri, care se acoperă , aşteptând 2-3 min apariţia
fenomenului de aglutinare.

Persoanele ale căror celule roşii din sânge au antigeni A sunt în grupa A, cei cu antigene B sunt în
grupa B, cei cu antigene A şi B sunt în grupa AB, iar cei care nu au nici unul dintre aceşti markeri
sunt în grupa sanguină O.

Rezultate :de obicei ,pot apare 4 variante ,aglutinarea producându-se acolo unde aglutinogenul
eritrocitelor din sângele de cercetat găseşte aglutinina specifică în serul hemotest.

Dacă reacţia antigen –anticorp lipseşte din cele 3 picături de ser test sângele este 0, dacă apare
în serurile 0 şi B sângele este A , dacă apare în serurile 0 şi A sângele este B , şi în sfârşit dacă
aglutinarea este prezentă în toate serurile, sângele este AB.

Uneori ,apare o a 5-a variantă, grup sanguin A slab antigenic ( altul decât A1), când se observă ;
hemotest O ( alfa, beta) aglutinează slab , hemotest A ( beta ) nu aglutinează ; hemotest B (alfa)-
nu aglutinează . Tocmai din acest motiv , grupa zero care ar putea fi dedusa prin excludere, se
lucrează obligatoriu . Astfel grupa O se foloseşte ca un martor pentru cazul în care aglutinarea la
subgrupele A (altele decât A1) este puţin evidenta . Cu alte cuvinte , hemotestul B are un titru mic
de aglutinine ɑ, cu care dau reacţie de aglutinare eritrocitele cu aglutinogen A1, dar nu şi
eritrocitele cu un tip slab de aglutinogen A ( A2, A3 , etc) dau o reacţie caracteristică pentru grupul
O.

Hemotestul O conţine un titru mult mai mare de aglutinine ɑ, la care aglutinează şi subgrupele mai
puţin sensibile A2 , A3.

Erori de interpretare pot apare în caz de :

- citire tardivă ,la peste 3 minute , când începe liza hematiilor pe lamă de sticlă;

- nerespectarea proporţie de dilutie sânge /ser de 1/10;

-preudoaglutinare (falsă aglutinare) întâlnită în hiperfibrinogenemii

Alte metode care se pot utiliza sunt :

1 Metoda Simonin:

Indirectă , de determinare a aglutininelor ,utilizează hematii test 0, A, B ,care se pun în contact cu


serul de testat. Metodologia de lucru este similară cu precedenta , iar interpretarea rezultatelor
utilizează acelaşi raţionament.

2. Metoda Jambrecu:

Page 23 of 45
Este prima metodă care s-a folosit pentru a preveni greşelile de transfuzie şi constă în amestecul
direct al unei picături de sânge de la donator şi de la primitor .Apariţia aglutinării înseamnă că
tranfuzia nu este compatibilă.

2.1.3 Sistemul Secretor


În anul 1926 , Yamakami descoperă că antigenele de grup sanguin HAB sunt secretate în salivă şi
în celelalte lichide umorale : lacrimi, sucul gastric ,transpiraţie, lichidul chistului hidatic etc. Numite
şi substanţe de grup sanguin , ele sunt hidrosolubile şi din punct de vedere chimic sunt
glicoproteine. Prezenţa lor în ser este determinată de un sistem genetic denumit secretor, cu 2 gene
alele : Se ,că gena dominantă , şi se că gena recesivă pentru acelaşi locus. Locusul sistemului
secretor este aşezat foarte aproape de locusul sistemului Lutheran, pe pereche de cromosomi nr. 19,
Subiecţii pot fi ŞeSe ,Şese şi şese .Cei care poseda gena Se în simpla sau dubla cantitate sunt
secretori de substanţă de grup sanguin HAB .Cei care sunt genotip şese sunt nonsecretori .

În populaţia albă frecventa persoanelor secretoare este de 80 % şi a celor nesecretoare de 20 %.


Secreţia în saliva a substanţelor HAB este în funcţie de grupul persoanei respective .Toţi secretorii ,
indiferent de grup,secretă substanţa H cantitativ variat în funcţie de grup: persoanele de grup 0
secretă cea mai mare cantitate de substanţă H, persoanele de grup A secretă substanţe H şi A . Dacă
antigenul A este A3 sau A2 substanţa A este secretata în cantitate mică şi dacă este A tare ( A1) se
secretă o cantitate mare de substanţă A şi de mică de substanţă H.

Persoanele secretoare de grup B secretă , de asemenea , atât substanţa H şi B , iar cele de grup AB ,
secretă o cantitate mică de H şi cantităţi mai mari sau mai mici de substanţe A şi B în funcţie de
subgrupa lor.

Importanta sistemului secretor .Cu ajutorul substanţelor de grup s-a putut descifra modul în care
substanţele de grup ABH sunt sintetizate . În serul sanguin , aşa cum arată la sistemul sanguin 0AB
, au putut fi izolate şi studiate enzimele specifice pentru substanţele H, A şi B.

Dacă în unele leucemii antigenele eritrocitate A, B şi H apar reduse , acest fenomenpoate să fieun
defect ce ţine de eritrocit. În plasma sau ser , substanţele de grup, ca şi enzimele respective , rămân
în cantitate normală, de unde reiese că genele sistemului secretor nu controlează transferazele H, A,
şi B ale ţesutului hematopoietic. În concluzie ,cu ajutorul sistemului secretor ( şi numai în situaţia în
care persoana estesecretoare ) se poate determina grupul sanguin în cazul când cel eritrocitar apare
anormal.

Numeroase lucrări de statistică privind statusul secretor şi ulcerul gastroduodenal afirma că


frecventa acestei boli creşte cu 50% la persoanele nonsecretoare de substanţe HAB, faţă de cei
secretori. Acest lucru s-ar explica prin rolul protector al mucopolizaharidelor asupra mucoasei
intestinale.

Sistemul secretor este folosit şi în cercetările de filiaţie. Genele acestui sistem se transmit după
legile simple ale lui Mendel. Din doi părinţi secretori poate să apară un copil nonsecretor , dar din
doi părinţi nonsecretori nu poate să apară un copil secretor.

2.1.4 Sistemul Lewis


Este unic în felul său prin faptul că antigenele Lewis sunt singurele antigene sintetizate de către
celulele tisulare, sunt secretate în plasmă şi secreţii şi de aici adsorbite pe suprafaţa eritrocitelor. Ele
nu fac, deci , parte integrantă din structura membranei eritrocitare .

Producerea lor este determinată nu numai de genele sistemului Lewis , ci şi de interacţiunea genelor
sistemului secretor ( Se se), Hh şi 0AB.

Page 24 of 45
Primul factor Lewis a sau Le (a) a fost descris în anul 1946 de către Mourant şi al doilea factor
Lewis b sau Le (b) de către Andersan în 1948.

Genele sistemului Lewis sunt : gena Le, considerată gena dominantă şi gena le recesivă .După teoria
lui Grubb şi Ceppellini , la o substanţă precursoare dacă intervine gena dominantă Le,apoi gena H şi
genotipul secretor şese , subiectul apare Le (a+b-), secretor de substanţă Lewis şi cu prezenţa de
Lewis (a) pe ertitrocit şi nesecretor de substanţă H.

Prezenţa genelor Le , H şi Se face ca substanţa Le(a) să fie transformată în Le (b) .Subiectul este în
secreţii Le (a) , Le (b) , secretor totdeauna de substanţă H, iar pe eritrocit este Le (a-b-), indiferent
dacă este secretor sau nu de substanţă H. Cu ajutorul anticorpilor anti –Le (a) şi anti –Le ( b) în
populaţia rasei albe s-au găsit următoarele frecvente eritrocitare: Le (a+b-) 24%, Le (a-b+) 70% și
Le ( a-b-) 6%.

Cercetarea sistemului Lewis la nou –nascut a arătat că el nu este acelaşi ca la adult . Nou –nascutul
secretă în plasma o cantitate foarte mică de antigen Lewis care nu se fixează și pe eritrocite ,de
aceea nou născutul apare că Le ( a-b-) .Eritrocitele de la copil care în viaţa de adult urmează să fie
Le (a-b+), urmărite pe parcursul anilor , trec prin diverse stadii. Iniţial sunt Le (a-b-), apoi apar Le
(a+b-), urmează faza Le (a+b+) şi , în fine , ele rămân Le (a-b+).

În ultimele două decenii au fost descoperiţi alţi anticorpi care aparţin sistemului Lewis. Ei dau
aglutinare cu fenotipul Le (a-b-). Primul anticorp , denumit anti –Le (c), da fenomen de aglutinare
numai cu eritrocite ce posedă fenotipul Le (a-b-), deci ge-notip sunt lele şi nesecretor de substanţă
HAB . Antigenul Le (c) este similar , dar nu identic cu Le (a). Un alt anticorp , numit anti-Le (d)
pune în evidenţă antigenul Le (d) la persoanele tot cu fenotip Le (a-b-), dar secretor de substanţă
HAB.

În lumina acestor fapte ,în sistemul Lewis apar următoarele fenotipuri :

Le (a+b-c-d-); Le (a-b+c-d-) ;Le (a-b-c+d-); Le (a-b-c-d+).

Anticorpii anti –Lewis.

Anticorpii sistemului Lewis au următoarele specificităţi: anti-Le a, anti-Le b, anti –Le x, Anti-Le c,
și anti-Le d. Aproape toţi anticorpii sunt de tip natural, cu structură chimică IgM și cu rare excepţii
IgG de tip imun.

Cel mai des întâlniţi sunt anticorpii cu specificitate anti –Le a , care apar în exclusivitate la
persoanele Le (a-b-). Anticorpii anti-Le b sunt mai rar întâlniţi la acelaşi fenotip Le (a-b-) şi
adesea întovărăşiţi de specificitatea anti –Le a. Rareori s-au găsit anticorpi cu specificitate numai Le
b la fenotipul Le ( a+b-).

Anticorpii anti-Lex sunt o combinaţie a celor 2 specificităţi anti –Le a + anti –Le b şi apar destul de
des la persoanele Le (a-b-).

Anticorpii cu specificităţile anti-Le c și anti-Le d sunt rar întâlniţi şi fără semnificaţie clinică .

Dintre toţi anticorpii sistemului Lewis , cei mai importanţi sunt cei cu specificitate anti –Le a și anti
–Le x.

Fiind imunoglobuline de tip IgM , anticorpii sistemului Lewis nu traversează placenta şi nu sunt
implicaţi în boală hemolitică a nou născutului. Ei joacă un rol important în transfuzia de sânge ,
deoarece sunt mari activatori de complement , comportându-se ca anticorpii din cadrul sistemului
0AB cu rol de hemoliza , producând , astfel ,intravascular hemoliza eritrocitelor incompatibile
.Anticorpii anti –Lewis de tip IgM implicaţi în accidentele transfuzionale au o scară de temperaturi
şi de reactivitate largă , de la +4 ° la + 37 °C. În vitro ei sunt puşi în evidenţă în diverse medii
( albumina bovină, ser fiziologic, ser uman, enzime ) și cu diverse tehnici ( teste de aglutinare

Page 25 of 45
directă, centrifugare , hemoliza , test Coombs indirect ). Anticorpii anti –Lewis de tip imun IgG
apar foarte rar şi pot avea implicaţii în boală hemolitică a nou –nascutului.

