MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “FUNDENI”

BUCUREȘTI
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

PROIECT DE ABSOLVIRE
ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREVENIREA BOLILOR
VENERICE

PROFESOR COORDONATOR:
NEDELCU VIORICA

ABSOLVENT:
GHIȚĂ (IANCU) ANDREEA- MIHAELA
 SESIUNEA AUGUST 2019
ARGUMENT

Pentru a păstra sănătatea este o datoria morală şi religioasă, sănătatea este baza tuturor
virtuților sociale și ele nu mai pot fi utile atunci când nu suntem bine.
– Samuel Johnson
Consiliul Europei definește meseria de asistent medical prin rolul ei în societate: “acela de a
ajută indivizii, familiile și grupurile să-și determine și să-și îndeplinească potențialul lor fizic,
mental și social si să facă aceasta într-un context plin de provocări în ceea ce privește mediul în care
ei trăiesc și lucrează. Aceasta impune asistenților să realizeze funcții care promovează și mențin
sănătatea și, în aceeași măsură, previn îmbolnăvirea indivizilor”.
Am ales această lucrare deoarece în ziua de astăzi foarte mulți tineri se confruntă cu bolile
venerice, nefiind poate, suficient informați asupra riscurilor, însă și a prevenției, deoarece
actialmente, acest subiect încă este considerat a fi unul tabu.
Consider că este necesar să oferim acestor pacienți soluții pentru problemele cu care se
confruntă, sprijin moral, dar și de natură medicală, iar in acest context, asistentul medical reprezintă
primul paravan către soluționare – acceptare și vindecare.
În acest context am ales această meserie, pentru a putea fi aproape de pacienții care necesită
un ajutor imediat, fie el de natură psihologică, dar și medicală.
Bolile cu transmitere sexuală afectează majoritatea populației într-un moment sau altul al
vieții. Acestea au de la forme simple, asimptomatice, ce trec de la sine în câteva luni, la forme ce
prezintă simptomatologie benignă ori malignă. Practicile sexuale din zilele noastre au dus la
transmiterea întregii game de BTS din zona genito-anală în zona orală, fără că educația sexuală să
țină pasul.
Nevoile de îngrijiri medicale la pubertate sunt crescute. În prezent, numărul bolilor cu
transmitere sexuală (BTS) sunt la un maxim istoric. Există 333 milioane de cazuri de BTS în lume
(sifilis, chlamydia, gonoree, tricomonază). 1 din 4 adolescenți are o infecție cu transmitere sexuală,
60% din cazurile raportate fiind în rândul adolescenților.
În timp ce bolile cu transmitere sexuală (BTS) afectează persoanele de toate vârstele, BTS-
urile afectează în special tinerii care au relații scurte, multipli parteneri sexuali și un sistem imunitar
slab, vulnerabil la infecții.
Pentru început, consider că prima informare asupra acestora trebuie a fi dată de către parinți,
iar ulterior, ar trebui introduse în școli cursuri speciale de informare, precum și cele de prim ajutor,
care se pot dovedi a fi extrem de utile atunci când ne confruntăm cu situații de urgență.

2
 Acestea fiind spuse, consider că această meserie poate fi una extrem de frumoasă, atunci când
consideri că poți fi un real sprijin pentru cei din jurul tau, dar asta înseamnă implicare 500%.

CUPRINS
ARGUMENT ..........................................................................................................pagina 2
CAPITOLUL. I. Anatomia și fiziologia aparatului genital feminin/ masculin ......pagina 4 -16
1.1 Anatomia și fiziologia aparatului genital feminin.............................................pagina 4
1.2. Anatomia și fiziologia aparatului genital masculin..........................................pagina 12
CAPITOLUL. II. SIFILISUL ...............................................................................pagina 17 -45
2.1. Noțiuni despre sifilis........................................................................................pagina 20
2.1.1. Definiție..............................................................................................................pagina 21
2.1.2. Etiologie..............................................................................................................pagina 22
2.1.3. Simptomatologie........................................................................................pagina 29
2.1.4. Investigații..................................................................................................pagina 30
2.1.5. Diagnostic............................................................................................................pagina 36
2.1.6. Evoluție................................................................................................................pagina 38
2.1.7. Pronostic...............................................................................................................pagina 39
2.1.8. Complicații...........................................................................................................pagina 40
2.1.9. Tratament..............................................................................................................pagina 41
2.1.10. Profilaxie.............................................................................................................pagina 45
CAPITOLUL. III. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU SIFILIS ............................pagina 48 -62
3.1. Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului cu sifilis ...........................pagina 48
3.2. Rolul specific al asistentului medical în îngrijirea pacientului cu sifilis ...................pagina 50
3.3. Educația pentru sănătate a pacientului cu sifilis ........................................................pagina 57
3.4. Tehnici și investigații în îngrijirea pacientului cu sifilis ...........................................pagina 59
3.4.1. Șocul anafilactic ..................................................................................................pagina 60
3.4.2. Tehnica injecției intramusculare.................................................................pagina 61
3.4.3. Tehnica injecției intradermice.................................................................................pagina 62
CAPITOLUL IV. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE.....................................................pagina 63 -70
4.1. Etapele procesului de îngrijire..........................................................................pagina 63
4.2. Prezentarea cazurilor clinice......................................................................................pagina 64
4.2.1. Studiu de caz nr. 1................................................................................................pagina 64
4.2.2. Studiu de caz nr. 2................................................................................................pagina 67
4.2.3. Studiu de caz nr. 3................................................................................................pagina 70
CONCLUZII............................................................................................................pagina 73

3
 BIBLIOGRAFIE......................................................................................................pagina 74

CAPITOLUL I. Anatomia și fiziologia aparatului genital feminin/ masculin

1.1. Anatomia și fiziologia aparatului genital feminin

Aparatul genital cuprinde, atât la femeie cât şi la bărbat următoarele:

* organe genitale interne reprezentate de gonade şi căi genitale interne,
* organe genitale externe şi
* organe anexe.
Diferenţa constă în faptul că aparatul genital feminin pe lângă rolul de producere a gameţilor
şi a hormonilor sexuali, mai are rolul şi de a susţine sarcina şi de a asigura naşterea.
De asemenea, spre deosebire de aparatul reproducător masculin, aparatul genital feminin se găseşte
în mare parte la nivelul cavităţii pelvine.

Figura 1 Aparatul genital feminin

Aparatul genital feminin cuprinde:

* organele genitale interne:
* gonadele/ovarele, cu rol în producerea gameţilor şi în secreţia hormonală
* căile genitale:
- trompele uterine cu rol în transportul gameţilor către uter, care sunt de asemenea şi sediul
fertilizării,
- uterul, organul gestaţiei care asigură creşterea şi dezvoltarea embrionului
- vaginul, organul copulaţiei.

4
 * organele genitale externe: vulvă
* organe anexe: glandele mamare.
Gonadele aparatului reproducător feminin sunt reprezentate de: ovare, situate în cavitatea
pelvină de la care pleacă, de pe fața lor medială, trompele (tubele) uterine. Acestea sunt 2 conducte
musculo-membranoase care se deschid la nivelul cavității uterine prin ostiul uterin.
Urmează uterul, organul gestației, situat în porțiunea mediană a cavității pelvine, care este format
din 2 porțiuni: corpul și colul (cervixul) uterin, despărțite printr-un șanț median numit istm uterin.
Pe colul uterin se inseră extremitatea superioară a vaginului, astfel că o porțiune a colului se
află în interiorul cavității vaginale (exocolul).
Vaginul este un conduct musculo-membranos, în interiorul căruia se află o cavitate virtuală,
cavitatea vaginală. Această se deschide la nivelul vestibulului vaginal, spațiu mărginit de cele 2
labii mici ale vulvei.
Vulva, reprezintă organul genital extern feminin și cuprinde că și structuri: La nivelul vulvei
se află și orificiul extern al uretrei (meatul urinar) cu glandele Skene.
* muntele pubian,
* 2 perechi de formațiuni labiale,
- labiile mari situate posterior de muntele pubian
- labiile mici și organe erectile:
* clitorisul, organ unic a cărui corp și gland sunt situate anterior de labiile mici
* bulbii vestibulari, situați în părțile laterale ale vestibulului vaginal.
Muntele lui Venus :Regiunea anatomică dinaintea simfizei puluiene, acoperită, de la pubertate
cu par. Este bogat în țesut grasos, fibroconjuctiv, oferindu-i un relief ușor proeminent și o
consistentă moale de „perinița”.
Labiile mari : sunt pliuri cutaneo-mucoase constituite din fibre musculare și țesut grasos și
conjunctiv. Ele sunt acoperite pe față externă de piele, iar pe partea internă de o mucoasa prevăzută
cu un epiteliu pavimentos. Prezintă foliculi polisebaceici pe față externă și glande sudoripare a
căror funcție debutează la pubertate. Anatomic se unesc și formează comisură anterioară,
extremitățile posterioare se unesc, la fel între ele și formează comisură posterioară (furculița).
Conțîn un bogat plex venos care în cazuri de traumatisme produce hemoragie profuza și hematoame
extinse.
Labiile mici : Sunt formate din țesut conjunctiv și fibre musculare, printre care se găsesc rare
fibre de tip erectil. Sunt acoperite de o mucoasa prevăzută cu un epiteliu pavimentos. Prezintă
glande sebacee și eventual glande sudoripare.
Clitorisul: Este constituit din doi corpi cavernoși, separați printr-un sept incomplet. Se termină
cu o extremitate proeminentă denumită gland, prevăzută cu un fren.

5
 Himenul: Obliterează parțial orificiul vaginal și este format din țesut conjunctiv bine
vascularizat, fiind acoperit de un epiteliu pavimentos.
Glandele Bertholin : Sunt situate pe cele două lături ale extremitatii inferioare a vaginului în
grosimea labiilor mari. Sunt glande tubulare ramificate, alcătuite din lobi formați la rândul lor din
acini glandulari cu funcție muco-secretorie.
Glandele Skene : Sunt așezate parauretral și se deschid pe părțile laterale ale orificiului uretral.
Bulbii vestibulari: Sunt organe erectile incomplet dezvoltate.
Limfaticele vulvei : Sunt drenate de ganglionii limfatici inghinali superficiali și profunzi și de
ganglionii femurali superficiali și profunzi
Perineul : Este o formațiune musculo-aponevrotică, care închide în jos excavația osoasă a
bazinului.

Figura 2. Organele genitale interne

Organele genitale interne :

VAGINUL
Este un organ fibro-muscular cu lumenul turtit în sensul antero-posterior.
Vaginul are rol în copulatie (depunerea spermatozoizilor) siserveste drept canal – trecerea fătului și
anexele sale în timpul nașterii.
Datorită elasticității are posibilitatea de a se deschide în special în cursul nașterii, când pereții
săi pot veni în contact cu pereții bazinului, pentru că după aceea să revină la dimensiunile obișnuite.
La femeile în vârstă înaintată vaginul își pierde suplețea transformându-se într-un conduct
foarte rigid. Vaginul are o direcție oblică de sus în jos și dinapoi, înainte având o lungime
aproximativ de 12 cm și diametrul de 2 cm.
6
În drumul sau oblic, străbate o serie de planuri musculare care închid bazinul în partea de jos a
trunchiului. Mușchii din această regiune denumită perineu sunt susțînătorii vaginului și în bună
parte a tuturor organelor bazinului.
Vaginul, în partea de sus se continuă cu colul uterin iar în partea de jos se deschide în vulvă.
În partea dinapoi vine în raport cu rectul, iar în parte dinainte în raport cu vezica și uretră.

UTERUL
Este organul în care nideaza și se dezvoltă produsul de concepție și care produce expulzia
acestuia după dezvoltarea la termen. Este situat în regiunea pelviana, pe linia mediană și reprezintă
raporturi anatomice:
- anterior – cu vezica urinară
- posterior – cu rectul
- inferior – se continuă cu vaginul
- superior – cu organele intestinale și colonul
- lateral – cu ligamentele largi
Uterul este un organ cavitar, care măsoară la nulipare 6,5 cm lungime, iar la multipare 7,8 cm
lungime, are un diametru transvers de 5 cm la baza și 3 cm în porțiunea medie a colului și un
diametru antero-posterior de 2,5 – 3 cm.
Este format din trei porțiuni: corpul, istmul și colul.
Corpul uterin – are aspectul unui con turtit antero-posterior căruia i se descriu două fete și
două margini.
- Față anterioară – ușor convexă este acoperită de peritoneu până la istm, unde acesta se
reflectă pe vezica formând fundul de sac vezico-uterin.
- Față posterioară – mai convexă, cu o creastă mediană este acoperită de peritoneu care
coboară pe istm și pe primii centimetri ai peretelui vaginal posterior, apoi se reflectă pe rect
formând fundul de sac vagino-rectal (Douglas). Este în raport cu ansele intestinale și colonul ileo-
pelvin.
Marginea superioară sau fundul uterului este îngroșată și rotunjită, concavă sau rectilinie la
fetițe și net convexă la multipare. Prin intermediul peritonelui este în contact cu ansele intestinale și
colonul pelvian. Unghiurile laterale denumite coarne uterine se continuă cu istmul tubar și sunt
sediul de inserție al ligamentelor rotunde și utero-tubare.
ISTMUL - continuă corpul uterin și reprezintă o zona retractilă a acestuia.
COLUL UTERIN - este mai îngust și mai puțin voluminos decât corpul și are formă unui
butoiaș cu două fete convexe și două margini groase și rotunjite. Vaginul se inseră pe col după o
linie oblică ce urcă posterior, inserția să divizând colul in porțiune supra și subvaginală.

7
 Figura 3. Col uterin
Porțiunea supravaginala vine anterior în contact cu peretele postero-inferior al vezicii prin
intermediul unui țesut celular puțîn dens, care decolează ușor pe linia mediană. Față posterioară,
acoperită de peritoneu corespunde fundului de sac Douglas. Porțiunea vaginală a colului este
delimitată de suprafață de inserție a vaginului ce se face pe o înălțime de 0,5 cm și este la nivelul
unirii treimei superioare cu două treimi inferioare posterior, iar anterior la unirea treimii cu treimea
inferioară.
Porțiunea intravaginala proemina în vagin că un con cu vârful rotunjit și centrat de orificiul
extern care la nulipare este circular sau în fanta transversală îngustă, fanta care la multipare se
lungește până la 1,5 cm.Colul este separat de pereții vaginului prin cele patru funduri de sac.
Mijoacele de fixare și susținere al organelor genitale feminine sunt reprezentate de aparatul
ligamentar, care este reprezentat prin:
- ligamente largi
- ligamente rotunde
- ligamente utero-sacrate
Ligamentele largi – se prezintă că două repliuri peritoneale pornind de la marginile laterale ale
uterului la pereții excavației pelviene.
Față anterioară – este ridicată de ligamentul rotund, cordon rotunjit de 15 cm, care de la corpul
uterin se îndreaptă antero-posterior determinând formarea aripioarei anterioare a ligamentului larg,
apoi se angajează în canalul inghinal, terminându-se prin numeroase fascicule fibroase în țesutul
celulo-grăsos al muntelui lui Venus și al labiilor mari.
Față posterioară – a ligamentului este ridicată în porțiunea mijlocie de către ovăr și
ligamentele utero și tubo-ovariene formând aripioară posterioară .
Baza ligamentului larg cu o grosime de 2.5 cm în plan sagital reprezintă hilul principal prin
care penetrează vasele și nervii uterului și vaginului.
Țesutul celular din partea inferioară a ligamentului alcătuiește parametrele.

8
 Ligamente utero-sacrate
Sunt două fascicole conjunctivo-musculare, pornind de la față posterioară a regiunii cervico-
istmice îndreptându-se postero-superior la sacru până la nivelul celei de a două sau a primei găuri
sacrate. Sunt alcătuite din fibre musculare netede (mușchiul recto-uterin), țesut conjunctiv
condensat și fibre conjunctive elastice proprii. Dar adevărată susținere a uterului o realizează
perineul prin intermediul pereților vaginali.
Vascularizatia și inervația
Arteră uterină ram a iliecei interne (hipogastrica) din care se desprinde cel mai frecvent în
trunchi comun cu arteră ombilicală la nivelul festei ovariene.
Arteră ovariană trimite un ram terminal care pătrunde prin ligamentul utero-ovarian, se
anastomozează cu uterină participând la irigarea uterului.
Venele uterului se formează din toate tunicile și conflueaza într-un sistem de sinusuri cu
peretele endoterial la nivelul statului plexiform. De la această se formează marginile uterului,
veritabile plexuri venoase uterine de unde sângele drenează prin venele tubare și ovariene în venă
ovariană. În jos, se formează venele uterine ce se varsă în venele iliace interne. O mică parte din
sângele venos urmează calea ligamentului rotund.
Limfaticele
Pornite din endometru și miometru, formează sub seros o bogată rețea mai abundență
posterior. De aici pornesc trunchiurile colectoare care de pe marginile uterului se indreapte spre
diferite grupe ganglionare. O parte urmează calea ligamentului rotund și ajuns în ganglionii
inghinali superficiali, iar altă prin ligamentul larg la cei iliaci externi. Limfaticele colului împreună
cu alte părți inferioare ale corpului și superioare a vaginului colectează la nivelul a trei staii
ganglionare.
– Este formată din ganglionul arterei uterine și ganglionul obturator iliac intern și extern
– Este formată din ganglionii iliaci primitivi și laterosocrati.
– Este formată din ganglionii lombo-aortici.

Figura 4. Structura

9
 Inervatia
Inervatia uterului este asigurată de plexul utero-vaginal, emanație a plexului hipogastric
inferior cu predominenta simpatică.
Trompele uterine
Sau salpingele sunt cele două conducte musculo-membranoase situate în partea superioară a
ligamentelor largi. Ele se întind de la coarnele uterine până la față superioară a ovarelor.
La nivelul trompei are loc întâlnirea ovulului cu spermatozoizii și constituirea inițială a oului.
Trompele au o lungime de 10-12 cm cu diametre care variază pe traiectul lor intră 2 – 4 cm până la
6 – 8 cm, în partea terminală.
Fiecare trompa prezintă 4 părți:
Partea interstitiala situată în grosimea peretelui uterin.
Istmul care continuă partea internă și are o lungime de 3 – 4 cm.
Ampula cu o lungime de 7 – 8 cm – mai dilatată.
Ovarele
Sunt organe pereche. Ele constituie glanda sexuală feminină, cu funcție endocrină și în același
timp producătoare a ovulelor.
Sunt situate în cavitatea în cavitatea pelviana, pe peretele sau posterior.
Au o formă ovoidala, cu diametru longitudinal de 3 cm, lățimea de 2 cm și grosimea de 1 cm.
Suprafață este netedă până la pubertate, iar după aceea ușor neregulate. Față superioară a ovarelor
este în raport anatomic cu pavilionul trompei. Hilul ovarian se găsește pe marginea lor. Ovarul este
fixat prin ligamentul otero-ovarian, tubo-ovarian și lombo-ovarian, precum și prin mezo-ovarian.
Arterele ovarului provin din arcadă vasculară formată din arteră.
ovariană cu o ramură a arterei uterine și din care se desprind 10 – 12 arteriole care pătrund în
ovar la nivelul hilului.

Figura 5. Ovarele

10
 Funcții ovariene
Ovarul, gonada feminină are funcția de a formă și elibera în fiecare luna un ovul și de a
secretă hormonii care favorizează fecundarea ovulului și pregătesc organismul feminin pentru
graviditate.
Ovogeneză – constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celulă germinativa
fuliculara (primordială) până la stadiul de ovul matur. Celulă germinativa primordială are un număr
complet (diploid) de cromozomi (44 somatici și 2 sexuali XX). Ea se divide formând ovogonii, iar
prin diviziune mitotică a acestora rezultă ovocitele de ordinul I.
În momentul ovulatiie se produce orima diviziune meiotică din care rezultă o celulă mare –
ovocitul ÎI și primul globul polar. Ovocitul ÎI este expulzat prin ruperea foliculului, în trompas
uterină, unde are loc a două diviziune, rezultând preovulul, care nu se divid și devine oul
fecundabilcu numărul de cromozomi redus la jumătate (22 + x) și al doilea globu;l polar. Ovulul
ajunge prin trompele uterine prin uter și dacă nu a fost fecundat este eliminat cu secrețiile uterine.
Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben în aproximativ a douăzeci și patra zi a ciclului începe
să degenereze, se cicatrizează. Dacă ovulul a fost fecundat, corpul galben persistă, are o activitate
endocrină intensă în primul trimestru al sarcinii.
Secreția de hormoni ovarieni
Constă din estrogen și progesteron. Hormonii estrogeni sunt sintetizați de celule foliculare în
timpul măturării foliculului, de celulele corpului galben, în timpul sarcinii de placentă, iar în
cantități mai mici de către corticosuparenale și testiculi. Estrogenii acționează în primul rând asupra
organelor genitale feminine, stimulând proliferarea mucoasei și a musculaturii uterine.
Progesteronul este secretat de către celulele corpului galben, de corticosuprarenale și în
timpul sarcinii de către placentă. Acțiunile sale constau în modificarea secretorie a mucoasei
uterine.
Glanda mamară
Este glanda pereche situată în regiunea antero-posterioară a toracelui, lateral de stern, la
nivelul spațiului delimitat de coasta a III-a și a IV-a, anterior muschiului pectoral și dintat. Poate
prezența anomalii numerice în plus sau minus; anomalii de formă sau volum. ]Dimensiunile sunt de
12 – 13 cm, diametrul, înălțimea de 10 –12 cm și greutatea de aproximativ 150 – 200 grame.
Consistența este formată dar elastică.
Tegumentele – sunt netede, centrate de areolă cu diametrul de 15 – 25 mm, pigmentată și cu
10- 12 tuberculi Morgagni (glande sebacee). În centrul areolei proemina mamelonul cilindric sau
conic, rugos și 10 – 12 orificii galactofore.

11
 1.2 Anatomia și fiziologia aparatului genital masculin

Organele genitale vizibile (externe) ale bărbatului sunt:

* penisul;
* glandul;
* scrotul.
Glandul este vârful sensibil al penisului. Prepuțul acoperă glandul. Prepuțul se poate trage
înainte și înapoi. Unii bărbați sunt circumciși. Prin urmare, ei nu mai au prepuț sau au doar o parte
din prepuț.
Meatul urinar se află în gland.

Figura 7. Aparatul genital masculin

Penisul și scrotul
Penisul are două funcții:
Dacă penisul nu e în erecție: urina se poate scurge prin penis;
Dacă penisul e în erecţie: lichidul seminal se poate scurge prin penis.
Lichidul seminal și urina nu pot fi eliminate din penis în același timp.
Un bărbat excitat poate avea o erecție. Penisul se umple cu sânge. Deseori, bărbații au penisul în
erecție atunci când se trezesc dimineața. Acest lucru nu înseamnă că sunt excitați.
În timpul raportului sexual, penisul în erecție este introdus în vagin (penetrare).
Scrotul conține testiculele.
Tipuri de penisuri
Dimensiunea și forma penisului poate fi diferită. Unii bărbați au penisul mare, alții mic. Atât
dimensiunea penisului în erecție, cât și dimensiunea penisului non-erect pot fi diferite de la un

12
bărbat la altul. Unii bărbați au penisul curbat, alții îl au mai drept. Felul în care arată penisul nu este
important pentru rolul său funcțional sau pentru calitatea contactului sexual.
Sistemul genital masculin este alcătuit din organe genitale externe: penis, testicule, scrot și
organe genitale interne: epididim, cai spermatice, funicul spermatic, uretră și glandele anexe ale
sistemului reproducător masculin: veziculele seminale, glande bulbo-uretrale, prostată.
Anatomie
1. Testiculul este glanda genitală masculină. Acesta este un organ pereche și are două funcții:
- spermatogenetica
- endocrina
Testiculele sunt localizate în scrot, testiculul stâng fiind situat cu 1 cm mai jos decât dreptul.
Formă acestora este ovoidala și li se descriu două fete (laterală și medială), două margini (anterioară
și posterioară) și două extremități (superioară și inferioară) .
Lungimea unui testicul este de aproximativ 4-5 cm, grosimea este de aproximativ 3 cm iar
lățimea de 2-2, 5 cm.
2. Epididimul
- este anexat testiculului, are formă unei virgule și i se descriu: capul, corpul și coadă
epididimului.
Testiculul și epididimul sunt acoperite de albuginee. Între testicul și epididim, posterior se
găsește lama viscerală a tunicii vaginale care formază sinusul epididimar. Medial și posterior
albugineea e traversată de nervii testiculului și vasele acestuia iar la acest nivel albugineea prezintă
mediastinul testiculului.
Extremitatea inferioară a testiculului și coadă epididimului sunt situați extravaginal, aderând
la fascia spermatică internă prin ligamentul scrotal.
3. Cai spermatice
a) Cai spermatice intră-testiculare :
- tubi seminiferi drepți
- rețea testiculara
b) Cai spermatice extra-testiculare
- ducte eferențe: sunt aproximativ 15-20 cu o lungime de 15-20 cm. Acestea formează capul
epididimului împreună cu canalul epididimar.
- duct epididimar: are un traiect foarte sinuos cu o lungime de 6-7 m. Acesta continuă primul
canal eferent și la nivelul acestuia se deschid celelalte canale eferențe. Acesta formează corpul și
coadă epididimului.
- duct deferent: are o lungime de aproximativ 50 cm și se întinde de la coada epididimului
până la fundul vezicii urinare, la nivelul căruia se unește cu canalul excretor al veziculei seminale,