2.1.5 Sistemul Rhesus


Un alt antigen prezent pe eritrocite este antigenul D, ce aparține sistemului Rh, numit astfel
deoarece a fost descoperit pentru prima dată în sângele unei maimuțe, Macacus Rhesus. El face
parte dintr-un grup de antigene ce alcătuiesc sistemul, dar spre deosebire de celelalte elemente, are
caracter antigenic foarte crescut. Cei care îl posedă sunt Rh pozitivi, notați Rh+ (85% din indivizi),
iar cei care nu îl au sunt Rh negativi sau Rh- (15%).

Descris în anul 1940 de către Landsteiner şi Wiener, factorul Rh, denumit aşa prin analogie cu cel
găsit la maimuţă Macaccus rhesus, a căpătat repede o importanţă deosebită prin faptul că a elucidat
cauzele bolii hemolitice a nou născutului şi a accidentelor posttransfuzionale în cazul unei
compatibilităţi perfecte în sistemul 0AB. Cercetările ulterioare au arătat că, de fapt , el formează un
sistem cu mai mulţi factori.
2.1.5.1 Antigenele sistemului Rh

Antigenele sistemului Rh sunt controlate de un complex genic, format din 3 perechi de gene, ce
ocupă locusuri apropiate pe un cromozom și identice cu cele de pe cromozomul omolog. Genele
sunt structurate pe 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Pe un cromozom poate exista o singură genă dintr-o
pereche, deoarece ele ar ocupa același locus genic.

Genele ce controlează exprimarea acestor caractere antigenice eritrocitare se transmit ereditar, după
legile mendeliene.

Sistemul Rh şi-a găsit repede aplicabilitatea într-o serie de alte domenii , că genetica , medicină
legală, și antropologie.

Sistemul Rh are 6 antigene, împărțite în 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Ele apar din prima lună de viață
intrauterină, independent de sistemul ABO și au, față de antigenele acestui sistem, o densitate mai
mică pe suprafața eritrocitara. Au structură lipoproteică, fiind integrate în stratul lipidic de suprafață
al hematiilor.

Serul uman al persoanelor Rh negative nu conține în mod normal anticorpi pentru acest antigen.
Aceștia se dezvoltă după ce persoana ia contact cu antigenul Rh (transfuzii, sarcini cu feți Rh
pozitivi). Primul contact este cel de sensibilizant. Al doilea generează reacții grave. La pacienții Rh
negativi, prima transfuzie cu sânge Rh pozitiv este bine suportată, deoarece este necesar un contact
sensibilizant pentru producerea de anticorpi. Durata persistenței anticorpilor anti-D în sânge este
variabilă.

Fiecare grupă sangvină majoră este divizată în alte două categorii în ceea ce privește Rh-ul, care
poate fi pozitiv sau negativ, rezultând astfel un total de 8 grupe sangvine. Celulele sangvine roșii au
uneori o antigenă, o proteină cunoscută ca antigena RhD. Dacă aceasa este prezentă, grupă sangvină
este RhD pozitiv, iar dacă este absentă, grupa este RhD negativ.

Astfel, o persoană poate avea una dintre următoarele 8 grupe sangvine:

· A Rh pozitiv (A+)
· A Rh negativ (A-)
· B Rh pozitiv (B+)
· B Rh negativ (B-)
· AB Rh pozitiv (AB+)
· AB Rh negativ (AB-)
· 0 Rh pozitiv (0+)
· 0 Rh negativ (0-)
Page 26 of 45
Iată tabelul privind compatibilitatea grupelor de sânge:
Grupă de sânge Poate dona pentru grupele: Poate primi de la grupele:
0+ 0+  A+  B+  AB+ 0+   0-
A+ A+  AB+ A+  A-  0+  0-
B+ B+  AB+ B+  B-  0+   0-
AB+ AB+ TOATE
0- TOATE 0-
A- A+   A-  AB+  AB- A-   0-
B- B+  B-  AB+  AB- B-   0-
AB- AB+ AB- AB-   A-   B-  0-

Principul general ideal presupune că toate componentele celulelor roșii ale donatorului să fie
identice cu ale primitorului, la fel și tipul Rh-ului. Sângele din grupa 0 Rh negativ este donator
universal și poate fi transfuzat oricărui pacient.

Plasma conține anticorpi anti-A și/sau anti-B în funcție de grupă. Organismul are anticorpi și pentru
antigenele A și B în funcție de grupă sangvină. Pacienții trebuie să primească doar plasmă care nu
conține un anticorp care ar putea ataca antigenele prezente pe celulele roșii. Primitorii cu grupa A
au antigenă A în celulele roșii, astfel că nu pot primi plasmă grupa 0 sau B deoarece anticorpii anti-
A vor ataca celulele roșii.

Primitorii cu grupa B au antigene B în celulele roșii, astfel că nu pot primi grupa 0 sau A, deoarece
anticorpii anti-B vor ataca celulele roșii.

Primitorii cu grupa AB pot primi doar plasmă grup AB. Cei cu grupa 0 nu au nici antigene A nici B,
astfel că pot primi plasmă de la orice grupă sangvină.

Cu aproximație, 45% din populație are grupa 0, 40% dintre oameni au grupa A, 10% au grupa B și
doar 5% au grupa AB.

2.1.5.2 Importanța sistemului Rh


Este important ca înainte de o sarcină, să fie cunoscute caracteristicile Rh ale ambilor părinți.
Anticorpii sistemului Rh sunt în principal imunoglobuline G, ce au greutate moleculară mică și de
aceea pot traversa bariera placentară. În cazul unei femei Rh negative ce are o sarcină cu făt Rh
pozitiv, moștenit de la tată, prima sarcină poate decurge bine, dacă mama nu este imunizată cu
anticorpi anti-D, adică nu a venit în contact cu sânge Rh+. Cât timp fătul se află în uter, circulația
sanguină a acestuia este separată de cea a mamei datorită barierei placentare, așadar hematiile
fătului nu iau contact cu circulația maternă. În ultimile săptămâni de sarcină se produc leziuni
placentare ușoare, ce pot pune în contact hematiile fătului cu sângele mamei și astfel să apară
aglutinine anti-D. Primul copil se naște normal, deoarece titrul anticorpilor produși de mamă este
mic, dar la următoarele sarcini anticorpii anti-D formați trec bariera placentară, se atașează de
membranele eritrocitare ale fătului, determinând captarea hematiilor de către macrofagele splenice
și distrugerea acestora (hemoliză), cu apariția hiperbilirubinemiei (apare icterul neonatal) și anemiei
hemolitice.

Hematiile fetale pot intra în contact cu sângele matern și mai devreme, în primele luni de sarcină,
din cauza unor hemoragii sau în cazul sarcinilor extrauterine. Incompatibilitatea Rh materno-fetală
implică necesitatea monitorizării acestor tipuri de sarcină. Conflictul imunologic între mamă și făt
poate duce la apariția eritroblastozei fetale (boala hemolitică a nou-născutului), ajungând până la
Page 27 of 45
moartea în uter a fătului (hidropsul fetal).

În ceea ce privește transfuziile, o persoană Rh- poate primi transfuzie cu sânge Rh+ o singură
dată în viață, fără a genera complicații, deoarece primul contact cu antigenul este cel sensibilizant
și nu duce la reacții hemolitice grave. Totuși, acest tip de transfuzie se recomandă doar în urgențe
majore (cum ar fi hemoragia masivă), în cazul absenței stocului de sânge Rh- și doar la bărbați. În
schimb, pacienții Rh+ pot primi transfuzii de sânge Rh.

2.1.5.3 Genetica sistemului Rh.

În ultimii ani , prin intermediul anticorpilor omologi , au fost descoperite mai mult de 30 de
antigene ce aparţin sistemului Rh. Denumirea acestor antigene diferă după autorii care au descris
conceptele genetice : Rosenfield ( Rh) , Fisher –Race (CDE), Wiener Rh-hr).

În tabelul 15 .IV se redau cele mai importante antigene notate după autorii respectivi şi frecvenţa
lor în populaţia albă .

Corespondenta denumirilor antigenelor din sistemul Rh

Tabelul 15 IV

Sistemul Rh* Sistemul CDE ** Sistemul Rh-hr*** Frecvenţa (%) în


populaţia albă

Rh1 D Rh0 84

Rh2 C rh ` 70

Rh 3 E rh`` 30

Rh4 c hr` 80

Rh5 e hr`` 98

Rh6 ce (f) hr 64

Rh 8 Cw rh w1 1

Rh9 Cx rh x Extrem de rar

Rh11 Ew rh w2 Extrem de rar

Rh 12 G rh G 85

Rh17 - Hr 0 -

Rh22 CE rh -

Rh39 C-like

*Rosenfield ; ** Risher-Race ;*** Wiener

Genele sistemului Rh sunt localizate aproape de capătul braţului scurt al cromosomului 1.


Ele sunt lincate cu genele E 11 , ce determina un anumit tip de eliptocitoza eritrocitara , cu genele
enzimelor fosfoglucomutaza (PGM) ,G-fosfogluconat dehidrogenoza ( G –PGD) și C-peptidaza
( Pep C).
Primul concept genetic descris de Wiener ( pentru care foloseşte nomenclatura Rh-hr) presupune
existenta pe cromosom a unui singur locus foarte complex la care concura multiple gene alele.
Fiecare genă codifica formarea pe suprafaţa eritrocitului a unui antigen specific.Antuigenul sau
Page 28 of 45
aglutinogenul eritrocitar poate conţine 2 sau 3 factori,care se pun în evidenţă numai prin intermediul
anticorpilor omologi lor anti –Rho, anti-rh`, sau anti -rh`` etc.
Fisher şi colab. Adopta pentru sistemul Rh nomenclatura cu literele D, C,E, d, c,e. Cu ajutorul a 4
seruri , şi anume : anti –C, anti –c, anti –E și anti-e, se descoperă că antigenul C este antitetic cu c,
iar antigenul E cu e. Astainseamna că, dacă cu unul din seruri , de exemplu cu anti-C , apare o recţie
negativă, cu celălalt ser, anti-c , totdeauna apare o reacţie positiva . Absenţa unui factor implica
prezenţa celuilalt .Acelaşi lucru se poate spunde şi despre antigenele Ee. Eritrocitele pot fi EE, Ee
sau ee. Aceasta demonstraţie a făcut pe autorii citaţi mai sus să presupună că pe cromosomul
respectiv exista 3 locusuri care determină prezenţa a 3 antigene eritrocitare : primul locus este
ocupat de genele D sau d , la mijloc se afla locusul afectat genelor C sau c , iar la treilea locus este
pentru alele E/e. Această ordine genetică poate explica natura unor gene complexe , cum este CE
sau ce, apărute ca urmare a fenomenului de crossing-over. În acest sens apar , în ordinea frecventei ,
următoarele combinaţii cromosomiale, denumite haplotipuri: pentru uşurinţa exprimării se schimbă
poziţia literelor D, d cu C ,c :Cde, cde, cDE , cDe. Genotipul în sistemul Rh , luat în consideraţie
pentru cele 3 perechi de gene alele poate fi homozigot (CDe/CDe) sau heterozigot (CDe/cdE).
Ulterior , pentru cele 3 locusuri , au mai fost descoperite ai alte alele . Astfel , la locusul Dd au
descrise alelele Dw, D cor , Targett, la locusul Cc, alelele Cw, Cx , c-like, C-like etc.și Ew , es la
locusul Ee. Aceste noi alele au fost stabilite ca rezultat al unor cercetări familiale sau, mai direct ,
prin descoperirea anticorpilor îndreptaţi faţă de iniţiatorii lor. Până ce se vor descoperi anticorpii
omologi lor, multe alele sunt considerate gene amorfe , așa cum este considerată , încă , gena d.
Astfel , deoarece nu au fost descoperiţi anticorpii anti-d , anticorpii care ar putea pune în evidenţă
atigenul d, produs prezumtiv al genei d , unii autori că, de exemple , Wiener, considera că această
genă nu exista , în timp ce alţii autori, cum este Fisher, afirma că gena exista ,dar ca ea da naştere
unui antigen lipsit de antigenitate.
Lipsa anticorpilor anti-d creează dificultăţi în stabilirea genotipului unei persoane Rh0 (D)
pozitiv ,deoarece nu se poate preciza dacă el este homozigot D/D sau este heterozigot D/d. Lucru
acesta se poate deduce cunoscând procentele haplotipurilor Rh şi făcând determinări familiale.
2.1.5.4 Fenotipul , genotipul , şi transmiterea ereditară în cadrul sistemului Rh.