13
formând astfel canalul ejaculator. Canalul deferent prezintă trei segmente: segmentul epididimar,
segmentul funicular și segmentul abdomino- pelvin.
- duct ejaculator. Acesta continuă ductul deferent și are o lungime de 2 cm. Acesta străbate
prostată deschizându-se în uretra prostatică la nivelul coliculului seminal.
- funicul spermatic: are aproximativ 15 cm și se întinde de la capul epididimului până la
orificiul inghinal profund. Acesta prezintă un segment scrotal și unul inghinal. Conținutul
funiculului spermatic: canal deferent, arteră testiculara
- uretra.
4. Funiculul spermatic
- are formă de cordon care suspendă tesiculul
- are o lungime de aproximativ 15 cm
- se întinde de la capul epididimului până la orificiul inghinal profund
- are învelișuri provenite din structurile peretelui abdominal traversate în urmă procesului de
coborâre a tesiculelor.
- prezintă două segmente: segmentul scrotal și segmentul inghinal
- tunicile funiculului sunt: fascia spermatică externă, fascia cremastericasi fascia spermatică internă
- conținutul funiculului spermatic: canalul deferent, artrea testiculara, plexul pampiniform, arteră
diferențială și cremasterica, plexul testiculat posterior și ramură genitală a nervului genito-femural.
5. Uretra masculină
- are o lungime de 14-16 cm
- calibrul sau nu este uniform
- începe de la orificiul uretral al vezicii urinare și se termină la orificiul uretral extern.
- i se descriu trei segmente:
a) uretra prostatică străbate prostată de la baza la vârf și prezintă pe peretele posterior o
creastă sagitală numită creastă uretrală
b) uretra membranoasă se întinde între vârful prostatei și corpul spongios al penisului, are
raport anterior cu ligamentul transvers al perineului și cu plexurile venoase vezico-prostatice.
c) uretra spongioasă prezintă două dilatații (una la nivelul penisului și una la nivelul glandului
penisului) .
- uretra are o parte fixă (între prostată și perineu) și una mobilă (la nivelul penisului) .
6. Veziculele seminale participa prin intermediul produsului lor de secretiei la formarea
lichidului seminal adăugat la lichidul secretat de căile spermatice.
- au o lungime de 5 cm, o grosime de 5 mm și o capacitate de 5-10 ml
- au formă conică, cu baza către superior și vârful inferior
- are raporturi: anterior cu fundul vezicii urinare, posterior cu rectul, medial cu ampulele canalelor

14
deferențe și lateral cu plexurile venoase prostatic și vezical și plexurile nervoase hipogastrice
inferioare.
- sunt irigate de ramuri ale arterei vezicale inferioară și rectală mijlocie.
7. Glande bulbo-uretrale (Cowper)
- sunt situate la nivelul unghiului dintre segmentul membranos al uretrei și bulbul penisului
- au o culoare albicioasă
- canalele excretoare au o lungime de 3-4 cm
- au raport inferior cu fascia inferioară a diafragmei urogenitale, superior cu fascia superioară a
diafragmei urogenitale și antero-medial cu uretra membranoasă.
8. Prostată
- este un organ musculo-glandular
- are rol în formarea lichidului spermatic și excreția lichidului prostatic
- are o greutate de aproximativ 20 g și este un organ pelvis-subperitoneal
- este localizat în lojă prostatică delimitată astfel: peretele anterior: oasele și simfiză pubiană, perete
posterior: sept recto-vezico-prostatic, pereții laterali: mușchii ridicatori anali, peretele inferior:
diafragmă urogenitală, peretele superior: ligamentele pubo-prostatice și fundul vezicii urinare,
ductele deferențe și veziculele seminale.

Figura 7. Prostata
Fiziologie- rol, mecanisme, funcții
1. Testiculele
- spermatogeneză
- funcție endocrină (secreție testosteron)
Spermatozoizii se formează în tubii seminiferi contorti apoi sunt eliberați în epididim, care se
continuă cu vasul deferent, merg spre ampulă vasului deferent, înainte că vasul să pătrundă în
corpul glandei prostate. Veziculele seminale își elimina secrețiile în terminăția prostatică a ampulei,
15
apoi conținutul va trece în ductul ejaculator și se elimina în uretra internă. În același timp ductele
prostatice evacuează secrețiile prostatei în ductul ejaculator și de aici în uretra prostatică.
Uretra reprezintă ultimul segment de legătură între testicul și exterior. Aici se găsește mucusul
secretat de glandele uretrale, în special de glandele bulbo-uretrale Cowper.
Semne și simptome asociate patologiei prostatei
- disurie
- nicturie
- oligo/anurie
Semne și simptome asociate patologiei testiculare
-hipogonadism
- caractere sexuale secundare feminine
Patologia asociată prostatei
- adenom de prostată
- adenocarcinom de prostată
Patologia asociată testiculelor
- criptorhidia (incapacitatea testiculelor de a coborî în scrot)
- sterilitate
- hipogonadism
- tumori testiculare
Evaluare - diagnostice specifice
1. Examen obiectiv: anamneză, examen fizic
2. Investigații de laborator: PSA (pentru prostată), analize hormonale, hemoluecograma, biochimie,
coagulare
3. Investigații imagistice: ecografii, CT, RMN
4. Biopsie (în cazul tumorilor)

Figura 8. Testiculele ( Fotografie preluată după RoMedic)

16
 CAPITOLUL II. SIFILISUL

Nu întâmplător sifilisul este printre cele mai negate boli din lume . A dus şi încă mai duce
stigmatizare din partea cunoscuţilor şi nu numai . Cazul nu este însa unul singular .La fel a facut şi
ciuma sau lepra , la fel face şi SIDA în zilele nostre.
Tindem să ocolim o persoana infectată de sifilis sau SIDA deşi ştim că acestea nu se transmit
prin aer, atingere, mâncare. Şi aşa dispare şi ultima fărâmă de sprijin moral pentru acea persoană, în
majoritatea cazurilor complet nevinovată de contactarea virusului, ar mai putea-o primi.
Bineînţeles că sifilisul are o fascinaţie aparte, deoarece modul de transmitere (sexual)
sugerează că bolnavul s-a facut vinovat de câteva '' dirty things ''.
De-a lungul a cinci secole de la apariţia acestei boli în Europa (adusă de marinarii lui Cristofor
Columb din Haiti ),aceasta a purtat mai multe denumiri : boala napolitană (denumire dată de
francezi după contaminarea ostaşilor de la Napoli ) , malum francorum , malo galico , ciuma
veneriană sau denumiri inspirate de naţionalitatea femeii de la care s-a contactat boala.
J. de Bethancourt denumeşte boala cu termenul de lues venera (lues = plaga).În jurul anului
1530 medicul italian G. Francastro înlocuieşte termenul cu denumirea de sifilis . Considerată la
început ca fiind rezultatul desfrâului, boala a fost neglijată. Din aceste considerente nu a existat un
tratament propriu-zis corect al acestei boli grave. De astfel , mercurul , lemnul de gaiac , preparatele
din plante erau principalele medicamente folosite în acea vreme.
Richard, în 1838 , deosebeşte sifilisul de blenoragie (gonoree) , făcând şi o descriere precisă a
bolii. Fournier descrie evoluţia, pe perioade a sifilisului ; în 1905 Fr. Schaudin şi E. Hoffman
stabilesc agentul patogen al sifilisului -Treponema pallidum, iar Wasserman descoperă reacţia
serologică. La scurt timp, în 1910 apare tratamentul sifilisului: arsenicul şi bismutul, iar în 1943
penicilina.
Aceasta boală cu transmitere sexuală cauzată de spirochetul Treponama pallidum, care lasă
cicatrici nu numai pe trup, ci şi pe suflet, a cunoscut o istorie deosebit de tumultoasă.
Britanicii o numeau boala franţuzească, francezii jurau că e nemţească, germanii îi acuzau pe
spanioli, iar spaniolii negau hotărât că le-au transmis-o ameridienilor, afirmând că au luat-o de la ei.
Dezbaterea asupra originii bolii are două tabere: şcoala europeană care susţine că boala există
printre băştinaşii americani şi a fost transmisă de femeile lor marinarilor lui Columb, care au adus-o
în Spania, de unde ulterior s-a răspândit în toată Europa, şi şcoala americană care susţine că boala a
existat înainte pe continentul european, dar a trecut nebăgată de seama sau a fost diagnosticată
greşit, iar oamenii lui Colimb au dus boala în Lumea Nouă.
În momentul actual este în general acceptat de către istorici şi antropologi că sifilisul a fost
prezent în rândul popoarelor indigene din America, cu mult timp înainte ca europenii să descopere

17
Lumea Nouă. În urma cercetării oaselor fosilizate ale unui urs ce a trăit în Indiana în urmă cu
11.500 de ani, s-au găsit găuri minuscule şi mici protuberanţe identice cu cele regăsite şi în cazul
victimelor de sifilis.
Există unele dovezi că boala exista în Imperiul Roman în Antichitate, fiind etichetată în mod
eronat lepra sexuala. De astfel, se bănuieşte că multe cazuri de sifilis au fost diagnosticate ca fiind
lepră. Au fost descoperite câteva schelete în Pompei, Italia, care prezentau nişte leziuni
asemănătoare celor cauzate de sifilisul congenital. Unii cercetători cred că simptomele au fost
descrise de Hipocrate în lucrările lui.
Deoarece microorgamismul spiral este aproape identic cu agentul patogen ce provoacă
framboesia (boală infecţioasă de origine subsahariană, ce provoacă leziuni cutanate), este posibil ca
originea lui să fie în Africa, la fel cum probabil este şi cazul virusului HIV, de unde ulterior s-a
răspândit atât în America (prin indigenii Indiilor de Vest), cât şi în Europa (prin intermediul
negustorilor şi al sclavilor).
Cert este că după călătoriile lui Columb, boala s-a răspândit în toată Europa, într-o formă
extrem de virulentă. Datorită faptului că bacteria care provoacă boala a fost într-un mediu nou şi a
întâlnit gazde cu imunitate scăzută în faţa ei, mortalitatea a ajuns să fie extrem de ridicată. Practic, a
fost reversul medaliei faţă de răspândirea variolei în Lumea Nouă de către oamenii lui Cortez, boală
care a decimat aproape complet populaţia băştinaşă. Pandemia a început în 1494 când regele Carol
al VIII- lea, după asediul oraşului Napoli, şi-a destrămat armata de 30.000 de soldaţi. Aceştia s-au
răspândit practic în toată Europa, trăind aceeaşi viaţă libertină din punct de vedere sexual, cu care
fuseseră obişnuiţi în timpul campaniilor. Însuşi Carol a murit de sifilis virulent 3 ani mai târziu, la
vârsta de 28 de ani.
Faptul că nu a existat încă un leac a făcut ca persoanele infectate să fie izolate, fiind trimise în
leprozii, deşi adesea bolnavii de lepră refuzau să fie asociaţi cu sifiliticii, considerându-i purtători ai
unui stigmat mai ruşinos decât al lor. Astfel încât au apărut casele de sifilitici, aşa-numitele
Blatternhausen. În Paris, de exemplu, se estima că o treime din populaţie era infectată. Singura
măsură preventivă era, bineînţeles în afară de abstinenţă, folosirea unui prezervativ, dar variantele
timpurii ale acestuia nu prezentau absolut nici o garanţie, mai ales că de multe ori erau refolosite
până se rupeau sau uneori nu erau nici măcar spălate după folosire. În mod logic, sexul a devenit o
acţiune temută, lucru de care biserica a profitat la maxim, argumentând că boala este pedeapsa
Domnului pentru păcatele trupeşti.
Primul leac a fost găsit din întâmplare de medicii de duminică , şarlatani care storceau bani de
la pacienţi, administrându-le tratamente fictive, din toate ierburile şi alifiile pe care le aveau în
arsenal. Aceştia au observat că dădea rezultate tratamentul cu mercur folosit pe atunci la vindecarea
râiei. Acesta era administrat oral, direct pe piele sau prin injecţie. Într-una din metode, pacientul era

18
scufundat într-un butoi ce conţinea o sulfura de mercur toxică. Acesta era incălzit până la cea mai
ridicată temperatură suportată de pacient pentru ca, astfel tratamentul să patrundă în toate leziunile.
Şedinţele erau lungi şi frecvente până când mercurul ucidea, fie sifilisul singur, fie sifilisul cu tot cu
pacient. Tratamentul cu mercur a dat naştere unei zicale foarte celebre în epoca noastră: ''O noapte
în braţele lui Venus, duce la o viaţă întreagă în braţele lui Mercur ''.
Primul antibiotic folosit pentru vindecarea sifilisului a fost dezvoltat de abia în anul 1908 de
către Sahachiro Hata. După primul secol de distrugere, bacteria a scăzut în eficienţă, dar după cum
ştim foarte bine, nu a dispărut nici în zilele noastre. La momentul apariţiei a reuşit, practic, să
schimbe atitudinea întregii generaţii faţă de sex, ducând practic la sfarşitul unei epoci libertine din
acest punct de vedere.
Infecțiile cu transmitere sexuală (ITS), denumite și boli cu transmitere sexuală (BTS) și boli
venerice (BV), reprezintă infecții care sunt răspândite prin act sexual, în special prin contact
vaginal, sex anal și sex oral. Majoritatea infecțiilor cu transmitere sexuală nu prezintă simptome în
starea incipientă. Acest fapt are ca rezultat un risc mai mare de a transmite boala altor persoane.
Simptomele și semnele bolii pot include: secreții vaginale, secreții peniene, ulcere pe sau în jurul
organelor genitaleși durere pelviană. ITS-urile contactate înainte sau în timpul nașterii pot duce la
rezultate grave pentru făt. Anumite ITS-uri pot cauza probleme cu capacitatea de a rămâne
însărcinată.

Figura 9. Eprubetă (Reprezentând analiza)

Peste 30 de tipuri diferite de bacterii, virusuri și paraziți pot cauza ITS-uri. ITS-urile
bacteriene includ, printre altele, infecții cu Chlamydia, gonoreea și sifilisul. ITS-urile virale includ,
printre altele, herpesul genital, HIV sau SIDA și negii genitali. IST-urile parazitice cuprind, printre

19
altele, tricomonaza. De obicei acestea sunt transmise prin contact sexual, dar există anumite ITS-uri
ce pot fi răspândite prin intermediul sângelui sau a țesuturilor contaminate, prin alăptare sau în
timpul nașterii. Testele de diagnosticare a ITS-urilor sunt disponibile fără probleme în țările
dezvoltate, dar acest lucru nu se aplică întotdeauna celor în curs de dezvoltare.
Cea mai eficientă metodă de prevenire a ITS-urilor este renunțarea la sex. De asemenea,
anumite vaccinuri pot scădea riscul anumitor infecții, inclusiv hepatita B și anumite tipuri de HPV.
Anumite practici de sex protejat, cum ar fi folosirea prezervativelor, un număr mai restrâns de
parteneri sexuali și relațiile de cuplu în care fiecare partener face sex doar cu celălalt scade acest
risc. Circumcizia la bărbați poate fi eficientă pentru a preveni anumite infecții. Majoritatea ITS-
urilor pot fi tratate sau vindecate. Dintre cele mai comune infecții, pot fi vindecate sifilisul,
gonoreea, chlamydia, tricomonaza urogenitală, în timp ce herpesul, hepatita B, HIV/SIDA și HPV-
ul pot fi tratate, dar nu vindecate. La unele organisme, precum gonoreea, s-a dezvoltat o rezistență
la anumite antibiotice.
În anul 2008, s-a estimat că 500 de milioane de oameni erau infectați, fie cu sifilis, gonoree,
chlamydia sau tricomonază. Cel puțin încă 530 de milioane de oameni aveau herpes genital și 290
de milioane de femei erau infectate cu virusul papiloma uman. Alte ITS-uri decât HIV-ul au dus la
142.000 de decese în anul 2013. În Statele Unite ale Americii erau 19 milioane de noi cazuri de
infecții cu transmitere sexuală în anul 2010. Documentele istorice privind ITS-urile datează cel
puțin de la menționarea acestora în papirusul Ebers, în jurul anului 1550 Î.H. și din Vechiul
Testament. Adesea, aceste boli sunt asociate cu rușinea și stigmatizarea. De obicei, termenul
infecție cu transmitere sexuală este preferat celui de boală cu transmitere sexuală sau boală
venerică, deoarece îi include pe aceia care nu au o boală simptomatică.

2.1 Noțiuni despre Sifilis

Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema
pallidum subspecia pallidum. Calea principală de transmitere este contactul sexual, dar se poate
transmite și de la mamă la făt în timpul sarcinii sau al nașterii, rezultând sifilisul congenital. Printre
bolile umane cauzate de Treponema pallidum se numără și framboesia (provocată de subspecia
pertenue), pinta(provocată de subspecia carateum) și bejel (provocată de subspecia endemicum).
Simptomele diferă în funcție de cele patru stadii ale sifilisului (primar, secundar, latent, și
terțiar). În stadiul primar se prezintă, în general, o singură ulcerație (o zonă a pielii fermă,
nedureroasă, fără mâncărimi), sifilisul secundar prezintă o erupție difuză ce implică frecvent
palmele mâinilor și tălpile picioarelor, sifilisul latent prezintă foarte puține simptome sau nici unul,
iar sifilisul terțiar cu gome, simptome neurologice sau cardiace. Sifilisul mai este numit și „marele
imitator” din cauza prezenței simptomatice atipice. Depistarea bolii se face, de obicei, printr-un test

20
serologic, dar bacteriile pot fi văzute și la microscop. Sifilisul poate fi tratat eficient cu antibiotice,
metoda preferată fiind administrarea intramusculară de penicilină G (administrată intravenos în
cazul neurosifilisului) sau ceftriaxonă, iar bolnavilor cu alergie acută la penicilină li se
administrează doxiciclină sau azitromicină pe cale orală.
În 1999 au contractat sifilis circa 12 milioane de oameni în toată lumea, peste 90% dintre
cazuri fiind înregistrate în țările în curs de dezvoltare. După o scădere dramatică a numărului de
cazuri datorită disponibilității penicilinei în anii ’40, odată cu începutul noului mileniu ratele
infecției au crescut în multe țări, infecția fiind frecvent asociată cu virusul imunodeficienței umane
(HIV). Acest fapt este în parte atribuit practicilor sexuale nesigure în rândul bărbaților ce întrețin
relații intime cu bărbați, promiscuității sporite, prostituției și tendinței de utilizare din ce în ce mai
scăzută a mijloacelor de protecție de barieră.

Figura 10. Treponema pallidum (sifilis)

Sifilisul evoluează în patru stadii diferite: primar, secundar, latent și terțiar, la care se adaugă
și tipul congenital. Sir William Osler a supranumit boala „marele imitator” din cauza formelor
diverse în care se prezintă.
2.1.1. Definiție
Sifilisul este o boală infecțioasă transmisibilă pe cale sexuală cauzată de o bacterie,
treponemă pallidum.
Sifilisul este o infecţie determinată de Treponema pallidum subspeciile pallidum, transmisă de
obicei sexual şi caracterizată prin episoade de boală activă întrerupte de perioade de latenţă.
După o perioadă de incubaţie în medie de trei săptămâni, apare o leziune primară, care este
adesea asociată cu limfadenopatie regională; stadiul secundar bacteriemic este asociat cu leziuni

21
mucocutanate generalizate şi limfadenopatie generalizată, urmat de o perioadă latentă de infecţie
subclinică, cu o durată de mai mulţi ani.
În aproape o treime din cazurile netratate, stadiul terţiar este caracterizat prin leziuni
mucocutanate distructive progresive, musculoscheletice sau parenchimatoase, aortita sau boala
simptomatică a sistemului nervos central.

2.1.2. Etiologie
Sunt 4 moduri principale prin care treponemele se pot transmite de la o persoană infectată:
contact sexual (vaginal, oral sau anal), contact cutanat direct al leziunilor, pe cale sangvină și
materno-fetal, fătul putând suferi complicații grave. Transmiterea prin sărut este foarte rară.
Sifilisul este o infecţie contagioasă sistemică produsă de Treponema pallidum, omul fiind
singura gazdă naturală.
Descoperirea Treponemei pallidum în materialul sifilitic, a fost facută de Schaudinn şi
Hoffman în anul 1905. Treponema pallidum este unul dintre numeroasele microorganisme în formă
de spirală care se autopropulsează prin rasucirea în jurul axei longitudinale proprii.
Spirochetele includ trei genuri care sunt patogene pentru om şi pentru o varietate de animale:
* Leptospira, care datermină leptospiroza umană
* Borrelia inclusiv Borrelia recurrentis şi Borrelia vicentii care determina febra recurenta şi
respectiv angina Vicent şi Borrelia
* Burgdoferi, agentul cauzal al bolii Lyme.
Alte specii de treponeme sunt întalinte în cavitatea bucala, mucoasa genitală şi tubul digestiv,
dar nu au un rol patogen dovedit. Aceste spirochete pot fi confundate cu Treponema pallidum la
examinarea în camp întunecat.
Agentul infecţios este achiziţionat de obicei în cursul activităţii sexuale, prin contactul cu
leziunile sifilitice mucoase sau cutanate deschise.
Mai rar, infecţia poate fi transmisă şi prin contactul non-sexual, cu leziunile infecţioase de
sifilis sau prin expunere la fluide biologice.
Gravidele infectate cu Treponema pallidum pot transmite infecţia fătului pe cale placentara.
Exista patru specii patogene pentru om în cadrul genului Treponema :
* Treponema pallidum, subspecia pallidum, agentul etiologic al sifilisului venerian
* Treponema pallidum, subspecia endemicum, agentul etiologic al sifilisului nevenerian
* Treponema pallidum, subspecia pertenue, agentul etiologic al pianului
* Treponema carateum, agentul etiologic al pintei.

22
 Ultimele trei specii nu circula pe teritoriul naţional, fiind endemice în zonele tropicale. Deşi
tablourile clinice sunt diferite, cele patru specii sunt identice din punct de vedere morfologic,
antigenic, boichimic şi genomic (secvenţiere ADN).
Testele serologice pentru sifilis sunt uniform reactive şi pentru celelalte trei afecţiuni; nici una
dintre cele patru specii nu este cultivabilă.
Treponema pallidum posedă receptori pentru fibronectina intra- şi extravasculară, care îi
mediază aderarea la pereţii interni sau externi ai vaselor. Odata aderate, ajutorul unor enzime de tip
mucopolozaharidoză şi hialuronidoză, situate mai ales la extremităţi, pot disemina din sectorul
tisular în cel vascular şi invers.
Treponema pallidum manifestă tropism maxim pentru ţesuturile bogate în colagen, unde se
multiplică cu predilecţie, producând distrugeri celulare prin acţiunea directă a porinelor şi enzimelor
de tip hemolizine sau prin pătrunderea activă intracelulară.
În sifilisul dobândit sau congenital, leziunile histologice fundamentale, sunt vasculita şi
consecinţele ei, necroza şi fibroza.
Treponema pallidum este o bacterie care aparţine ordinului spirochetalae, familia
Treponematocee.
Spirochetele includ specii care sunt patogene pentru om şi o varietate de animale:
* Leptospira, care determină leptospiroza umană
* Borrleia inclusiv Borrelia recurrentis şi respectiv Borrelia vicentii care determină febra
recurentă şi respectiv angina Vicent şi Borrelia
* Burgdoferi, agentul cauzal al bolii Lyme.
Recent, o Treponema orala noua a fost descrisa de Riviere si colaboratorii sai. Acest
mocroorganism este foarte asemănător cu Treponema pallidum din punct de vedere antigenic şi este
semnificativ asociat cu periodontita şi gingivita acută necrozată ulcerativă. Rolul etiologic în aceste
boli ale gingiilor este necunoscut.
Sifilisul este de mai multe tipuri, anume:
SIFILISUL PRIMAR
Sifilisul primar se transmite de obicei prin contact sexual direct cu leziunile unei persoane
infectate. În termen de circa 3-90 de zile după expunerea inițială (în medie 21 de zile) în punctul de
contact apare o leziune a pielii numită șancru. Aceasta este de obicei (în 40% din cazuri) o ulcerație
unică, fermă, nedureroasă, fără mâncărimi, cu o suprafață curată și contur regulat, cu diametrul de
între 0,3 și 3,0 cm. Leziunea poate avea aproape orice formă. În forma clasică aceasta evoluează de
la maculă la papulă ajungând în final la stadiul de eroziune sau ulcer. Se pot observa și leziuni
multiple (în circa 40% din cazuri), prezente de obicei în cazurile de infectare concomitentă cu HIV.
Leziunile pot fi dureroase sau sensibile (30%), și pot fi localizate în afara organelor genitale (2–

23
7%). La femei cel mai adesea apar în zona cervixului (44%), la bărbații heterosexuali în zona
penisului (99%), și frecvent în zona anală și rectală la bărbații care întrețin relații intime cu bărbați
(34%). Ganglionii limfatici din zona infectată se măresc (în 80% din cazuri) după 7-10 zile de la
formarea șancrului. Fără tratament, leziunea poate persista timp de 3-7 săptămâni.

Figura 11. Localizare bucală

SIFILISUL SECUNDAR
Sifilisul secundar apare la circa 4-10 săptămâni după infecția primară. În timp ce stadiul
secundar este renumit pentru manifestările sale diferite, cele mai comune simptome implică
manifestări cutanate, ale membranelor mucoase, și ale ganglionilor limfatici. Pot apărea iritații
amplasate simetric de culoare roz-roșiatică, fără mâncărimi, pe trunchi și extremități, inclusiv pe
palme și pe tălpi. Iritația poate deveni maculopapulară sau pustulară. Pe membranele mucoase se
pot forma leziuni plate, lărgite, albicioase, asemănătoare negilor, cunoscute drept condiloame. Toate
aceste leziuni găzduiesc bacterii și sunt infecțioase. Printre alte simptome se numără febra, dureri în
gât, indispoziție, pierdere în greutate, căderea părului și dureri de cap. Printre manifestările rare se
numără hepatita, boli de rinichi, artrita, periostita, nevrita optică, uveita și keratita interstițială.
Simptomele acute dispar de obicei după 3-7 săptămâni; totuși, la circa 25% dintre bolnavi
simptomele sifilisului secundar pot reveni. Multe persoane care prezintă simptomele tipului
secundar de sifilis (40–85% femei, 20–65% bărbați) nu raportează apariția prealabilă a șancrului
caracteristic sifilisului primar.