După Wiener , fenotipul se identifica prin rezultatul unei reacţii antigen –anticorp , respectiv intre
eritrocitele unui subiect şi antseruri cunoscute. În cadrul sistemului Rh, în mod curent , se lucrează
cu 5 seruri cunoscute. În tabelul 15. V se redau câteva exemple de determinări fenotipice.
Din tabel reiese că numai la proba de sânge nr. 2 , fenotipul este egal cu genotipul ; la restul de
cazuri , genotipul se poate prezenta sub diverse forme şi poate fi precizat numai printr-un studiu de
familie.
În tabelul 15 .VI se redau câteva exemple de transmitere ereditară şi de stabilire a genotipului Rh

Determinarea fenotipică Rh și genotipul posibil la 5 probe de sânge


Tabelul 15 V
Seruri anti Probe de sânge nr

1 2 3 4 5

C + - + _ -

D + - + + +

E + - _ + _

c + + + + +

e + + + _ +

fenotip CDEce ce CDce DEc Dce

Page 29 of 45
Genotip CDe/ Cde sau Cde/cde CDe/cde cDE/Cde cDe/cde
CDe /cdE sau sau cDe/ cDe
Probabil Sau CDe /cDe sau cdE/cDE
Cde/cDE
Sau Cde/cDe
Legenda :
+ = reacţie pozitivă
- = reacţie negativă
Din exemplele familiale 1 și 2 , care sunt reprezentate și în fig. X V.1 , se demonstrează că din
fenotipul copiilor se poate deduce genotipul părinţilor
La familia nr.2 , dacă nu ar fi existat copilul 2 , cu fenotipul Ece, din care s-a putut preciza
genotipul cde/cdE, eram tentaţi , după frecventa din populaţie a haplotipului Cde ,în comparaţie cu
cdE ,să afirmăm că genotipul mamei ar fi CDe/cDE, când , de fapt , el este heterozigot pentru
factorul D(CDe/cdE).
Genele sistemului Rh se transmit de la o generaţie la alta după legile lui Mendel.Toţi furnizorii
pentru care există anti –seruri (CcDEe) sunt consideraţi factori codominanţi şi numai factorul d,
faţă de factorul D este considerat un factor recesiv.
În exemplele familiilor nr. 1 și 2 ( tabelul 15. VI și fig XV.1) se vede, de asemenea , copiii primesc
de la fiecare din părinţi câte un haplotip din genomul acestora.
În fig. XV. 1 este reprezentată şi familia nr. 3 din tabelul 15. XV.1) şi se reda o excludere de
paternitate pe factorul E. Acest factor , prezent la copil, nu a fost găsit la nici unul din părinţi.
Excludera de paternitate pentru ceilalţi factori se judecă în acelaşi mod. Trebuie subliniat , în mod
deosebit ,problema factorilor D și d. Din doi părinţi Rh0 (D) pozitivi este posibil să apară un Rh0
(d) negativ , atunci când ambii părinţi sunt heterozigoţi Dd, dar din doi părinţi Rh0(D) negativi nu
este posibil să apară un copil Rh0 (D) pozitiv.
Nomenclatura lui Rosenfield cuprinde terminologia numerică a tuturor antigenelor din sistemul Rh ,
începând cu Rh 1 până la Rh 47. Cei 47 de factori care sunt alele la cele 3 locusuri și corespund
unor antiseruri specifice, au fost numerotaţi în ordinea descoperirii sau a admiterii factorului în
cadrul sistemului Rh.

Precizarea fenotipului Rh în cazul a 3 familii


Tabelul 15. VI
Nr. Gradul de Seruri anti -
Fam rudenie Fenotip Genotip

C D E c e
Mama - - - + + ce Cde/cde
1 Tata + + - + + CDce CDe/cde sau Cde/cDe
copil - - - + + ce cde/cde
Mama + + + + + CDEce CDe/cDE
Cde/cDE
CDe/cdE
2 Tata + + - + + CDce CDe/cde, Cde/cDe
Copil 1 + + + + + CDEce CDe/cDE
Cde/cDE
CDe/cdE
Copil 2 - - + + + Ece Cde/cdE
Mama + + - - + CDe CDe/CDe sau
CDe/Cde
3 Tata + + + + Cdce CDe/cDe sau
CDe/cde
Copil + + + + + CDEce CDe/cDE

Deletia parţială și totală în sistemul Rh

Page 30 of 45
În 1951 , Race și Sânger au descoperit pentru prima dată unele eritrocite care nu dădeau aglutinare
cu serurile specifice anti –C ,anti –c, anti-E , și anti-e. Aceasta presupune lipsa alelelor Cc și Ee
pentru locusul respectiv. Eritrocitele aveau în schimb o expresie crescută a factorului D. Acest
fenotip rar se consideră a fi rezultatul unei gene rare, în formă homozigota ,- D-/ -D-.
Creșterea expresivităţii factorului D se explică prin lipsa de competiţie faţă de celelalte gene din
sistemul Rh. Fenomenul respectiv a fost observat şi pentru formele heterozigote -D-/CDe sau –
D-/Cde. Deletia parţială poate apărea și numai pentru locusul E/e . Majoritatea persoanelor cu
deletie Rh au anticorpii produşi pe cale naturală sau imuna în special , în titru mare, cu specificitate
faţă de antigenele absente din sistemul Rh ,de exemplu , Rh 17 (Hro) este un antigen cu frecvenţă
mare şi absent la persoanele –D-/-D-. În unele cazuri ,se întâlnesc și anticorpi cu specificitate mai
comună, cunoscuţi ca anti-c și anti-e.
În 1961 ,Vos și colab. Descriu cazul unei femei din Australia , care nu avea nici un antigen din
sistemul Rh. Această formă rară de sang a fost numită delectie totală sau Rh nul (sindrom Rh
nul ).În formă homozigota , se scrie sub formula următoare _ _ _/_ _ _. Apariţia acestei forme rare
de Rh se explica genetic în două moduri : prin absenţa antigenelor Rh, cauzată , în formă sa
homozigota , de o genă supresoare nelincata; sau prin Rh nul care apare la acele persoane care sunt
homozigote pentru o genă amorfă la locusul Rh, gena care a fost numită r.
Numărul cazurilor de delectie parţială și totală în sistemul Rh descoperite azi este mare. Ele sunt
întâlnite la toate rasele ,dar mai des la populaţia de culoare neagră. În ţara noastră a fost găsită o
femeie , al cărei genotip din sistemul Rh era homozigot , în deleție parţială : -D-/-D-. Studiul de
familie pe 3 generaţii a demonstrat că ea provenea din 2 părinţi , ambii în deleție pe un singur
haplotip ( mama = CDe/-D- ; tata = CDe/ -D-. Factorul Rh0 (D) era de o expresivitate deosebită.El
dădea reacţie pozitivă în câteva secunde, cu ser anti Rh0 (D), de tip IgG. Femeia era imunizata prin
incompatibilitate de sarcină faţă de toţi factorii din sistemul Rh existenţi la feți şi moştenită de la
tata ( CDe/CDe) . Ca și în cazurile de delecție parțiala , persoanele Rh nu se imunizează foarte
puternic fața de toate antigenele Rh , în mod deosebit fața de Rh 29 sau Rh total.

Fig. XV.1. – Corelaţia dintre fenotipurile Rh în cadrul a trei familii

(Fam nr. 1)

Fenotip ce

Genotip CDe/cde

Fenotip CDce
Genotip CDe/cde
(Fam . nr .2) Fenotip CDEce
Genotip CDe/cdE

1 2

Fenotip CDEce Ece


Genotip CDe/cdE Cde/cdE

fenotip CDe Fenotip Cdce


(Fam. Nr.3) genotip CDe/CDe Genotip CDe/cde

Page 31 of 45
fenotip CDEce
genotip CDe/cDE

Femeile gravide sau bolnavii cu deleție parțiala sau totală reprezintă o problemă din punct de
vedere serologic, deoarece , în caz de necesitate transfuzională , sau de tratament al nou născutului
prin exsanguino transfuzie , trebuie utilizat numai sânge asemănător. Eritrocitele cu Rh nul au o
formă de stomatocite, iar din punct de vedere funcțional , se comporta anormal, având o durată de
viaţă mai scurtă , evidețiind o anemie hemolitica.
În toate cazurile studiate, s-a găsit un număr crescut de reticulocite, ca o compensare a distrugerii
eritrocitelor. Subiecţii respectivi sunt adaptați la ceasta situați și duc o viaţă normală .
Expresivitatea antigenică a sistemului Rh. Antigenele sistemului Rh sunt bine dezvoltate la
naștere , ele apărând din săptămână a 6-a de viața intrauterină .
Aşa se explică de ce printr-o incompatibilitate materno-fetala ( mama Rh 0 (D) negativ cu fat Rh0
(D) pozitiv, la unele gravide se pot întâlni anticorpi anti Rh 0(D) chiar din luna a 3-a de sarcină.
Expresivitatea antigenelor Rh este diferită . Factorul D este cel mai puternic experiment şi cel mai
imunogen.După factorul D, ca imunogenitate urmează c, E, C şi e.
Expresivitatea antigenului D a fost mult studiată . În 1946, Stratton şi colaboratorii au arătat că
factorul D , de pe anumite eşantioane de eritrocite , se comportă foarte diferit . Ele nu aglutinează
sau aglutinează foarte slab şu seruri anti-D , în comparaţie cu alte eritrocite care se comporta normal
. Acest factor a fost numit Du. El poate fi determinat numai cu anumite seruri foarte puternice , cu
adaos de enzime proteolitice sau cu seruri anti –D , de tip IgG, folosind testul antiglobulinic
indirect.
Expresivitatea factorului D poate fi diminuată mult, ca rezultat al interacţiunii genetice sau ca efect
de poziţie genică ( efectul unei gene de pe celălalt cromosom) .De exemplu , factorul D din
genotipul Cde/cde are o expresie redusă , dar şi mai redusă apare în genotipul CDe/Cde. De aici
reiese că factorul D apare ca un Du în combinaţie cu C, în timp ce acelaşi factor în combinaţie
haplotipica cu E (cDE) sau genotip cDE/cDE devine mai puternic.
După Wiener şi Unger , factorul Rh0 (D) este un mozaic format din mai multe componente . Patru
determinate individuale au fost recunoscute şi denumite Rh A, Rh B, Rh C, Rh D . Lipsa uneia sau
mai multor componente poate determina ca persoana respectivă să formeze anticorpi anti-Rh (D)
faţă de componenta sau componentele absente . Aceşti anticorpi nu trebuie consideraţi autoanticorpi
. În astfel de cazuri testul Coombs direct este negativ.
Primitorul de sânge cu factorul Du trebuie considerat ca Rh negativ şi transfuzat cu sânge Rh 0 (D)
negativ, iar donatorul de sânge trebuie considerat Rh0(D) poizitiv. O gravidă cu factorul Du cu soţ
Rh0 (D) pozitiv trebuie să fie controlată periodic pentru a detecta formarea de anticorpi anti-D.
Determinarea celorlalţi factori (C, c, E, e) nu se face în practică de rutină , deoarece serurile sunt
extrem de scumpe.În practică transfuzionala , ei se determina cu scopul de a se confirma
specificitatea unui aloanticorp.
Anticorpii din sistemul Rh sunt de tip imun şi numai în cazuri excepţionale pot apărea şi anticorpi
de tip natural. Anticorpii anti –Rh de tip natural , cu multiple specificităţi , au fost întâlniţi numai la
unele persoane cu delatie parţială sau totală în sistemul Rh. La persoanele normale , numai în mod
excepţional au fost descrişi anticorpi de tip natural cu specificitate anti –C şi anti-E. În rest , toţi
anticorpii din sistemul Rh sunt , de fapt , aloimuni sau autoimuni. Ei sunt Ig de tip IgG, subclasa G1
şi G3 ( aşa numiţii anticorpi de tip incomplet ). Anticorpii de tip IgM apar în acest sistem numai
într-o fază trecătoare şi nu pot fi puşi în evidenţă .
Frecvenţa cea mai mare o au anticorpii cu specificitate anti –D , deoarece factorul D este cel mai
imunogen. Ei apar în urma unuor sarcini incompatibile sau transfuzii incompatibile (gravidă sau ,
respectiv , bolnav cde/cde, cu soţ sau respectiv , flacon de sânge D/D , D/d sau Du/d). În
incompatibilitate de sarcina , ei apar într-o frecventă de 5-7% , iar în incompatibilitate
transfuzională , pot fi întâlniţi 50-80% dacă numărul de transfuzii incompatibile este mare. Titrul
anticorpilor anti Rh0 ( D) variază şi el , fiind în funcţie de răspunsul imun al persoanei respective,
de numărul de stimuli antigenici şi de cantitatea de sânge , la unele persoane hiperimunizate se
întâlnesc şi anticorpii de tip IgM.

Page 32 of 45
Serurile cu anticorpii de tip IgM sunt extem de rare şi foarte importante , putând fi folosite ca
reactivi pentru determinarea factorului Rh0 ( D) slab , (Du).
De cele mai multe ori, anticorpii anti-D sunt asociaţi cu anticorpii anti-C şi /sau anti-E.
Toţi ceilalţi anticorpi (anti-C, -e şi –E) apar în acelaşi mod, prin incompatibilitate de sarcina sau
tranfuzionala . De exemplu , o persoană cu genotipul CDe /CDe , transfuzata cu sânge cDE /cDE,
cde/cde, poate forma anticorpi anti-c+E sau numai anti-c.
Anticorpii cu specificitate anti-e se întâlnesc foarte rar ca aloanticorpi; cel mai des apar ca
autoanticorpi în cadrul anemiilor autoimune anti-e apar aşa de rar ca aloanticorpii ; antigenul e are o
frecvenţă de 98 % şi este slab antigenic.
Anticorpii din sistemul Rh , odată apăruţi , persista toată viaţa. De-a lungul anilor ei pot să scadă în
valoare cantitativă, dacă nu intervin alţi stimuli antigenici . Prezenţa lor reprezintă totdeauna un
pericol, dacă se execută o transfuzie incompatibilă. Ei se pun în evidenţă prin tehnici executate în
mediu albuminos , mediu enzimatic şi testul antiglobulinic indirect , faţă de eritrocite ce posedă
antigenul omolog anticorpului.
Semnificaţia clinică a sistemului Rh . Sistemul Rh are o mare importanţă practică. Astfel :
a) Incompatibilitate de sarcina , în primul rând prin intermediul factorilor d/D şi apoi C/c şi e/E,
duce în anumite procente , la diverse grade de boala hemolitică a nou născutului. Descoperirea
faptului că anticorpii anti-D pot fi folosiţi ca gammaglobulina injectabila, la femeile cu sarcini
incompatibile şi neimunizate, a redus mult procentul aloimunizarii .
b) O tansfuzie executată cu sânge lipsit de compatibilitate corectă pentru factorul Rh0 (D) poate
duce la formarea de anticorpi anti-Rh0(D). O nouă transfuzie incompatibilă, executată la un interval
de cel puţin 7-10 zile după prima transfuzie , poate determina un accident posttransfuzional. Forma
accidentului posttransfuzional este în funcţie de titrul de anticorpi la primitor , de capacitatea
acestora de a fi sau nu fixatori de complement şi de cantitatea de sânge administrat. În rare cazuri se
întâlnesc anticorpi anti-Rh fixatori de complement. Evitarea oricărui accident posttransfuzional
este realizabilă prin executarea probelor de compatibilitate.
c) Sistemul Rh este utilizat în cercatarile de filiaţie cu aceeaşi valoare ca şi sistemul 0AB.
d) Descoperirea şi aplicarea genotipului Rh cu deletie parţială şi totală (Rh nul ) în studiul
anticorpilor din anemiile hemolitice de tip la cald a demonstrat că aceşti anticorpi au specificitatea
îndreptată faţă de antigenele Rh
e) Utilizarea sistemului Rh în cercetările antropologice a arătat o mare variabilitate în frecvenţa
antigenelor lui, în funcţie de rasă şi de mişcarea populaţiei.
2.1.6 Sistemul MNSSU

În 1927, după sistemul 0AB , Landsteiner şi Levin descoperă al doilea sistem eritrocitar ,MN. Ei
imunizează iepuri cu eritrocite umane şi constată că anticorpii serurilor acestor iepuri recunosc alte
2 antigene , pe care le denumesc M şi N . Genele respective se dovedesc a fi codominante una faţă
de cealaltă. După descoperirea serului antiglobulinic ,în 1947 , Walsh şi Montgomery descriu un ser
cu un anticorp pe care îl denumesc anti –S şi pun în evidenţă antigenul S. Deşi gena S nu s-a
dovedit a fi alela genelor M şi N , ea este strâns linkata cu aceestea. În 1951 , presupusa alela a
genei S a fost descoperită şi a fost numită s.
În felul acesta a fost definit sistemul MNSs , genele MN pentru un locus şi genele Ss pentru al
doilea locus , strâns legate cu primul. Astfel, apar 4 combinaţii cromosomale ; MS , Ms,NS şi Ns.
În 1953 , Wiener descrie un anticorp cu frecvenţă foarte mare faţă de un antigen denumit U.
Greenwalt şi colab. găsesc că antigenul omolog U are o frecvenţă de 100 % în populaţia albă, iar
atunci când lipseşte, lipsesc şi antigenele S şi s.
Ulterior , sistemul MNSsU s-a îmbogăţit cu o serie de alte alele satelite , numite Tm , Sj Hunter,
Stones Ria ,Vr etc care are o frecvenţă foarte mică. Frecvenţa antigenelor MNSsU este redată în
tabelul 15.VII.

Frecvenţa antigenelor MNSsU ,în populaţia albă


Tabelul 15 VII
M=80%
N=74%
S=53%
s=94%
Page 33 of 45
U=99,9%

Ca structură chimică , antigenele respective sunt glicoproteine ,reprezentând o porţiune mare din
membrană eritrocitara . Cunoscute sub numele de glicoforina , ele sunt formate din 2 părţi ; o parte
proteică , componentă a membranei eritrocitare ; şi a doua parte formată din o serie de
carbohidraţi , ataşaţi de partea proteică şi situată în afara membranei.
Antigenele MN mai sunt numite şi aloglicoproteine, fiind bogate în acid sialic, în timp ce lanţul
polipeptidic este bogat în serina şi treonina. Ele sunt glicoforine de tip A , bine cunoscute că
secvenţa de aminoacizi şi carbohidraţi. Antigenele Ss , numite glicoforine de tip B, sunt şi ele
bogate în acid sialic , dar nu au încă o structură bine precizata.
Antigenele MNSs sunt bine dezvoltate la naştere. Anticorpii anti-M , anti-S şi anti –s , de tip IgG ,
care au fost găsiţi în serul mamelor , au fos incriminaţi în boală hemolitică a nou născutului.
Recent ,s-a dovedit că antigenul M se găseşte şi pe limfocite , iar antigenul U pe neutrofile . Până în
prezent antigenele Ss au fost demonstate numai pe eritrocite .
În majoritatea cazurilor , anticorpii anti-M sunt de tip IgM la rece şi naturali. Ei apar la fenotipul
NN şi sunt foarte rar increminati în accidentele posttransfuzionale. Atunci când sunt de tip IgG , ca
urmare a unei incompatibilităţi , pot fi incriminaţi în accidentele posttrasfuzionale şi în boală
hemolitică a nou născutului.
Anticorpul anti-N apare mult mai rar decât anti-M ,el poate fi de tip IgM şi extrem de rar , IgG.
La bolnavii supuşi dializei renale apare un anti –N-like, indiferent de fenotipul MN, care poate fi
considerat un autoanticorp . Acest fenomen este explicat prin faptul că antigenele MN sunt alterate
în timpul expunerii lor la formaldehidă , folosită ca element de sterilizare a aparatelor respective .
Anticorpii anti-S pot fi de tip IgM sau IgG , în timp ce , cei cu specificităţi anti-s şi anti –U sunt
numai de tip IgG şi pot fi implicaţi în accidente transfuzionale , boala hemolitică a nou născutului ,
iar cei anti-U pot fi uneori întâlniţi în anemia hemolitica autoimuna de tip cald.
Semnificaţia clinică a sistemnului MNSsU. Din datele privind anticorpii sistemului MNSsU
reiese că el poate fi implicat în accidentele posttransfuzionale şi boala hemolitică a nou născutului ,
în special atunci când anticorpii prezenţi sunt de tip IgG.

Exemplu 1: Mama Tata Exemplul 2: Mama Tată

Fenotip M N Fenotip MN MN

Genotip MM NN Genotip MN MN

MN MN MM MN

MN MN MN NN

100% - toţi copii sunt MN şi nu pot fi 50%- copiii sunt MN


excluşi de la paternitate. Dacă apare 25%- copiii sunt MM
un copil MM ,acesta este exclus de la 25% - copiii sunt NN
paternitate , deoarece un antigen M Pe astfel de model nu apare excluderea de paternitate
este luat de la mama şi al doilea de la
o altă persoană care are antigenul M

Antigenele MN sunt folosite în special în cercetările de filiaţie ,deoarece sunt caractere bine
dezvoltate la naştere şi stabile în tot timpul vieţii. Excluderea paternităţii se poate face cu mare
siguranţă atunci când serurile sunt foarte specifice . De obicei , serurile anti –M şi anti –N folosite
la determinarea acestor antigene provin din imunizarea iepurilor sau cailor cu eritrocite umane de
grup 0, MM şi respectiv NN.
Modul după care se face transmiterea ereditară este mendelian.
Mai sus , sunt redate două modele din care reiese cum poate apărea sau nu o excludere de
paternitate .