24
 Figura 12. Siflis secundar, sifilide
SIFILISUL LATENT
Sifilisul latent este definit ca prezența dovezilor serologice de infecție fără simptomele bolii.
În Statele Unite este clasificat în stadiul precoce (până la 1 an după sifilisul secundar) și stadiul
tardiv (peste 1 an după sifilisul secundar). În Marea Britanie, distincția între sifilisul latent precoce
și cel tardiv se face după o perioadă de doi ani. Simptomele sifilisului latent precoce pot reveni.
Sifilisul latent tardiv este asimptomatic și nu este la fel de contagios ca în perioada precoce.
SIFILISUL TERȚIAR
Sifilisul terțiar apare la circa 3-15 ani după infecția inițială si poate avea trei forme diferite:
sifilis gomatos (15%), neurosifilis tardiv (6,5%) și sifilis cardiovascular (10%). Fără tratament, o
treime din persoanele infectate ajung la stadiul terțiar. În acest stadiu boala nu este infecțioasă.
Sifilisul gomatos sau sifilisul benign tardiv apare de obicei la 1- 46 ani după infecția inițială,
cu o medie de 15 ani. Această etapă este caracterizată prin formarea unor gome care arată ca niște
umflături moi, cu aspect de tumoare, de diverse mărimi. Acestea afectează de obicei pielea, oasele
și ficatul, dar pot apărea oriunde.
Neurosifilisul este o infecție care afectează sistemul nervos central. Acesta poate apărea
devreme, fie asimptomatic, fie sub formă de meningităsifilitică sau târziu sub forma sifilisului
meningovascular, pareză generală sautabes dorsalis asociat cu probleme de echilibru și dureri
străpungătoare în extremități. Neurosifilisul tardiv apare de obicei la 4-25 de ani după infectarea
inițială. Printre simptomele sifilisului meningovascular se numără apatia, atacurile de apoplexie și
pareză generală cu demență și tabes dorsalis. Poate apărea și pupila Argyll Robertson, contracția
bilaterală a pupilelor atunci când persoana își îndreaptă atenția asupra unor obiecte apropiate, dar nu
și atunci când pupilele sunt expuse la lumină puternică.

25
 Sifilisul cardiovascular apare de obicei la 10-30 ani după infectarea inițială. Cea mai des
întâlnită complicație este aortita sifilitică care poate duce la anevrism.

SIFILISUL CONGENITAL
Sifilisul congenital poate apărea în timpul sarcinii sau al nașterii. Două treimi dintre nou-
născuții sifilitici nu prezintă simptome la naștere. Printre simptomele care apar în primii ani de viață
de numără:hepatosplenomegalia (70%), eczeme (70%), febră (40%), neurosifilis (20%) și
pneumonită (20%). Fără tratament, 40% dintre cazuri evoluează la stadiul de sifilis congenital
tardiv prezentând simptome ca deformații de tipul nas în șa, semnul Higoumenakis, tibie în iatagan
sau articulații Clutton.
Treponema pallidum, subspecia pallidum, este o bacterie de formă spiralată, Gram-negativă,
extrem de mobilă.Treponema pallidum este cauza a trei alte maladii la oameni: framboesia
(subspecia pertenue), pinta (subspecia carateum) și bejel (subspeciaendemicum). Spre deosebire de
subtipul pallidum, acestea nu duc la boli neurologice. Oamenii sunt singurul rezervor natural
cunoscut al subspeciei pallidum. Aceasta nu poate supraviețui fără gazdă mai mult de câteva zile.
Acest lucru se datorează faptului că genomul său mic (1,14 MDa) nu reușește să codeze căile
metabolice necesare pentru a valorifica majoritatea macronutrienților. Timpul de dublare al acestuia
este lent, peste 30 de ore.
Sifilisul se transmite în principal prin contact sexual sau de la mamă la făt în timpul sarcinii;
bacteriile spirochete pot pătrunde prin membrane mucoase intacte sau țesuturi cutanate afectate.
Astfel, sifilisul se poate transmite prin sărutarea zonei lezate precum și prin sex oral, anal și vaginal.
Aproximativ 30-60% din persoanele expuse formelor primare sau secundare de sifilis se infectează.
Rata infectării este exemplificată prin faptul că o persoană inoculată cu doar 57 de organisme
prezintă o rată de infectare de 50%.Majoritatea cazurilor noi din Statele Unite (60%) sunt
înregistrate la bărbații ce întrețin relații intime cu bărbați. Se poate transmite și prin produse de
sânge. Totuși, acestea sunt testate și deci indicele de risc este mic. Riscul transmiterii prin
reutilizarea seringilor pare limitat. Sifilisul nu se contractează prin utilizarea în comun a toaletelor,
în activitățile zilnice, băi calde sau utilizarea în comun a tacâmurilor sau a hainelor.
Sifilisul în stadiile sale incipiente se depistează clinic destul de greu. Infecția se confirmă fie
prin teste serologice, fie prin testare directă la microscop. Testele serologice sunt cele mai comune
datorită ușurinței cu care se realizează. Totuși, testele pentru diagnostic nu fac deosebirea între
etapele bolii.
Tratamentul de elecție pentru sifilisul necomplicat rămâne o doză unică intramusculară de
penicilină G sau o doză unică orală de azitromicină. Doxiciclina și tetraciclina reprezintă opțiuni
terapeutice alternative; totuși, datorită riscului de apariție a unor defecte congenitale, acestea nu

26
sunt recomandate la femeile gravide. Rezistența la antibiotice a apărut la un număr de medicamente,
incluzând macrolide, clindamicină și rifampină. Ceftriaxona, un antibiotic din clasa cefalosporinelor
de generația a treia, poate fi la fel de eficientă ca și tratamentul pe bază de penicilină.
Pentru neurosifilis, din cauza penetrării scăzute a penicilinei G la nivelul sistemului nervos
central, la persoanele afectate se recomandă administrarea unor doze mari de penicilină pe cale
intravenoasă, timp de cel puțin 10 zile. Dacă o persoană este alergică, poate fi utilizată ceftriaxona
sau se poate încerca desensibilizarea la penicilină.Alte forme de infecție tardivă pot fi tratate prin
administrarea intramusculară de Penicilină G o dată pe săptămână, timp de trei săptămâni. În caz de
alergie, ca și în caz de manifestare precoce a bolii, se pot utiliza doxiciclină sau tetraciclină, dar pe
o durată mai lungă. Tratamentul în această fază limitează progresia ulterioară a bolii, dar are numai
un efect redus asupra leziunilor deja apărute.
Treponema pallidum este un bacil spiral cu lungime de 5-20 microni şi grosime de 0.1-2
microni. Are 8-14 spirale egale, regulate, cu o amplitudine de 0.2-0.3 microni şi o distanţă între ele
de 1.1 microni, caracteristică care se menţine şi după fixare.
Treponema pallidum nu este vizibilă la examenul microscopic obişnuit, dar poate fi observată
prin ultramicroscopie şi microscopie electronică. Aceasta din urmă permite evidenţierea
elementelor structurale principale :
* protoplastul
* filamentul axial
* peretele celular
Protoplastul este înconjurat de o membrană citoplasmatică cu rol de bariera osmotică,
esenţiala pentru metabolismul celular.
Filamentul axial este format din 6-8 fibre elastice răsucite în jurul protoplastului, fiind
responsabil de forma helicoidală a treponemei.
Peretele celular conţine diferite proteine imunogene şi este alcatuit la rândul lui din trei
straturi. Cel mai important este stratul intern compus din pepţi doglicani care alcătuiesc un
microschelet cu rol de menţinere a formei şi protecţiei a citoplasmei faţă de agresiunile fizice.
Treponema pallidum este înconjurată de un strat extern amorf format din mucopolizaharide,
care protejează împotriva fagocitozei.
Şase endoflageli se miscă în jurul corpului celular în spaţiul dintre peretele celular intern şi
membrana externă, aceştia putând fi elementele, contracţiile responsabile pentru motilitate. Nici una
dintre cele patru treponema patogene nu au fost încă cultivate in vitro sau meolica convingătoare nu
a fost gasită între ele, fiind deosebite în principal după sindromul clinic pe care îl produc.

27
 Singura gazdă matură gasită în Treponema pallidum este omul. Multe mamifere pot fi
injectate cu Treponema pallidum, dar numai oamenii, maimuţele evoluate şi câteva animale de
laborator, dezvoltă în mod regulat leziuni specifice.
Specii virulente de Treponema pallidum mai sunt cultuvate şi menţinute de iepure.
Treponema pallidum este un organism facultativ anaerob. Are capacitate de a metaboliza
glucoza şi piruvatul, şi posedă sistemul citocromic. În condiţii optime, in vitro, replicarea se
produce prin fisiune, la interval de 30-33 ore. Este sensibilă la temperaturi mai mari de 38 grade C
ceea ce explică eficacitatea piretoterapiei utilizată înaintea descoperirii penicilinei.
Tulpinile virulente nu pot fi cultivate in vitro, ci numai prin inlocuirea în testicule de iepure;
acesta dezvoltă orhită şi treponemele pot fi recoltate după 6-10 zile de la inoculare.
Incapacitatea de a cultiva treponeme patogene in vitro, a stânjenit analiza antigenelor
treponemice. Încercările de a induce imunitatea la sifilis prin vaccinare nu sunt foarte promiţătoare,
deşi injectarea repetată a iepurilor cu tulpini mobile iradiate cu Raze Gamma a conferit imunitatea
la o inoculare ulterioară.
Membrana externă a Treponemei pallidum conţine puţine proteine membranare integrale şi
nici un antigen de suprafaţă nu a fost definitiv identificat. Multe dintre antigenele majore sunt
lipoproteine asociate probabil prin intermediul cozilor lipidice cu membrană internă, proiectântu-se
în spaţiul periplasmatic. Nici unul dintre aceste antigene identificate nu s-a dovedit a induce
imunitate protectoare.
Până când un vaccin practic şi eficient va fi realizat, prevenirea sifilisului va depinde de
folosirea prezervativelor şi de detectarea şi tratarea cazurilor infecţioase.
Evidentierea treponemelor se realizeaza prin mai multe etape:
* ultramicroscopia: microscopia in camp intunecat- se examineaza serozitatea leziunilor sau
aspirantul de la nivelul ganglionilor limfaticivaginali. Treponemele apar albe, stralucitoare, cu
miscarile lor caracteristice. Leziunile sifilitice care se preteaza optim la acest simplu si expeditiv
diagnostic microbiologic sunt: sancru primar, papule secundare cutaneo-mucoase erodate,
comdiloame late, eroziuni secundare bucale si mult mai putin gomele si tuberculii tertiari exulcerati.
* coloratia Giemsa- treponemele au culoare rosie - palida pe fronturi (metoda Fontana-
Tribondeau) sau pe sectiuni histologice (metoda Lavaditti).
* impregnare argentica: treponemele apar negre pe fond galbui.
* coloratia cu rosu de Congo: treponemele apar albe, refrigente pe fond rosu.
* coloratia cu tus de China: treponemele apar albe, refrigente pe font nergre
Mobilitatea treponemica este caracteristica si are importanta diagnostica. Se pot identifica trei
tipuri de miscari:
- de lateritate cu caracter de pendulare

28
 - helicoidal, de insurubare sau tirbuson
- de translatie sedimentara asemanatoare cu serpentine sau cu miscarile omizilor.

2.1.3. Simptomatologie

După o perioadă de incubație de 21 de zile, timp în care bacteria se multiplică, urmează o

perioadă simptomatică în 4 faze:
În cazul sifilisului primar primul semn al sifilisului este reprezentat de o papulă mică, rotundă,
dură și nedureroasă la atingere, care poarta numele de șancru dur, localizată pe organele genitale,
cavitate orală sau anus. Aceasta reprezintă poarta de intrare al treponemelor. Întotdeauna șancrul
dur e însoțit de mărirea în volum a ganglionilor regionali.
La bărbați primele simptome ale sifilisului apar de obicei pe penis sau la nivelul anusului. La
femei, aceasta apare la nivelul vulvei, buzelor sau anusului, în funcție de contactul sexual avut în
momentul infectării. Sunt dese situațiile în care leziunea trece neobservată. Acest stadiu durează
aproximativ 4-6 săptămâni, urmând o perioadă asimptomatică de 2-8 săptămâni.
Sifilisul secundar durează 2-3 ani. Dacă sifilisul nu este tratat, apar erupții cutanate și mucoase
(numite rozeole/condiloame/sifilide). La 80-90% din bolnavi apar de obicei pe trunchi și membre,
uneori chiar pe palme și pe tălpi. Aceste rozeole sunt însoțite de creșterea în volum a ganglionilor
regionali, însă fără a fi dureroși.
În această fază a sifilisului aproximativ 40% din bolnavi suferă de complicații:
* Febră;
* Oboseală;
* Pierderea apetitului și scădere în greutate;
* Mărirea generalizată a ganglionilor limfatici (peste 50% din cazuri);
* Inflamaţie a globilor oculari (aproximativ 10% din cazuri) și tulburări de vedere;
* Inflamaţie a structurilor osoase şi dureri articulare;
* Formaţiuni proeminente pe marginea internă a labiilor şi a vulvei (aceste zone se aplatizează şi
capătă o culoare roz deschis sau gri);
* Părul cade neuniform.
În cazul sifilisului latent manifestările clinice sunt absente, testele ieșind pozitive. Faza latentă
durează între 5-30 ani aceasta fiind influențată de mai multi factori ca de exemplu tratamentul
antibiotic.
Datorită faptului că sifilisul terțiar sau tardiv rămâne în organism, bacteria afectează
numeroase organe, ceea ce duce și la simptomatologia aferentă acestei etape. În prezent sifilisul este
depistat și tratat în primele stadii, astfel încât această etapă nu mai este întâlnită.