Page 34 of 45
Antigenele Ss pot fi folosite în cercetările de filiaţie , cu condiţia ca serurile anti-S şi anti –s să fie
de foarte bună calitate pentru a oferi siguranţă în determinarea antigenului S şi s. De obicei serul
anti-s este un ser de tip IgG, pentru care trebuie folosit testul Coombs indirect
2.1.7 Sistemul P

A fost descoperit de Landsteiner şi Levine în aceeaşi perioadă când lucrau pentru producerea de
seruri anti-M şi anti-N. Iniţial , autorii au arătat că acest sistem este format din 2 gene alele, genele
P şi p. Frecvenţa factorului P în rasă albă este de 79%, iar a factorului P nega tip (p) este de 21%.
Genele acestui sistem se găsesc pe cromosomul 22. Cercetări biochimice recente ca şi descoperirea
la persoane cu fenotipul p a unor anticorpi denumiţi anti-Tja,au demonstrat că sistemul P are o
schemă de sinteză asemănătoare , până la un anumit punct , cu cea a sistemului HAB.
Antigenele sistemului P sunt : P1, P, PK şi p. Ele sunt glicosfingolipide . La o structură de bază de
natură lipidică , care este un paraglobozid , asemănătoare cu cea a antigenelor HAB, se adauga , sub
comanda genelor respective şi prin intermediul transferazelor serice , glucidele specifice antigenelor
P eritrocitare.
Antigenele P1 şi P au o frecvenţă mare ,de 79% şi respectiv de 21%, în populaţia albă , în timp ce
P şi p sunt extrem de rare.
K

Antigenul P1 este cel mai des întâlnit pe eritrocite , leucocite, celule tisulare şi libere în anumite
secreţii. La nou născuţi este slab dezvoltat şi ajunge la o anumită capacitate antigenică după ani de
zile. La adult ,unele antigene P1 sunt considerate antigenica după ani de zile. La adult ,unele
antigene P1 sunt considerate P1-tare şi altele, care reacţionează mai slab faţă de acelaşi ser anti-P1,
sunt considerat P-slab. El se deteriorează repede prin stocarea sângelui , aşa încât determinarea să
trebuie efectuată cu seruri anti –P1 puternice şi pe eritrocite proaspăt recoltate.
Antigenul P se întâlneşte la fenotipul P1 şi P 2 şi lipseşte complet la persoanele cu fenotipul PK şi p.
El este fixat pe eritrocite , leucocite ,celule tisulare şi liber în plasma . Fenotipul P2 apare când un
ser puternic cu specificitate anti-P1 este absorbit cu unele eritrocite , etichetate P2.
În urma acestei absorbţii , serul va reacţiona numai cu eritrocitele P1 şi nu cu P2.
În felul acesta sistemul P poate fi comparat cu sistemul 0AB; serul anti-P1 este forma din anti –
P1+P, exact ca aglutinina alfa care este formată din alfa 1+alfa comun , alfa comun fiind absorbit de
eritrocitele A2.
Antigenul PK este extrem de rar întâlnit . El se determina foarte greu pe eritrocite şi mai uşor pe cele
tisulare , leucocite şi liber în plasma .
Antigenul p, ca şi Pk,au o frecvenţă extrem de rară şi la început s-a crezut că ar fi determinaţi de o
genă amorfă. Descoperirea unor seruri cu specificitate anti –p a demonstrat existenta antigenului p.
Antigenul P1 a mai fost găsit în lichidul chistului hidatic. La persoanele P2,P sau p el poate provoca
apariţia de anticorpi anti –P1. Substanţa P a mai fost găsită la Fasciola hepatica , Ascaris
lumbricoides, în icredele de păstrăv , somn şi la porumbel.
Anticorpii sistemului P. Anticorpii anti- P1 se întâlnesc des la persoanele cu fenotipul P2. Cel mai
adesea se întâlnesc sub formă de IgM, care fac să aglutineze eritrocitele P1 în mediu salin şi să lege
complementul .Rar se pot întâlni şi sub forma IgG, cu o scară de aglutinare largă. Bolnavii cu
anticorpii anti –P1, de tip IgM sau /şi IgG, trebuie transfuzaţi cu sânge cu fenotipul P2.
Anticorpii anti-P , extrem de rar întâlniţi , sunt fie de tip IgM, fie IgG, cu putere hemolizata mare.
Anticorpul anti-Tja este un anticorp complex , un anti –PP1, pk, care apare aproape în mod regulat la
persoanele cu fenotipul p. Poate fi de tip IgM, IgG sau de ambele clase de Iglă aceeaşi persoană. El
fixează complementul şi se comportă ca o adevărată hemolizina faţă de orice antigen P, iar pe ţesut
ca un anticorp citotoxic.
Importanta clinică a sistemului P. Antigenele sistemului P nu sunt folosite în cercetările de
filiaţie din cauza : variaţiilor mari de antigenicitate , de vârstă şi de serurile anti –P. Fiind antigene
tisulare şi leucocitare sunt implicate în problemele de transplantare ,mai ales atunci când în serul
bolnavului exista anticorpi anti-P1 faţă de un donator cu antigenul P.
Anticorpii anti-P, în special dacă sunt de tip IgG, sunt extrem de rar resposabili ai unor reacţii
transfuzionale. Anticorpii anti-P, IgM sau IgG dau reacţii hemolitice posttransfuzionale, iar în
special cei de tip IgG sunt implicaţi în avorturile spontane. Anticorpii anti- Tja sunt fixatori de
complement şi dau reacţii hemolitice grave la persoane ce au primit o transfuzie incompatibilă faţă
de acest anticorp. În cadrul incompatibilităţii materno- fetale, gravidele pot avea avea avorturi

Page 35 of 45
repetate şi mou-nascutii boala hemolitică , de la forma blândă până la cea foarte severă. Hemolizele
de tip bifazic Donath-Landsteiner , ca şi autoanticorpii din unele cazuri de anemii hemolitice
autoimune, sunt anti- Tja.De asemenea , fiind anticorpi de tip citotoxic , ei duc la rejecţia organului
respectiv , dacă el nu este p.
2.1.8 Sistemul Kell
Este asemănător cu sistemul Rh în ce priveşte complexitatea şi importanta să clinică. Antigenul Kell
a fost descris în anul 1946, când anticorpii din serul unei femei cu numele Kell , care dăduse naştere
unui fat cu boala hemolitică gravă , au fost puşi pentru prima dată în evidenţă prin testul
antiglobulinic indirect.Gena corespunzătoare antigenului a fost denumită K, iar presupusa ei alela k
(Cellano) a fost descrisă în anul 1949. A apărut astfel un nou sistem, Kell-Cellano, care până în
prezent cuprinde 21 de antigene . În anii 1957-1958 au fost descoperite alte 2 gene aparţinând
acestui sistem:Kpa (Penney) şi Kpb( Rautenberg); iar în anul 1958 a fost descoperit un al treilea
cuplu de alele JSa (Sutter) şi Jsb (Matthews) . Fenotipurile şi frecvenţele acestor antigene la
populaţia albă sunt redate în tabelul 15 VIII
Deşi factorul Kell are o frecvenţă de numai 9 % el este deosebit de important datorită puternicii sale
imunogenitati , urmând, din acest punct de vedere , imediat după factorul Rh 0(D). În transfuzii
repetate de sânge este indicat că toţi bolnavii Kell-nagativi să fie transfuzaţi numai cu sânge Kell
negativ, iar femeile Kell –negative cu soţii Kell-pozitivi, să fie controlate pe parcursul sarcinilor ,
pentru apariţia aloanticorpilor anti-Kell.

Fenotip Frecvenţa (%)


KK 0,2
Kk 8,8
Kk 91,0
Kp (a+b-) <0,1
Kp (a+b+) 2,0
Kp (a-b+) 98,0
Js (a+b-) 0,1
Js (a+b+) 0,1
Js (a-b+) >99,9

Antigenele Kpa şi Jsa au o frecvenţă foarte mică , iar k, Kpb şi Jsb au o frecvenţă foarte mare. Ele pun
foarte rar problema aloimunizarii.
Fenotipul Ko este determinat de prezenţa unei gene socotită muta sau amofa în formă homozigota
k0/ k0. Persoanele care sunt genotipic k0/ k0 nu posedă nici un antigen din sistemul Kell. Ca şi în
sistemul Rh, gena k0 este egală cu gena r, socotită gena supresoare sau amorfa , care determină
fenotipul Rh nul (---/---).
Persoanele care sunt k0/ k0 sunt în mare pericol atunci când sunt transfuzate , la fel ca şi mamele
care primesc sânge transplacentar , de la făt, deoarece ele dezvolta cu mare uşurinţă anticorpi faţă
de toate antigenele din sistemul Kell, în special faţă de antigenele cu frecvenţă foarte mare cum sunt
Kell, Cellano, Kpb şi Jsb. Reiese că astfel de persoane nu pot fi transfuzate decât cu sânge ce
posedă fenotipul K0.
Antigenul Kx este singurul antigen din sistemul Kell care se întâlneşte din abundenţă pe eritrocite
atunci când subiectul are fenotip Ko; în schimb , antigenul Kx se găseşte numai sub formă de urme
la toate persoanele cu sistemul Kell în stare normală. Această constatare practică a făcut pe unii
autori să afirme că antigenul Kx este substanţa fundamentală pentru toate antigenele Kell. Dacă
intervine cel puţin una din genele sistemelor alele K, Kp sau Js, substanţa de bază sau
fundamentală este transformată în antigenul sau antigenele determinate genetic. Aşa se explică de
ce o persoană cu fenotipul K0 are o cantitate mare de substanţă Kx. Ea nu poate fi transformată în
alta substanţa dacă acţionează o genă muta –k0. Antigenul Kx este determinat de o genă , numită Xk
, linkata de cromosomul X. Fără gena Xk şi respectiv antigenul Kx , din sistemul Kell nu s-ar mai
putea manifesta antigenic.
Celelalte antigene , până la 21 , sunt majoritatea înrudite cu antigenul K0. Legătura genetică a
acestor antigene cu fenotipul ,,nul’’ genul (K0 negativ ), nu este încă înţeleasă. Marsh şi colab , se
referă la antigene ,, para-Kell’’. Ca şi în sistemul Rh , Allen şi Rosenfield , în 1961, propun o
Page 36 of 45
nomenclatură numerică pentru a elimina dificultăţile de comunicare privind antigenele acestui
sistem . În tabelul 15 IX sunt redate toate antigenele sistemului Kell prin cele 2 nomenclaturi , ca şi
anul descoperirii lor .