29
 2.1.4. Investigații
Pentru a depista această boală, sunt necesare atât investigații de laborator (analize medicale de
sânge, cât si altele, precum examenul obiectiv ( anamneza, examenul fizic, investigații imagistice (
ecografii, CT, RMN ), dar și biopsie, în cazul tumorilor.
Analizele de sânge efectuate în vederea depistării bolii sunt urmatoarele:
1. PSA ( pentru prostată )
2. Analize hormonale
3. Hemoleucogramă
4. Coagulare ( APTT, TQ+AP+INR, FIBRINOGEN )
5. Biochimie și imunologie ( Treponema Pallidum Anticorpi, VDRL cantitativ și calitativ,
TPHA cantitativ și calitativ,
De rutină, diagnosticul sifilisului se bazează pe metodele serologice care sunt disponibile în
majoritatea laboratoarelor. Metodele directe (microscopia cu fond întunecat, imunofluorescență,
inocularea la animal) rămân apanajul laboratoarelor de specialitate.
Răspunsul imun față de infecție include producerea de anticorpi față de o paleta largă de
antigene, fiind implicați atât anticorpi nespecifici (anticardiolipina/reagine) cât și anticorpi specifici
antitreponemici. Primul răspuns demonstrabil este reprezentat de anticorpii specifici
antitreponemici de tip IgM, care pot fi detectați la sfârșitul celei de a 2-a săptămâni de infecție;
anticorpii antitreponemici de tip IgG apar mai târziu, în săptămâna a patra. Astfel, la debutul
simptomatologiei clinice majoritatea pacienților prezintă anticorpi IgM și IgG (vezi fig.1).
Anticorpii nespecifici se pozitiveaza după aproximativ 4 săptămâni de la contactul infectant.
Tratamentul și infecția HIV asociată pot afecta răspunsul imun.
Titrul anticorpilor nespecifici și cel al anticorpilor specifici IgM scade rapid după tratamentul
adecvat în sifilisul precoce, dar anticorpii specifici IgG persistă indefinit3.
Țînând cont de particularitățile răspunsului imun, testele serologice pentru sifilis pot fi
clasificate în 2 mari categorii:
Teste care pun în evidență anticorpi nespecifici (teste non-treponemice):
VDRL – Venereal Disease Research Laboratory și
RPR – Rapid Plasmă Reagin test
Teste care pun în evidență anticorpi specifici (teste treponemice):
TPHA – Treponema pallidum Haemagglutination Assay – (hemaglutinare pasivă – detectează
anticorpi totali IgG și IgM),
FTA – ABS (Fluorescent Treponemal Antibody – Absorbtion de tip IgG și IgM),
EIA (de tip IgG și IgM)

30
 Testele non-treponemice sunt rapide, ușor de efectuat, au un cost redus și prezintă o
sensibilitate foarte bună, în special în stadiul precoce al infecției. Principalul lor dezavantaj este că
se asociază cu o rată importantă de rezultate fals pozitive, în special la gravide (la această categorie,
aproximativ 28% din rezultatele pozitive pentru RPR pot fi biologic fals pozitive). Rezultatele pot fi
exprimate calitativ sau semicantitativ; titrurile VDRL/RPR sunt crescute la pacienții cu infecție
acută, reinfectie sau reactivare a unei infecții din antecedente care nu a fost tratată adecvat.
Aproximativ 72-84% din pacienții cu sifilis primar sau secundar prezintă o scădere de 4 ori a titrului
VDRL/RPR, la 6 luni după încheierea unui tratament corect. Rată seroreversiei depinde de titrul
pretratament și stadiul bolii. Indivizii care prezintă primul episod de infecție au șanse mai mari de
seroreversie decât cei cu infecții repetate. Astfel, testele non-treponemice sunt utile nu numai pentru
identificarea infecției ci și pentru monitorizarea eficienței tratamentului.
Testele treponemice sunt folosite pentru a confirmă testele screening pozitive. Au o incidența
de rezultate fals pozitive mai scăzută decât testele reaginice. Nu sunt în general recomandate pentru
screening-ul infecției deoarece au sensibilitate mai redusă decât testele non-treponemice în primele
2-3 săptămâni ale stadiului de sifilis primar. Acest tip de anticorpi persistă toată viață; nu sunt utili
în monitorizarea eficienței terapeutice.
Testele imunoenzimatice EIA care folosesc antigene treponemice recombinate în plăci cu
godeuri pentru a detecta anticorpi IgG și IgM au o sensibilitate similară testelor non-treponemice și
o specificitate echivalentă testelor TPHA și FTA-ABS. Din aceste motive, testele EIA pot
reprezenta o alternativă eficientă la asocierea tradițională a testelor non-treponemice și treponemice,
pentru diagnosticul definitiv al sifilisului. Testele EIA IgM sunt mai sensibile decât FTA-ABS IgM
și pot fi folosite pentru diagnosticul sifilisului precoce sau congenital.
Sifilisul congenital.
La naștere nou-născutul are același profil serologic că al mamei de la care s-a făcut transferul pasiv
al IgG și care vor dispărea în primele 3-6 luni la un copil neinfectat. Controlul serologic al copilului
neinfectat se face cu scopul de a urmări scăderea progresivă a titrului anticorpilor. Pentru copilul
infectat și tratat, anticorpii antitreponemici persistă mult timp și numai scăderea semnificativă a
VDRL –ului permite urmărirea eficacității tratamentului. Dozarea IgM la nou-născut, face
diferențierea între pasajul pasiv de anticorpi materni (IgG) și sinteză activă de IgM de către nou-
născut. Un profil serologic cu IgM negativ nu exclude diagnosticul de sifilis congenital, dacă mama
a fost infectată tardiv în cursul sarcinii.
Serodiagnosticul la gravide
Așa cum s-a menționat mai sus, testele non-treponemice sunt asociate cu o rată semnificativă
de rezultate fals pozitive, în special în prezența unor titruri scăzute. De aceea, în zonele cu
prevalența mare a infecției unde accesul la testele de confirmare este limitat, gravidele care prezintă

31
un titru ≥ 8 trebuie obligatoriu să primească tratament. Cu toate acestea, având în vedere
morbiditatea și mortalitatea asociate cu infecția congenitală și lipsa de acces în multe zone la teste
RPR cantitative, se recomandă că toate gravidele care prezintă un rezultat pozitiv la testele non-
treponemice sau treponemice să fie tratate imediat. Riscurile asociate cu un sifilis netratat în
perioada sarcinii depășesc cu mult riscul tratamentului nenecesar la mamele cu un rezultat fals-
pozitiv.
Sifilisul și infecția HIV La majoritatea pacienților HIV pozitivi răspunsul serologic pentru
infecția cu Treponema pallidum este nemodificat. Sunt rare cazurile în care s-au raportat reacții
negative sau slab pozitive pentru un pacient cu sifilis secundar.

Figura 13. Dinamica serologică în Sifilis

Recomandări pentru determinarea serologiei sifilis
În prezența semnelor și simptomelor de infecție cu Treponema pallidum sau alte boli cu
transmitere sexuală
* Test screening prenatal (în trimestrul I, III și la naștere)
* Test screening premarital
* Test screening la angajare, asigurări de viață, etc.
* Test screening pentru donatorii de sânge și de organe
* Detectarea sau excluderea infecției la pacienții HIV pozitivi
* Monitorizarea răspunsului la tratament (RPR cantitativ)
* Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate).
Specimen recoltat – sânge venos.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator.

32
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; determinarea se execută
imediat; dacă acest lucru nu este posibil, serul se stochează la 2-8ºC
Volum proba – minim 1 mL ser.
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat, lipemic sau contaminat bacterian.
Stabilitate proba – serul separat este stabil: 7 zile la 2-8°C și timp îndelungat la – 20°C.
Metodă de lucru
Pot fi folosite două categorii de metode de lucru:
METODE CLASICE
VDRL: lipozomii aflați în suspensie produc o reacție de floculare vizibilă în prezența
reaginelor din serul pacientului.

RPR: Antigenul VDRL modificat conține microparticule de cărbune care agregă în prezența
anticorpilor de tip reaginic din serul pacientulului
Reacție calitativă și semicantitativă
Detectează anticorpi nespecifici pentru infecția cu Treponema pallidum produși că reacție la
materialul lipoid eliberat din celulele afectate ale gazdei și la materialul lipoproteic eliberat de
spirochete.
TPHA: Reacție de hemaglutinare pasivă între eritrocite de pui stabilizate și sensibilizate cu un
extract antigenic de Treponema pallidum (tulpină Nichols) și anticorpii antitreponemici prezenți în
serul bolnavului
Reacție calitativă și cantitativă
Detectează anticorpi specifici pentru infecția cu Treponema pallidum.
METODE AUTOMATE
RPR (METODĂ IMUNOTURBIDIMETRICĂ)
● Particulele de polistiren latex căptușite cu antigene lipidice (cardiolipina și lecitină)
reacționează cu anticorpii de tip reaginic din serul pacientului formând aglutinate; aglutinarea
induce creșterea turbidității amestecului de reacție care poate fi măsurată că absorbantă la 700 nm
cu ajutorul unui fotometru; titrul reaginelor poate fi determinat prin măsurarea turbidității la două
momente diferite, după inițierea reacției.
● Reacție cantitativă.
ANTICORPI TOTALI ANTI-TREPONEMA PALLIDUM (METODĂ IMUNOCHIMICĂ
CU DETECȚIE PRIN ELECTROCHEMILUMINISCENTA – ECLIA)
● Într-o prima etapă serul pacientului este incubat cu antigene recombinante biotinilate
specifice pentru Treponema pallidum și cu antigene recombinante specifice pentru Treponema
pallidum marcate cu un complex de ruteniu rezultând un complex „sandwich”; după adăugarea

33
microparticulelor căptușite cu streptavidina complexul se va lega de faza solidă că urmare a
interacțiunii streptavidina-biotină; amestecul de reacție va fi aspirat în celulă de măsurare unde
microparticulele vor fi captate magnetic pe suprafață electrodului; aplicarea unui voltaj asupra
electrodului va genera un semnal chemiluminiscent care va fi măsurat de către fotomultiplicator;
rezultatul va fi determinat automat prin compararea semnalului electrochemiluminiscent obținut de
produsul de reacție al probei cu semnalul valorii cut-off obținut anterior prin calibrare.
● Reacție semicantitativa.
Valori de referință și exprimarea rezultatului
METODE CLASICE
A. Pentru VDRL/RPR:
negativ (-)
pozitiv (de la + la ++++)
Dacă se efectuează un test semicantitativ, se va comunica împreună cu intensitatea reacției și
titrul corespunzător ultimei dilutii care a indicat un rezultat pozitiv.
B. Pentru TPHA:
negativ (-)
echivoc
pozitiv (de + la ++++).

METODE AUTOMATE
A. Pentru RPR
● rezultatul se exprimă în R.U. (unități RPR); 1 R.U. corespunde unui titru RPR 1/1 la
reacția clasică.
● negativ: <1 R.U.
● limita de detecție: 0.4 R.U.
În cazul obținerii unui rezultat pozitiv analizorul repetă automat determinările folosind o
diluție standard 1/8. În situația în care titrul anticorpilor este foarte mare se efectuează dilutii
manuale.
B. Pentru Anticorpii anti-Treponema pallidum
● rezultatul se exprimă sub formă unui index
● negativ: <1; pozitiv: ≥1.
Un rezultat pozitiv la oricare din cele 2 teste este verificat și prin metodă clasică; în cazul în
care se folosește numai metodă clasică, un rezultat pozitiv va fi confirmat cu o a două trusa de
reactivi. În cazul în care se obțîn rezultate discordante se va solicită repetarea recoltării probei.
Interpretarea rezultatelor

34
 Algoritm de diagnostic. Un algoritm simplu pentru diagnosticul de sifilis se face pornind de la
VDRL și TPHA.
VDRL = negativ; TPHA = negativ
– serologie negativă
– rezultatul nu exclude un diagnostic de sifilis la debut; în caz de suspiciune clinică se
recomandă repetarea serologiei peste 2 săptămâni sau efectuarea FTA-ABS IgM sau EIA IgM care
se pot pozitivă precoce.
VDRL = negativ; TPHA = pozitiv
– infecție veche tratată
– eventual ar mai putea fi vorba de un sifilis într-o faza foarte timpurie: în caz de suspiciune
clinică se recomandă repetarea serologiei peste 2 săptămâni sau efectuarea FTA-ABS IgM sau EIA
IgM;
– alte posibilități: reacție fals pozitivă la TPHA, sifilisul latent tardiv la care diagnosticul este
uneori dificil, reacții încrucișate cu treponematozele non veneriene (pian, bejel, pință) la pacienții
originari din zone endemice.
VDRL = pozitiv; TPHA = pozitiv
– sifilis recent sau vechi, netratat sau tratat târziu
Notă: în sifilisul primar valorile sunt slab pozitive, în cel secundar, titrul anticorpilor este
crescut. În absența semnelor clinice, un nivel la limita al anticorpilor face dificilă interpretarea
serologică. Se pune problema unui sifilis latent precoce sau a unui tratament antibiotic urmat de
pacient. La pacienții tratați tardiv, serologia poate rămâne pozitivă, dar urmărirea în dinamică a
titrului anticorpilor cu diminuarea semnificativă a VDRL –ului ajută la stabilirea diagnosticului.
VDRL = pozitiv; TPHA = negativ
– în cazul unui VDRL intens pozitiv, este cel mai probabil vorba de un rezultat biologic fals
pozitiv (se pune adesea problema existenței anticorpilor anticardiolipinici); oricum se recomandă
repetarea serologiei peste 2-3 săptămâni (eventual determinări cantitative în dinamică)
– în cazul unui VDRL slab pozitiv se recomandă efectuarea FTA-ABS; dacă acest test este
negativ este vorba de un rezultat biologic fals pozitiv; dacă testul este pozitiv poate fi vorba de un
sifilis precoce și în acest caz se recomandă repetarea serologiei peste 2-3 săptămâni (profilul
serologic cel mai frecvent întâlnit în sifilisul primar este VDRL + ,TPHA +; foarte rar, în stadii
precoce ale sifilisului primar, TPHA este negativ, FTA-ABS fiind pozitiv)8;9.
Limite și interferențe
A. Pentru VDRL:
Reacții fals pozitive:

35
 Infecții bacteriene: pneumonie pneumococică, scarlatină, lepra, febra recurentă, endocardită
bacteriană, malarie, rickettsioză, psittacoza, leptospiroză, șancrul moale, tuberculoză, pneumonie cu
mycoplasma, tripanosomiaza.
Infecții virale: variolă, varicelă, rujeolă, mononucleoză infecțioasă, oreion, hepatită virală,
SIDA.
Cauze neinfectioase: graviditate, boli hepatice cronice, neoplasme avansate, mielom multiplu,
boli ale țesutului de colagen, transfuzii multiple, vârstă înaintată.
Serurile puternic lipemice (lactescențe) pot influență testul.
B. Pentru TPHA:
Reacții fals pozitive:
Mononucleoză infecțioasă, lupus, lepra, malarie, febra recurentă, leptospiroză
Nivel anormal de Ig G sau Ig M
Treponematoze nevenerice: pian, bejel, pință
Serurile puternic lipemice (lactescențe) pot influență testul.
Pentru serurile pozitive sau echivoce se recomandă efectuarea reacției FTA – ABS care permit
diferențierea anticorpilor IgM de cei IgG.
În cazul determinării anticorpilor anti-Treponema pallidum prin ECLIA, pot produce
interferențe cu unele componente ale kit-ului și conduce la rezultate neconcludente următoarele:
– tratamentul cu biotină în doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomandă că recoltarea de
sânge să se facă după minimum 8 ore de la ultima administrare;
titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina și anti-ruteniu.

2.1.5. Diagnostic
În procesul de diagnostic de efectuează examen de laborator direct sau serologic indirect de
timpul VDRL, FTA-Abs, THPA sau ELISA. Testul RBW este ieșit din uz fiind înlocuit de altele
mai eficiente. Testul VDRL (Veneral Disease Research Laboratory) este un test de screening,
nespecific pentru sifilis. Este un test ușor de realizat și ieftin, dezavantajul constă însă în faptul că
poate da rezultate fals-negative în primele săptămâni ale infecției iar datorită faptului că este un test
nespecific, rezultatul pozitiv al analizei VDRL trebuie confirmată prin alte teste.
Medicii cărora este recomandat să te adresezi în cazul în care bănuiești că te confrunți cu o
asemenea boală sunt medicii de familie, medicii urologi, medicii dermatologi sau medicii
ginecologi. Oricare dintre aceștia vor putea, cel puțîn, să te îndrum in direcția potrivită pentru a
putea stabili un tratament adecvat stadiului bolii tale.
Pentru diagnosticarea bolii se folosesc cel mai des testele screening. Acestea sunt ușor de
făcut, deoarece costă puțîn și sunt astfel accesibile tuturor. Un astfel de test, de obicei primul care se

36
face, se numește Venereal Disease Research Laboratory ( prescurtat VDRL). Acesta poate fi însoțit
și de un test RPR pentru identificarea rapidă a reaginelor plasmatice.

Figura 14. Treponema pallidum - localizare

Singurul dezavantaj prezentat de testele screening este faptul că trebuie repetate uneori din
cauza că rezultatele pot fi false dacă sifilisul se află în primele săptămâni de la evoluție. Un alt
motiv pentru care medicul poate recomandă refacerea testului este riscul că acesta să ofere un
rezultat fals pozitiv din cauza altor afecțiuni de care pacientul suferă.
Pentru diagnosticarea corectă a sifilisului, este posibil că medicul să îți recomande și testele de
sânge care pot oferi mai multe informații cu privire la numărul bacteriilor ce produc boală și
numărul anticorpilor care lupta împotriva acesteia. Aceste bacterii pot fi identificare de către
medicul specialist și prin simplă prelevare a unor fluide de pe o ulceratie cutanata sau orală și
studierea lor la microscop, dar această tehnică de investigație funcționează doar în stadiile primare
și secundare ale bolii.
Istoricul simptomelor și al activității tale sexuale sunt informații prețioase pentru medicii care
încearcă să determine dacă suferi sau nu de sifilis, motiv pentru care este important să le oferi
specialiștilor toate detaliile necesare.
Este posibil că doctorii să îți recomande și prelevarea de lichid cefalorahidian pentru a testa
prezența anticorpilor. Acest lichid se obține prin efectuarea unei punctii lombare, această fiind
singură procedura care permite diagnosticarea sifilistului în stadiul latent.
Serologia sifilis se determina, de regulă, prin următoarele proceduri:
* Teste screening premaritale
* Teste screening prenatale în trimestrul I, III și la naștere
37
 * Teste screening pentru donatorii de sânge și organe
* Teste screening la angajare sau la semnarea unor asigurări de viață
* Investigarea apariției infecției la pacienții HIV pozitivi.
Recomandarea este aceea că pacientul să se adreseze medicilor specialiști imediat ce bănuiește
infectarea cu virusul Treponema Pallidum, pentru o diagnosticare rapidă și pentru conceperea unui
tratament care să îl ajute să învingă boală în cel mai scurt timp.

2.1.6. Evoluție
După contractarea infecției, aceasta poate rămâne în corp și poate fi transmisă înainte ca
simptomele să devină observabile sau după ce acestea au dispărut. Infecția se poate răspândi prin
contact sexual vaginal, anal, oral sau dacă se folosesc aceleași jucării sexuale împreună cu o altă
persoană. De asemenea, este posibil ca o femeie însărcinată să transmită infecția fătului.
După o perioadă de incubație de 21 de zile, timp în care bacteria se multiplică, urmează o
perioadă simptomatică, manifestată prin cele patru faze prezentate mai sus.
În lipsa tratamentului această boală evoluează de la stadiul primar la cel secundar (ambele
infecţioase) şi apoi la cel terţiar. Boala este sistemică de la început, adică odată ce este inoculată
spirocheta ea ajunge în sistemul limfatic şi cel sanguin.
Perioada de incubaţie de la contactul inoculant la apariţia leziunii primare este de circa 21 de
zile (cu limite extreme între 10 şi 90 de zile).
Clinic se observă apariţia unei papule nedureroase, care se ulcerează treptat, devenind un
crater cu bază curată şi margini îndurate. Această leziune persistă 2 - 6 săptămâni, după care se
vindecă spontan. Apare şi adenopatia nedureroasă, adică creşterea în volum a ganglionilor. Sancrul
sifilitic poate fi uni sau multiplu.

Figura 15. Sifilisul ocular

38
 În cazuri relativ rare, virusul sifilis poate afecta și ochii persoanelor afectate, iar acest lucru
atrage după sine simptome asemănătoare cu ale bolilor de ochi. Uneori, simptomele se pot agrava și
pot duce la orbire. Conform cercetătorilor, această problemă este în creștere.
Vreme de doi ani și jumătate, cercetătorii de la University of Sao Paulo din Brazilia și Flinders
University din Australia au analizat fișele medicale de la patru centre din Brazilia. Ei au găsit 127
pacienți care sufereau de sifilis ocular. Dintre aceștia, 87 sufereau și de inflamație oculară (uveită)
în ambii ochi. Jumătate din pacienți erau afectați atât de tare, încât erau incapabili să conducă.
Studiul de față este cel mai mare de acest gen. Pentru țările care se confruntă cu un număr din
ce în ce mai mare de cazuri de sifilis ocular – precum SUA, Australia și țări din Europa și Asia –
acest studiu ar putea fi de mare folos. „Anii 1990 și 2000 au indicat că sifilisul ocular era un
diagnostic rar, care reprezenta mai puțin de 2% din toate cazurile de uveită”, a explicat oftalmologul
João Marcello Furtado of the University of Sao Paolo. „Raporturile mai recente descriu cohorte de
până la 85% de pacienți cu sifilis ocular în Americi, țările din Europa și părți din Australia și Asia,
care arată că problema există și în afara Braziliei”.
Sifilisul are patru stadii – primar (când apar leziuni pe piele care nu par prea grave), secundar
(când apar multe simptome, care fac boala mai greu de diagnosticat), latent (când simptomele
dispar, dar boala poate fi depistată cu ajutorul analizelor de fluide corporale) și terțiar (când
pacientul nu mai este contagios, dar când pot apărea pareza generală, meningita, bolile
cardiovasculare și demența). Sifilisul ocular poate apărea în oricare din aceste stadii. Odată apărut,
vederea pacientului va suferi schimbări – de cele mai multe ori acesta va vedea în ceață.
Dacă sifilisul ocular este depistat la timp, poate fi combătut cu o doză de penicilină sau cu un
alt antibiotic. În caz contrar, simptomele se înrăutățesc și pot contribui la vătămări permanente ale
ochilor.

2.1.7. Pronostic
În fiecare an sunt înregistrate aproximativ 12 milioane de cazuri de infecţii cu Treponema
pallidum.
Un studiu efectuat în S.U.A. în rândul persoanelor cu sifilis primar sau secundar a arătat că
incidența bolii sifilitice este în creștere. Astfel, în anul 2000 au fost înregistrate aproximativ 6 000
de cazuri; în anul 2008, numărul persoanelor infectate cu Treponema pallidum se ridica la 13 500,
iar în anul 2013 numărul persoanelor diagnosticate cu sifilis era de 16 663.
În prezent, în S.U.A. sunt înregistrate aproximativ 90 000 de cazuri de boală, în Europa un
număr cuprins între 30 000 și 40 000 de persoane diagnosticate cu sifilis, iar în România câteva mii
de cazuri.

39
 Incidența bolii este crescută în rândul persoanelor tinere provenind din medii sociale modeste
și în rândul homosexualilor.
Sifilisul este mult mai frecvent întâlnit în rândul bărbaților decât al femeilor, rata de afectare
între cele două sexe fiind de 3 la 1 în favoarea persoanelor de sex masculin.
Aproximativ 50% dintre persoanele ale căror parteneri au fost diagnosticați cu sifilis sunt
infectate la rândul lor cu Treponema pallidum. Din această cauză este foarte importantă
administrarea tratamentului corespunzător în cazul tuturor persoanelor ale căror parteneri sexuali au
fost diagnosticați cu sifilis.
Prognosticul este favorabil în cazul bolnavilor cu sifilis primar sau secundar, cărora li s-a
administrat tratamentul corespunzător care a dus la întreruperea evoluției bolii. Studiile au arătat că
aproximativ 30% dintre bolnavii netratați vor dezvolta complicații. Dintre aceștia 10% vor dezvolta
afectare cardiovasculară, 6% vor dezvolta neurosifilis, iar aproximativ 16% vor dezvolta leziunea
caracteristică sifilisului terțiar-goma sifilitică.
Prognosticul sifilisului terțiar depinde de suprafața de extindere a leziunilor caracteristice și de
țesuturile alterate. Prognosticul în cadrul sifilisului terțiar cu afectare cardiovascular este
nefavorabil.
Sifilisul terțiar netratat evoluează spre deces în aproximativ 20% din cazuri. În cazul
bolnavilor cu neurosifilis, în urma administrării tratamentului corespunzător sunt înregistrate
răspunsuri favorabile la antibioterapie în aproximativ 90% din cazuri.
Sifilisul congenital prezintă un prognostic sumbru. Aproximativ 40% din cazurile de sifilis
congenital apărute prin lipsa administrării de tratament mamei au evoluat spre deces prin avort
spontan, la naștere sau la ceva timp după naștere.

2.1.8. Complicații
Complicațiile sifilisului, care pot apărea pe pacrursul evoluției bolii, sunt următoarele:
* anevrismul de aortă ascendentă;
* meningita;
* afectarea sistemului nervos central (demență, accident vascular cerebral);
* leziuni organice distructive ireversibile;
* deformare ireversibilă;
* glomerulonefrită membranoasă;
* hemoglobinemia paroxistică la rece;
* impotență sexuală la bărbați;
* pierderea auzului;

40
 * pierderea sensibilității termice și dureroase.
Reacția Jarisch-Herxheimer este o reacție severă medicamentoasă care apare la aproximativ 6-
12 ore de la administrarea tratamentului patogenic, întâlnită în 50% din cazurile de sifilis primar sau
secundar. Aceasta se manifestă din punct de vedere clinic prin alterarea marcantă a stării generale,
febră, transpirații, anxietate, cefalee, rigiditate și agravarea temporară a leziunilor sifilitice. Această
reacție dispare spontan după aproximativ 24 de ore și nu determină apariția complicațiilor severe. În
cazul bolnavilor cu pareză generalizată sau a celor cu lichid cefalorahidian hipercelular, reacția
Jarisch-Herxheimer poate apărea sub formă mult mai severă, fiind însoțită de convulsii și stare de
șoc. Această reacție poate apărea și în cazul bolnavilor sifilitici, care nu au fost diagnosticați și
tratați și care își administrează singuri antibiotice cu acțiune antitreponemică.