Nomenclatura antigenelor din sistemul Kell


Numele original Termen numeric Anul descoperirii
K (Kell) K1 1946
K (Cellano) K2 1949
Kpa (Penney) K3 1957
Kpb ( Rautenberg) K4 1958
K0 ( Peltz) K5 1957
Js a ( Sutter) K6 1958
Js b ( Matthews) K7 1963
KW K8 1965
KL (Class) K9 1965
UI K10 1968
Cote K11 1971
Bc K12 1973
Sgro K13 1974
San K14 1976
Kx K15 1975
K-like K16 1975
Wk (Weeks) K17 1974
- K18 1975
- K19 1979
Kpc (Levay) - 1979

Antigenele sistemului Kell sunt bine reprezentate la naştere şi chiar în timpul vieţii intrauterine ,
explicând severitatea bolii hemolitice a nou născutului. Cu excepţia antigenului Kx , toate celelalte
antigene sunt limitate numai la membrana eritrocitului .
În afară de gena Xk , aşezată pe cromosomul X, poziţia celorlalte gene ale sistemului Kell nu este
încă precizata .Ele par să fie strâns linkate de genele care controlează gustul de feniltiocarbamida.
Toate antigenele sistemului Kell sunt codominante .Ca structură chimică , ele sunt glicoproteine ,
fără să se cunoască determinanţii antigenici.
Fenotipul McLeod (kKpJsb). Acest fenotip denumit după numele donatorului la care a fost
descoperit , se întâlneşte numai la bărbaţi şi este determinat de lipsa substanţei fundamentale Kx
care împiedică sinteza antigenelor din sistemul Kell sau , uneori , dacă ea se sintetizează , expresia
lor este extrem de redusă.
Eritrocitele cu fenotipul McLeod sunt morfologic anormale , ele apărând pe frotiul de sânge colorat
Wright sub formă de acantocite. Aceste eritrocite , ca orice eritrocite anormale, au o viaţă mai
scurtă , ele sunt sechestrate în splina şi distruse de macrofagele locale. Bărbaţii cu fenotipul
McLeod au o anemie hemolitica cronica compensată , iar acest tip de boală a fost denumită
sindromul McLeod.
Cum în mod obişnuit antigenul Kx se găseşte şi pe celulele seriei albe, lipsa lui determina o serie de
tulburări care , toate la un loc , realizează o trăsătură comună , şi anume incapacitatea leucocitelor
de a distruge anumite microorganisme. Lipsa antigenului Kx de pe membrana monocitelor şi
neutrofilelor determina aşa numita boala granulomatoasa cronică.
Antigenele sistemului Kell par a fi necesare unei structuri normale a eritrocitului şi unei funcţii
normale a leucocitului.
Anticorpii sistemului Kell. Majoritatea anticorpilor din sistemul Kell-Cellano sunt de tip imun;
mai des se întâlneşte specificitatea anti-Kell şi foarte rar se întâlnesc celelalte specificităţi.
Anticorpii de tip imun sunt de tip la cald incompleţi, IgG şi se pun în evidenţă prin testul
antiglobulinic. Ei apar ca urmare a transfuziilor şi a sarcinilor incompatibile , putând determina
accidente transfuzionale grave sau boala hemolitică severă a nou-născutului. Foarte rar anticorpii
fixează complementul ca atare şi eritrocitele sensibilizate cu anticorpi sunt sechestrate
Page 37 of 45
extravascular, în splina şi hemoliza de macrofage. Au fost citaţi anticorpi de tip natural anti –Kell,
aceştia fiind , de fapt , apăruţi ca urmare a unor infecţii cu E. Coli 0 125. Aceşti aloanticorpi de
tip ,,natural ,, sunt IgM.
Aproximativ la un caz din 250 au fost găsiţi bolnavi cu diagnosticul de anemie hemolitica
autoimuna autoanticorpi în cadrul sistemului Kell, în special anti-K şi anti Kpb.Acest lucru se
explica printr-o depresie temporară a acestor antigene determinată de o cauză bacteriana , ceea ce
induce unele modificări ale membranei eritrocitare , respectiv şi ale antigenelor sistemului Kell.
Astfel , sistemul formator de anticorpi nu mai recunoaşte antigenele respective , ceea ce are drept
consecinţă formarea de autoanticorpi, cu specificitate anti-Kell.

2.1.9 Sistemul Duffy

Acest sistem a fost descoperit în 1950 de către Cutbush , care a cercetat anticorpii prezenţi în serul
unui bolnav politransfuzat , numit Duffy. Cutbush a descris antigenele Fy(a) şi Fy (b) , produse ale
unor gene alele. În funcţie de prezenţa sau absenţa unei alele sau a ambelor, în populaţia albă s-au
deosebit următoarele fenotipuri : Fy (a+b+) , Fy (a+b-) şi Fy ( a-b+) . În populaţia de culoare neagră
s-a găsit fenotipul Fy (a-b-) , într-o frecventă de aproximativ 80% care, la populaţia albă, este o
raritate.
După anii 1970, prin intermediul anticorpilor omologi , au mai fost descrise încă alte 3 antigene :
Fy3, Fy 4 şi Fy 5.
O caracteristică importantă care deosebeşte primele 2 antigene de ultimele 3 descoperite este faptul
că antigenele Fy (a) şi Fy (b) sunt degradate de enzimele proteolitice , în timp ce Fy 3, Fy 4 şi Fy 5
sunt rezistente când sunt supuse unor acţiuni enzimatice.
Antigenul Fy 3 deşi pare să fie o entitate deosebită , însoţeşte totdeauna fie antigenul Fy (a) ,fie Fy
(b) dar nu se găseşte niciodată la persoanele cu fenotipul Fy (a-b-). Anticorpii anti –Fy3
reacţionează cu fenotipurile Fy (a+b-) , Fy (a-b+) şi nu reacţionează cu fenotipul Fy (a-b-).
Antigenul Fy 4 se găseşte , în mod constant , la persoanele care sunt Fy ( a-b-). Această constatare
a făcut pe unii autori să creadă că antigenul Fy 4 este determinat de o alelă a genei Fy3, sau o alelă
la locusul Fya Fyb. Anticorpii anti-Fy 4 reacţionează , în mod constant , cu fenotipul Fy (a-b-) şi
numai cu unele din fenotipurile Fy (a+b-) sau Fy (a-b+) , de unde reiese că genotipul poate fi
frecvent sub forma Fy 4Fy4 şi rar Fya Fy4 sau FybFy4.
Antigenul Fy 5 pare să fie rezultatul unei relaţii genetice dintre locusul sistemului Duffy şi Rh . El
apare prezent la fenotipul Fy ( a+b-), Fy (a-b+) şi este totdeauna absent la persoanele cu fenotipul
Fy (a-b-). Legătura dintre antigenul Fy 5 şi Rh consta în aceea că el este absent la toate persoanele
care sunt Fy (a-b-) , nagativ Fy 4 şi Rh nul, de unde reiese că el se construieşte pe baza existenţei
unor substanţe de bază a sistemelor Duffy şi Rh. Toate persoanele care sunt Fy 5 negative au
proprietatea de a formă foarte uşor anticorpi anti Fy 5.
Relaţia găsită intre sistemul Rh şi antigenul Fy 5 a făcut să se stabilească faptul că antigenele
sistemului Duffy sunt fixate pe perechea de cromosomi nr.1 , pe care se afla şi genele care comanda
sistemul Rh.
Antigenele sistemului Duffy apar devreme în viaţa fetală şi sunt bine dezvoltate la naştere.
Antigenele Fya şi Fyb sunt probabil de natură proteică şi de accea ele sunt distruse enzimatic . Ca
atare, ele nu pot fi puse în evidenţă prin metode care folosesc papaina, bromelina ,ficina,ci numai
prin testul antiglobulinic.
Anticorpii sistemului Duffy sunt numai de tip imun şi totdeauna de tip IgG , putând fi evidenţiaţi
prin testul antiglobulinic indirect. Ei pot fi responsabili de accidente posttransfuzionale de tip
hemolitic şi mai rar (anti –Fya) de boala hemolitică a nou născutului.
Importanta sistemului Duffy. Din punct de vedere genetic , sistemul Duffy , ca şi sistemul Rh,
contribuie la cartarea cromosomului nr.1.
Frecvenţa diferită a fenotipurilor din sistemul Duffu [ Fy (a+b-) 18%, Fy ( a+b+) 48 % şi Fy (a-b+)
33%] face să apară în special anticorpi cu specificitate anti-Fya de tip IgG implicaţi în accidentele
posttransfuzionale de tip hemolitic şi în boală hemolitică a nou născutului.
Un aspect important , elucidat de lucrările lui Miller şi cola, este cel al legăturii dintre sistemul
Duffy şi malarie. Prezenţa fenotipului Fy (a-b-) într-o frecventă de 80% în populaţia neagră
reprezintă un exemplu de selecţie naturală. Factorii Fy (a) şi Fy (b) din fenotipurile Fy (a+b-) şi Fy

Page 38 of 45
(a-b+) de pe eritrocite au constituit şi mai constituie încă poartă de intare în eritrocite a paraziţilor
şi Plasmodium knowlesii. Aceşti parazinti nu sunt însă găsiţi la subiecţii cu fenotipul Fy4 [ Fy (a-
b-)], care reprezintă pentru ei un element de rezistenţă totală.
2.1.10 Sistemul Lutheran

A fost descris , în anul 1945 , de către Callender şi colab. Autorii respectivi descoperă un nou
anticorp care se asocia cu nici unul dintre sistemele descrise până atunci şi pe care îl denumesc
anti-Lua.
Acest anticorp corespundea antigenului Lu (a+) ; ulterior , s-a descris încă un alt anticorp , denumit
anti-Lub. Cu ajutorul celor 2 specificităţi au fost precizate următoarele fonotipuri în sistemul
Lutheran: Lu( a+b-) , Lu (a-b+) , Lu (a+b+) şi Lu ( a-b-) . În populaţia albă, factorul Lu (a+) are o
frecvenţă de aproximativ 8% , iar Lu (b+) peste 90%.
Din 1945 au mai fost descoperite aproape 20 de noi alte antigene, toate cu o frecvenţă mare.
Fenotipul Lu (a-b-) a fost luat în consideraţie datorită absenţei de aglutinine a unor eritrocite faţă de
serurile monospecifice anti-Lu (a) şi anti –Lu (b) . Prezenţa extrem de rară a fenotipului Lutheran
s-ar datora la două mecanisme genetice, şi anume ; fie ca pentru locusul Lutheran exista o genă
dominantă inhibitoare , numită În (Lu) , care segrega independent şi care împiedică manifestarea
uneia sau ambelor gene Lua şi Lub, fie ca la locusul Lutheran exista o genă muta, denumită Lu şiii
care, în formă sa homozigota, produce fenotipul Lu (a-b-). Această formă , foarte rară , Lu (a-b-) ,
determinată de un genotip mut (Lu/Lu) a mai fost numită şi Lu nul .
Anticorpii anti- Lutheran. Anticorpii anti-Lu (a) apar, de obicei, ca aglutinine care reacţionează în
mediu salin , de tip IgM, numai la unele persoane care sunt Lu (a-). Rareori ei pot fi şi de tip la cald
, incompleţi, cu specificitate imunochimică IgG sau IgA. Când aceşti anticorpi fixează
complementul pot da reacţii transfuzionale de tip hemolitic.
Anticorpii anti-Lu (b) sunt, în general , de tip IgG şi IgA şi mai rar IgM. Ei apar extrem de rar din
cauza frecventei factorului Lu (b) care este de aproape 100%.
Anticorpii anti-Lu 3 apar la toate persoanele care au fenotipul Lu (a-b-). Aceşti anticorpi anti-Lu 3
apar la toate persoanele care au fenotipul Lu (a-b-) .Aceşti anticorpi sunt IgG şi IgA , cu
capacitatea de a distruge eritrocitele incompatibile Lu (a+b-) , Lu (a-b+) şi Lu (a+b+) şi sunt
nereactivi faţă de eritrocitele ce au fenotipul Lu (a-b-)
2.1.11 Sistemul Kidd

Acest sistem a fost dscoperit în 1951 la un copil ce suferea de boala hemolitică. La început a fost
identificat factorul Jka şi apoi Jkb. Genele respective sunt alele codominante , care determină
următoarele fenotipuri : Jk ( a+b-) cu o frecvenţă de 28 %, Jk (a-b+) cu frecvenţa de 23% şi Jk
(a+b+) cu frecvenţa de 49%. În câteva cazuri , şi numai în Filipine , a fost descris şi fenotipul rar
Jk (a-b-) sau Kidd nul explicat , ca şi la sistemul Lutheran , fie prin existenţa unei gene supresoare ,
fie prin existenţa unei gene amorfe , Jk , în formă ei homozigota, care ar împiedica exprimarea pe
eritrocit a antigenelor Jk (a) şi Jk (b).
Antigenele Kidd sunt bine dezvoltate la naştere şi suficient de imunogene , astfel încât ele
contribuie la incidenta bolii hemolitice a nou născutului.
Anticorpii anti-Kidd.
Anticorpii anti Jk (a) şi anti –Jk (b) sunt de tip imun de tip IgG, fixatori de complement . Ei pot
apărea prin incompatibilitate de sarcină, dând boala hemolitică a nou născutului, sau prin
incompatibilitate transfuzională, provocând accidente postttransfuzionale de tip hemolitic întârziat.
Cercetarea acestor anticorpi trebuie făcută pe ser proaspăt, pentru a se putea obţine rezultate
concudente. Persoanele cu fenotipul Jk (a-b-) produs un anticorp particular , numit anti-Jk3,care
reacţionează cu toate cele 3 fenotipuri Kidd, dar nu reacţionează cu fenotipul Jk (a-b-)
Anticorpii sistemului Kidd se perimează în vitro foarte repede şi pot da reacţii fals negative. În
vivo ,după o anumită perioadă de timp , titrul lor poate să scadă şi să nu se obţină rezultatele reale.
Ca atare, un bolnav care este imunizat faţă de unul din factorii sistemului Kidd trebuie să fie notat
cu multă atenţie, pentru a nu se mai repeta a transfuzie incompatibilă.
2.1.12 Sistemul Îi

În 1950 , Wiener descoperă un nou sistem , pe care îl denumeşte I de la cuvântul ,, individualitate ’’


Page 39 of 45
deoarece , deşi comun , el este în acelaşi timp heterogen , particular pentru fiecare persoană.
Autorul a constatat că antigenul I are o frecvenţă de 100%. Din 22 964 probe de sânge,luate de la
un adult şi pune în contact cu un ser anti-I , numai 5 au fost găsite negative .Autorul a considerat
cele 5 probe că fiind I negativ şi i adult. Eritrocitele de adult conţin o cantitate semnificativă de
substanţă I, dar şi o cantitate foarte mică de substanţă i, care nu poate fi uşor detectată . Spre
deosebire de sângele de adult , sângele de cordon, deci de nou –nascut , este bogat în substanţe i.
Acest antigen i se transforma ulterior în substanţă I, astfel ca la 18 luni aceasta ajunge la
concentraţia întâlnită la adult.
Anticorpii din sistemul Îi sunt de tip natural (Ig M), rar de tip imun (IgG) şi pot fi nepatogeni sau
patogeni
Anticorpii nepatogeni apar la persoanele sănătoase , în titru mic, de cel mult 1/32 , se manifestă ca
autoanticorpi la temperatura camerei şi mai ales la +4 ˚C. Acest autoanticorp la temperatura
corpului este inactiv. Anticorpii anti-i se întâlnesc destul de rar , în mod normal ,şi mai des apar
secundar în infecţiile virale, în special cu virusurile citomegalic şi Epstein –Barr (mononucleaza
infecţioasă). Acţiunea anticorpului poate fi întâlnită foarte rar în anemiile hemolitice autoimune, el
fiind pus în evidenţă cu eritrocite de cordon.
Anticorpii cu specificitate anti-I se întâlnesc mai des, atât la normali, cât şi la bolnavi. Persoanele
adulte cu antigenul i formează un aloanti-I care este mai puternic decât un autoanti-I. Aloanti-I are
un prag termic mai înalt şi, în caz de transfuzii, da reacţii grave. Pentru astfel de bolnavi , sângele
cel mai potrivit este cel etichetat ,,i adult ’’.Când titrul autoanticorpilor depăşeşte 1/32 , ei sunt
consideraţi patogeni şi se manifestă ca autoanticorpi . Uneori ,titrul poate ajunge la sute de mii,
chiar şi un milion. Aceşti autoanticorpi fixează complementul şi în caz de transfuzii , ei pot
determina accidente grave .Ei se pun uşor în evidenţă , determinându-se titrul cu eritrocite de adult
şi de cordon , în mediu salin sau albuminos.
Deoarece antigenele sistemului Îi sunt, din punct de vedere structural, înrudite cu sistemul 0AB
,Lewis şi Pp , autoanticorpii anti-I sunt uneori foarte complecşi ca anti-IH ,Ile , IP. Unii autori au
întâlnit combinaţii şi mai complexe ale autoanticorpilor anti-I ,anti-H, anti-H, anti-H, anti-A şi B în
funcţie de grupul bolnavului.
Trebuie subliniat că , deoarece antigenul I se găseşte atât pe leucocit ,cât şi pe trombocit ,
autoanticorpii anti-I pot duce la aglutinarea şi citoliza acestor celule în condiţii patologice.
Importanta sistemului Îi a fost subliniata în transfuzia de sânge în cazul unor hemopatii, în special
în studiul anemiilor hemolitice autoimune de tip rece, pentru specificitatea autoanticorpilor şi în
cercetările imune de tip rece , pentru specificitatea autoanticorpilor şi în cercetările genetice ,
datorită particularităţilor interesante pe care aceştia le prezintă.
3.0 Grupele Trombocitare

Trombocitele posedă pe suprafaţa lor atât antigene comune cu cele ale eritrocitelor şi leucocitelor ,
cât şi altele specific trombocitare.
Sistemul 0AB şi factorul Rh 0(D) sunt bine reprezentaţi pe suprafaţa trombocitelor , astfel ca pentru
grupele sanguine 0AB şi factorul Rh(D) trebuie respectată totdeauna compatibilitatea
transfuzională a concentratelor trombocitare. Antigenele sistemului Îi ,P, şi Lea sunt, de asemenea ,
existente , iar prezenţa celor ale sistemului MN este discutabil.
Antigenele ,cele ale locusurilor A,B şi C ale sistemului HLA sunt bine exprimate pe trombocit;
antigenul locusului D este posibil să lipsească sau să fie slab exprimat . Şapte sisteme sunt
identificate până în prezent ca fiind specifice trombocitului. Noua terminologie internaţională se
referă la ,,Human platelet antigens’’ sau HPA. Aceste sisteme sunt : HPA -1 (fostul PLA sau ZW),
HPA -2 (Ko) ,HPA-3 (Bak) , HPA -4 (Pen), HPA -5 (Hc), HPA-6 ( Nak) şi al 7-lea sistem –PLE,
care nu este încă clasificat. Sistemul PLA sau ZW a fost descoperit de Van Loghem în 1959. El
are 2 alele , PLA 1 (Zwa) şi PLA 2(Zwb) . Gena PLA1 are o frecvenţă mare, în timp ce PLA 2 este rar
întâlnit.
Ulterior ,Van Loghem , Van der Weerds şi Shulman descriu celelalte două sisteme , numite PLE şi
Ko.
Sistemul PLE are 2 alele ,PLE1 şi PLE2. Gena respectivă antigenului PLE1 are o frecvenţă extrem
de mare , în timp ce PLE2 are o frecvenţă foarte mică . Sistemul Ko are 2 alele K0a şi K0b, primă cu
frecvenţa mică şi a doua cu frecvenţă mare.

Page 40 of 45
Cercetările familiare făcute au demonstrat că genele acestor sisteme se transmit ereditar, după legile
lui Mendel.
Anticorpii antitrombocitari. Prezenţa anticorpilor antitrombocitari a făcut posibilă descrierea
grupelor trombocitare . Ei au fost găsiţi la lăuzele care au dat naştere la feti cu trombocitopatii
neonatale şi la bolnavi cu transfuzii în antecedente. Anticorpii antitrombocitari sunt de tip IgG 7S ,
traversează placenta de la mamă la făt , antrenând distrugerea trombocitelor fătului şi nou
născutului, care se releva prin peteşii şi/sau hemoragii , mai mari sau mai grave şi cu număr de
trombocite sub 50 000/ mm3
Purpura posttransfuzionala este un sindrom trombocitopenic, care apare la 5-10 zile după
transfuzii. Numărul de trombocite poate fi mai mare de 10 000 /mm3.Shulman afirma că din 100
bolnavi care au primit 1-10 transfuzii, se imunizează un numr de 5, cei care primesc 25-50 de
transfuzii se imunizează în proporţie de 24% iar cei cu peste 100 de transfuzii în proporţie de 80%.
Specificitatea anticorpilor este, în general , anti-PLA1.Ei apar la persoanele PLA2/PLA2. În ceea ce
priveşte sistemul PLE, au fost descrise până acuma o singură persoană PLE2 care a format anticorpi
anti –PLE1. Anticorpii sistemului K0 apar , în general , la politransfuzati, la cei cu fenotipul K0(a),
care primesc transfuzii cu factorul K0(b).
Anticorpii sistemului Ko sunt de natura IgM. Aceştia din urmă sunt întovărăşiţi şi de anticorpi
antileucocitari din sistemul HLA. Anticorpii antitrombocitari se pun greu în evidenţă ; tehnică
folosită este tromboaglutinarea pentru anticorpii de tip IgM, iar pentru cei de tip IgG , se utilizează
tehnica de fixare a complementului , de consum de ser antiglobulina , tehnici cu anticorpi marcaţi
cu fluoresceina sau de tip ELISA.
4.0 Sisteme Serice

În ultimii 40 de ani , odată cu descoperirea haptoglobulinelor (Hp), a reieşit ca proteinele plasmatice


prezintă variaţii controlate genetic, care se transmit din generaţie în generaţie . În afară de sistemul
Hp, azi se mai cunosc următoarele sisteme; alotipurile lanţurilor grele şi uşoare, transferinele,
grupele Ge, grupele lipoproteinice (sistemele Ag şi Lp).
Haptoglobulinele au fost descoperite în 1955 de către Smithies. Ele se determina prin electroforeza
şi migrează mai lent sau mai rapid , în funcţie de greutatea lor moleculară. Hp sunt alfa 2-globuline.
Se cunosc trei tipuri fenotipice Hp (1-1), Hp (2-2), determinate de 2 gene alele ale aceluias locus ,
Hp1 şi Hp2. Cazurile foarte rare de ahaptoglobulinemie au fost întâlnite la populaţiile de culoare
neagră. Aceste cazuri presupun existenţa unei gene mute, numită Hp0. Cazurile de
ahaptologlobulinemie aparţin genetipului Hp0/Hp0. Din punct de vedere fiziologic ,
haptoglobulinele sunt sintetizate de ficat ,au rolul să fixeze hemoglobina rezultată din hemoliza şi
sunt eliminate la nivelul sistemului reticuloendotelial. Concentraţia serică variază în funcţie de
genotipul individula de la 40 la 180 mg /100 ml ser. În afară de ser , Hp mai pot fi decelate în limfa,
urina şi alte lichide organice.
Alotipurile sunt markeri genetici ai Ig , care determină variaţii de la individ la individ , în cadrul
aceleiaşi specii. Aceste variaţii se transmit de la o generaţie la alta în grup, alcătuind un
haplotip,ceea ce presupune că genele sunt strâns legate unele de altele pe acelaşi cromosom.
Sistemele alotipice cunoscute sunt Gm , Isf, Km (InV) şi A2M. Metoda de evidenţiere a acestor
markeri sau factori genetici este inhibohemaglutinarea, tehnică în care se folosesc eritrocite
sensibilizate cu alotipul urmărit , faţă de un ser ce conţine anticorpi antialotipul omolog.Sistemul
Gm (gama) cuprinde 25 de factori numerotaţi de la 1 la 25; el a fost descoperit de Grubb şi Laurell
în 1956. Variaţiile alotipice Gm sunt determinate de variaţiile în aminoacizi din lanţurile grele ;
y1 ,y şi y 3.
Sistemul Isf are un singur factor (numit ISf 1), care este specific numai pentru subclasa IgG1 şi
independent de celelalte sisteme. Acest factor Isf (1) prezintă particularitatea de a creşte în
frecvenţa odată cu vârsta: la copii frecvenţa este de 25% , la adult de 40 %, iar la persoanele de
peste 70 de ani de 60%.
Sistemul Km (InV) are trei alotipuri pentru specia umană. Ele sunt localizate pe partea constantă a
lanţurilor uşoare , de tip kappa. Cei trei factori sunt Km(1) , (2) şi (3) . S-a demonstrat că factorul
Km (1) are valina în poziţia 153, iar în poziţia 191 leucina. Când subiectul este Km (2) , în poziţia
153 se găseşte alanina, iar când are gena Km (3) , în poziţia 153 se găseşte alanina şi în 191, valina.

Page 41 of 45
Descoperirea alotipurilor sistemelor Gm şi InV demonstrează că cel puţin în cazul structurii IgG şi a
lanţurilor Kappa, variaţiile sunt atât de mari, încât s-a ajuns să se vorbească de o individualitate
biologică. Factorii Gm şi Km sunt folosiţi în cercetările medico-legale şi de filiaţie, sunt corelaţi cu
anumite stări patologice şi au permis unele precizări interesante asupra funcţionalităţii limfocitului
de tip B.
Lucrări antropologice de o deosebită importantă au arătat că frecvenţa unor factori prezintă variaţii
evidente de la o rasă la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi râse.
La noi în ţara studiul frecventei factorilor Gm (1) 34 ,45% ,Gm (2) 5,06%, Gm(5) 95,81% şi Km
(1) 11,54% a demonstrat că populaţia ţării noastre se încadrează în contextul frecventelor obţinute
pentru Europa Sud-Est.
Sistemul A2m, descoperit de Vya şi colab. în 1968 , este un sistem simplu , format numai din 2
factori ; A2m (1) şi A2m (2) .Prezenţa acestor factori este determinată de diferenţele calitative ale
aminoacizilor din şanţurile polipeptidice alfa-2. Identificarea acestui sistem a permis elucidarea
unor reacţii posttransfuzionale de tip anafilactic, atunci când bolnavul are anticorpi anti-Am (1) sau
anti –Am(2) şi primesc plasma incompatibilă.
Transferinele (sisderofilinele) sunt beta-globuline sintetizate de ficat .Ele au rolul de a transporta
fierul seric în organism . O moleculă de transferina leagă 2 atomi de fier, formând astfel un complex
foarte stabil intre Ph 7,2 şi 10. Cantitatea normală de siderofilina la un adult este de 200-320 ug/100
ml ser, determinată prin electroforeza .Transferinele sunt determinate genetic , după viteza de
migrare . Se cunosc trei tipuri : B, C şi D. Tipul B are , până în prezent , descoperite 6 alele, iar tipul
D , aproximativ 7. Giblett recunoaşte aproximativ 28 de fenotipuri , de unde reiese că transferinele
sunt foarte polimorfe.La rasă albă, transferinele sunt de tip C.
Sistemul Gc a fost descoperit de Hirszfeld în 1959 . Simbolul Gc provine de la prescurtarea
cuvintelor ,, Group specific component ’’. Imunoglobulinele aparţinând acestui sistem sunt alfa-2
globuline, iar din punct de vedere genetic se aseamănă cu Hp.
Se cunosc 2 gene autosomale –Ge1 şi Ge2 care determină 3 fenotipuri : Ge (1-1) , Ge (2-2) şi Ge
(1-2)
Grupele lipoproteinice formează 2 sisteme : Ag şi Lp. Lipoproteinele au rolul de transport al
lipidelor (vitamine şi hormoni liposolubili, fosfolipide ,colesterol, şi gliceride). Absenţa lor
congenitala determina o deformare a eritrocitelor numite acantocitoza.
Sistemul Ag este un sistem plimorf ,asemănător sistemului Rh. Factorii recunoscuţi sunt Aga1,Agx,
Agy, Agz, Agt etc.
Sistemul Lp este independent de sistemul Ag. El are 2 alele, Lpa şi Lp x, determinând 3 fenotipuri ;
Lp (a+x-) ,Lp (a+x+) şi Lp (a-x+). Graţie diferenţelor fenotipice , ca urmare a unor transfuzii de
plasmă incompatibile . pot să apară anticorpi anti-Lp.

Biblografie
1.Addine G; The principles and practice of blood grouping .Edit. C.V Mosby Co, Saint –Louis 1973
2.Apateanu V., Daniescu M, Doc. Haemat.1973;2:105.
3.Atkinson J. B., Tanley P.C., Wallas C. H. : Transfusion 1987 ; 1987 ;27:45
4. Bernard J, Ruffie J.: Hematologie geographique, ecologie humaine, caracteres hereditaires du
sang.Masson et Co. ,Paris 1966.
5.Cepellini R.: Proc. 5-th Congr. Int.Şoc. Blood Transf., Paris 1955.
6.Cheng M. S.: Proc. Transf. 1985;25:88.
7.Cowles J.W., Spitalnik S.L Blumberg N.: Vox sang. 1989; 56;107.
8.Danielescu M. L.: Rev.fr. Transf.1970; 13:97
9.Danielescu M. Şi colab .: Doc . Haemat .1972;2:107.
10. Danielescu M. Şi colab.: Al 17-lea Congr. Int. Transf., Budapesta ,1982.
11.Danielescu M; Constributii la studiul sistemelor serice Gm şi InV în România. Teza de doctorat ,
I.M.F .Bucureşti 1975.
12. Delaney J.W.: Handbook of haematological and blood transfusion technique. Edit. Butterworth,
London ,1960
12 a. Demborne A.E.G ., De Carry F.: Transfusion 1990;30:477
13. Dunsford I., Bowley C, : Richerche sui gruppi sanguini , Edit. Pasiera Sci., Roma 1970.
14.Genetet B., Mannopi P,;La transfusion . Edit . Flammarion, Paris 1978

Page 42 of 45
-.

Determinarea grupei sanguine și a Rh-ului


Determinarea grupelor de sânge se face prin aglutinare în vitro. Determinarea
aglutinogenelor se face prin amestec de hematii de la pacient cu seruri hemotest A, B, 0
(seruri ce conțin aglutinine α sau β). Testul se poate face pe o lamă de sticlă (metodă este
numită Beth-Vincent) sau în tuburi de sticlă (metoda Monly-Mosso).

Determinarea aglutininelor se face prin amestecul de hematii de grup cunoscut cu ser


de la pacient (metoda Simonim). Dacă există incompatibilitate se produce aglutinarea, cu
apariția de agregate eritrocitare mari, iar dacă nu, sângele rămâne fluid.
Determinarea grupei Rh se face prin punerea în contact a eritrocitelor unui individ cu ser
anti-Rh (ser ce conține anticorpi anti-D). Toate testele de compatibilitate necesită ser
proaspăt pentru efectuare.

Alte implicații clinice


Studiile realizate în ultima vreme au arătat că grupele de sânge pot influența și
susceptibilitatea de a dezvolta anumite boli, cum ar fi bolile cardiovasculare, afecțiuni de
natură oncologică. În ceea ce privește hemostaza, grupa de sânge influențează cantitatea
factorului von Willebrand și factorului VIII. Creșterea valorilor acestor factori la grupele A,
B, AB față de grupul 0 îi face pe primii mai predispuși la boli coronariene și tromboze
venoase și arteriale, decât cei cu grup sanguin 0.

Riscul de a dezvolta cancer gastric este corelat cu apartenența la grupul A, cancerul


pancreatic are o incidență mai mică la indivizi de grup 0 decât la cei din celelalte grupe.
Femeile cu grupa sanguină 0 prezintă un risc mai mare de a dezvolta cancer renal. Pe
lângă acestea, este considerat că există o asociere și între sistemul ABO și șansele
dezvoltării cancerului de piele, ovarian sau pulmonar.

Este de menționat și posibilă legătură între sistemul ABO și susceptibilitatea la infecții,


precum tuberculoză, malarie, forme grave de holeră, infecții cu Helicobacter Pylori. Alte
posibile relații sunt între sistemul OAB și ulcerul duodenal (grupa 0 este mai predispusă)
sau anemia megaloblastică și feriprivă (risc mai mare pentru cei din grupul A).

Sistemul antigenic Rh

Page 43 of 45
Noţiuni teoretice

Existenţa lui a intuita de Phillip Levine (1900-1987), imuno-hematolog american de origine


rusă , fost asistent al lui Karl Landsteiner ) şi Rufus Stetson în anul 1939, în cazul unei
femei cu grup O, care , la a doua naştere a avut fat mort şi a prezentat o reacţie severă
după o transfuzie cu sânge de la soţul ei tot grup 0.

A fost descoperit în 1940 de Landsteiner şi Wiener, care l-au denumit sistem Rh pentru
că a fost identificat şi pe eritrocitele de maimuţă Maccacus Rhesus este prezent la 85 %
din populaţie albă ( Rh+) şi 100% la populaţia de culoare , la asiatici şi eschimoşi.

Sinteza antigenului (aglutinogenului) Rh, lipoproteina integrată în stratul lipidic de la


suprafaţă eritocitara, începe din prima lună a vieţii intrauterinesi se găseşte sub control
genetic fiind transmis ereditar. Ca şi antigenele OAB, antigenul Rh se sintetizează în
prezenţa unei perechi de gene Rh, una de provenienţa maternă şi una de provenienţa
paternă.

Spre deosebire de sistemul OAB, la persoanele care nu au antigen Rh eritrocitar (Rh-) nu


apar spontan anticorpi (aglutinine) anti-Rh în plasma , ci numai după contact cu antigen
Rh, prin mecanism de izoimunizare . Anticorpii anti Rh sunt IgG incompleţi , monovalenţi.
Mai rar sunt şi anticorpi compleţi de tip IgM.

Reacţia dintre antigenul eritrocitar Rh şi anticorpii anti-Rh plasmatici se numeşte


izohemaglutinare şi are ca urmare aglutinare şi liza eritrocitelor (hemoliza).

S-a observat că reacţia de aglutinare produsă de punerea în contact a eritrocitelor Rh+ cu


aglutinele specifice, anti Rh, nu are aceeaşi intensitate la toţi indivizii. Apo s-a demonstrat
că sistemul antigenic Rh este format din mai multe antigene grupate , fiecare din ele
având putere antigenică diferită. Există mai multe subgrupe Rh: Rho (D), rh’ (C), rh ’’(E).
Cea mai mare putere antigenică o are subgrupa Rh0 (D).Subgrupele rh’ şi rh’’ au putere
antigenică foarte mică şi nu determina accidente de incompatibilitate .

Persoanele Rh+ au factorul Rh 0(D) prezent pe hematii, factorii rh’ şi rh’’ pot fi prezenţi
sau absenţi .La determinare Rh-ului se stabileşte numai prezenta sau absenţa factorului
Rh (D).

Page 44 of 45
Page 45 of 45