2.1.9. Tratament
Tratamentul este foarte sigur dar cu condiţia să fie facut cât mai repede după infectare.
Medicul va prescrie mai multe doze de anitibiotice în reprize.
Tratamentul de elecţie pentru sifilisul necomplicat, rămâne o doză intramusculară de
penicilină G sau o doză unică orală de azitromicină. Doxicilina şi tetraciclina reprezintă opţiuni
terapeutice alternative; totuşi, datorită riscului de apariţie a unor defecte congenitale, acestea nu
sunt recomandate la femeile gravide. Ceftriaxona, un antibiotic din clasa cefalosporinelor de
generaţia a treia, poate fi la fel de eficientă ca şi tratamentul pe bază de penicilină.
Există numeroase scheme de tratament, variabile de la o ţară la alta. La noi, schemele sunt
stabilite de forurile medicale superioare şi sunt obligatorii.
Tendinţa actuală este de a reduce doza şi perioada tratamentului astfel:
- pentru sifilisul recent (cu vechime mai mică de un an): 2,4 x IO6 UI benzatin penicilină,
doză unică;
- pentru sifilisul tardiv (cu vechime mai mică de un an), exceptând neurosifisul: 2,4 x 106 UI
benzatin penicilină, repetat de 3 ori la interval de 7 zile;
- pentru neurosifilis: din cauza penetrării scăzute a penicilinei G la nivelul sistemului nervos
central, la persoanele afectate se recomandă administrarea unor doze mari de penicilina G 12-24 x
10O6 UI/zi, pe cale intravenoasă, timp de minimum 10 zile;
- pentru sifilisul congenital: penicilina G 50.000 UI/kg/zi, timp de minimum 10 zile. Pacienţii
alergici la penicilină, exceptând gravidele şi copiii mai mici de 8 ani, vor fi trataţi cu tetraciclină,
500 mg x 4/zi, timp de 15 zile în cazul sifilisului recent şi 30 zile în cadrul celui tardiv.
Pacienţii care nu tolerează tetraciclina, gravidele şi copiii mici alergici la penicilină vor fi
trataţi cu eritromicină, în aceleaşi doze şi pe aceleaşi perioade ca în cazul tetraciclinei, sau se poate
incerca desensibilizarea la penicilină.

41
 În caz de alergie, ca şi în caz de manifestare precoce a bolii, se pot utiliza doxicilină şi
tetraciclină, dar pe o perioadă mai lungă.
Reacţia Jarisch-Herxheimer
Una dintre reacţiile adverse potenţiale ale tratamentului este reacţia Jarisch-Herxheimer.
Aceasta se produce de obicei în decurs de o oră şi durează timp de 24 de ore, cu simptome de febră,
dureri musculare, cefalee, tahivardie, şi prin exacerbarea sau apariţia de noi leziuni cutanate.
Aceasta este provocată de endotoxine eliberate de către sistemul imunitar, ca răspuns la
lipoproteinele eliberate prin ruptura bacteriilor care provoacă sifilisul.
La gravide, poate produce contracţii uterine şi poate declanşa un avort sau o naştere
prematură.
Trebuie deosebită de o reacţie alegică la penicilină.
În sifilisul primar şi secundar, dar şi în sifilisul latent recent, tratamentul recomandat este:
- Moldamin intramuscular 1.200.000 U x 2/doză unică repetată după 7 zile .
În cazul în care pacientul infectat cu sifilis primar şi secundar, dar şi cu sifilis latent recent,
este alergic la penicilină i se administrează:
- Doxicilină po 100 mg x 2/zi, 15 zile;
- Tetraciclină po 2 g/ zi, 15 zile;
- Eritromicină po 2 g/ zi, 15 zile.
În cazul sifilisului latent tardiv dar şi în sifilisul terţiar, tratamentul recomandat este:
- Moldamin intramuscular 1.200.000 U x 2 / doză unică repetată după 7 şi 14 zile.
În cazul în care pacienţii infectaţi cu sifilis latent tardiv sunt alergici la penicilină, se
administrează:
- Doxicilină po 100 mg x 2 / zi, 30 zile;
- Tetraciclină po 2 g / zi, 30 zile;
- Eritromicină po 2 g / zi, 30 zile.
În neurosifilis, tratamentul recomandat este:
- Penicilină G cristalină intravenos 18-24.000.000 U / zi, 10-21 zile
apoi
- Moldamin intramuscular 1.200.000 U x 2 / doză unică repetată după 7 şi 14 zile.
În sifilis congenital, tratamnetul recomandat este:
- Penicilină G cristalină intravenos 100-150.000 U / kg corp x zi, 14 zile.
Toţi pacineţii cu sifilis precum şi contacţii acestora vor fi monitorizaţi serologic 1-2 ani,
pentru confirmarea eficienţei tratamentului.
Monitorizarea post-terapeutică.

42
 Penicilina este foarte eficientă, la 2-10% dintre pacienţi poate fi necesară reluarea
tratamentului.
Sunt considerate eşecuri terapeutice:
- persistenţa sau recurenţa manifestărilor clinice
- creşterea de patru ori a titrurilor testelor netreponemice
- menţinerea unui titru constant, care nu s-a redus de cel puţin patru ori în primele 3 luni şi de
opt ori în primele şase luni de la tratament.
Monitorizarea clinică şi serologică se face:
- la pacienţii ci sifilis recent sau congenital: lunar primele trei luni, apoi la 6-9-12 luni după
tratament;
- la pacienţii su sifilis tardiv: timp de 24 luni după tratament;
- la pacienţii cu neurosifilis: minimum 36 luni, cu examinarea LCR la fiecare 6 luni.
Contacţii pacienţilor cu sifilis vor fi trataţi profilactic (ca în sifilisul recent) sau conform
stadiului bolii.
Pacienţii cu sifilis şi infecţie HIV vor fi trataţi cu penicilina G şi vor fi examinaţi repetat
)inclusiv LCR) pentru a depista un eventual neurosifilis.
Accidente şi incidente ale penicilinoterapiei
În cursul terapiei cu penicilină pot surveni două tipuri de reacţii adeverse:
* incidente nealergice
* accidente alergice
Incidente nealergice
Minore:
- reacţii dureroase locale asociate sau nu cu infiltraţii nodulare la locul respectiv, reacţii febrile
(rare) după adm de peniciline-depozit cu impurităţi şi efect piretogen
Majore:
- reacţia Jarisch Harxheimer: este incidentul major în timpul tratamentului sifilisul cu
penicilină. Se manifestă printr-un puşeu febril (37,5-40 grade C), o exacerbare nu foarte importantă
a leziunilor şi uneori o reacţie meningeană, de treponeme ce eliberează cantităţi mari de endoxine.
Pentru prevenirea ei, tratamentul se începe cu doze mai mici de penicilină, crescute treptat. Unii
autori, consideră că nu sunt necesare măsuri terapeutice care să amendeze manifestările acestei
reacţii, iar alţii recomandă antihistaminice şi corticoizo asociaţi tratamentului penicilinic.
- paradoxul terapeutic Wille: a fost semnalat pentru prima dată de Wille. Este un incident
foarte grav al medicaţiei spirocheticide în cursul sifilisului visceral (cardiovascular şi nervos) şi
latent tardiv. Datorită absorbţiei prea rapide a infiltrantului sifilitic sub tratament, sub reactivate
unele atingeri neuro-senzoriale sau cardio-aorte care se manifestă prin paralizii, convulsii,

43
insufucienţă aortită, anevrism, aortic disecant, insuficienţă cardiacă şi infarct miocardic. Evoluţia
poate fi dramatică şi rapidă spre exitus, contrastând cu ameliorarea importantă a reacţiilor
serologice.
- sindrom Hoigne: este o manifestare pseudoanafilactică care survine după administrarea
penicilinei depot. Simptomatologia constă în tahicardie, hipertensiune, stare de agitaţie anxioasă cu
senzaţie de moarte iminentă şi se instalează în timpul injectării preparatului sau imediat după.
Cauza acestui sindrom este trecerea în circulaţi a unor particule din preparatele penicilină-depot,
ceea ce face ca la reluarea tratamentului, penicilina să fie tolerantă.
- dermatită livedoidă şi gangrenoasă Nicolau: apare prin tromboză arterială în urma injectării
intraarteriale a benzatinpenicilinei.
AccidenteConstau din reacţiile alergice la penicilină care apar la 1-1,6% din cazuri. Ele pot
îmbrăca aspecte clinice variate:
- simple eriteme
- urticarie acută
- edem Quinke
- şoc anafilactic
- accidente de tip boala serului
Mecanismele imunoalergice fiind cele mai frecvente reacţii de sensibilizare tip I sau III. În
toate cazurile instruirea tratamentului antisifilitic cu penicilină se va face numai după o analiză
amănunţită privind eventualele reacţii de intoleranţă la penicilină. Ea va fi urmată de testarea
cutanată a bolnavului de preferinţă prin prick-test (tehnica este simplă şi constând în aplicarea pe
pielea antebraţului a unei soluţii de penicilină G cristalină de 5000 U.I./eme, urmată de perforarea
epidermului cu un ac de seringă steril, ca pentru injecţia intradermică; (+) histamină 1 mg/ ml şi (-)
serul fiziologic; testul pozitiv se exprimă sub forma unei papule urticariene cu diametrul de
minimum 4 mm înconjurată de eritem.
Practic sunt posibile următoarele situaţii:
- bolnavii cu antecedente de şoc alergic grav la penicilină;
- bolnavii cu antecedente de reacţii benigne de intoleranţă la penicilină şi de teste cutanate
negative.
În primul caz se va recurge la tratamentul alternativ, iar în al doilea caz se va proceda la un
test de provocare (bolnavul va ingera 250 mg penicilină V după care va fi observat o oră) care dacă
arată toleranţă la antibiotic permite şi desemnarea penicilinoterapiei.

44
 2.1.10. Profilaxie
1. Investigațiile imunologice de screening efectuate în masă populației au rol important în
depistarea persoanelor cu infecții venerice, aflate în faze incipiente sau cronice, cu simptomatologie
redusă, unele chiar aparent sănătoase, care pot vehicula agenți infecțioși cu ocazia raporturilor
sexuale.
2. Testele serologice sunt absolut necesare pentru depistarea persoanelor seropozitive lues cu
ocazia investigațiilor epidemiologice, a spitalizărilor, donare de sânge, angajare, căsătorie, controlul
gravidelor, etc.
3. S-a constatat o morbiditate crescută prin sifilis la persoane domiciliate în mediul urban, de
sex masculin, tinere, necăsătorite și fără ocupație.

Figura 16. Reclamă anti boli cu transmitere sexuală

4. Investigațiile imunologice au permis stabilirea persoanelor cu sifilis în stadiul latent recent,

stadiul secundar și stadiul primar seropozitiv.
5. Este absolut necesară investigația de laborator specifică pentru depistarea persoanelor cu
sifilis, tratarea acestora și efectuarea unor profilaxii eficiente prin programe preventionale naționale.
Sunt câteva lucruri foarte simple dar esenţiale ce trebuiessc ştiute pentru a nu deveni una
dintre multele victime pe care le face sifilisul. Educaţia şi informarea corectă a tinerilor despre
problemele pe care le pot întâlni în viaţa sexuală şi despre modul în care le pot evita, ar ajuta, în
mod sigur, la scăderea numărului de îmbolnăviri.
Iată câteva principii de urmărit:
45
 - sexul protejat 100% este cel pe care nu îl faceţi. Abstinenţa nu a omorât pe nimeni;
- folosirea prezervativul la orice contact sexual;
- cunoaşterea partenerului este foartă importantă;
- evitarea sexului cu parteneri ocazionali, necunoscuţi, deoarece aduce cele mai dese şi cele
mai neplăcute probleme;
- înainte de orice fel de angajament fizic (sexual) chiar dacă sunteţi împreună de mai mult
timp faceţi-vă analizele;
- monitorizaţi orice fel de rană, bubă sau bubiţă, ulceraţie, roşeaţă sau iritaţie apare din senin
pe piele şi mai ales în zona organelor genitale. În cazul apariţiei unui semn suspect adresaţi-vă de
urgenţă unui medic;
- fidelitatea reciprocă. Rămâneţi cu un partener stabil şi pe care îl cunoaşteţi cât mai mult
timp, fără mici aventuri, care ar putea să vă aducă mari probleme.
De la an la an, se constată o scădere a eficinţei anchetelor epidemiologice. Numărul surselor
depistate din cele declarate este în scădere în ultimii ani: 101 în 2005, 56 în 2006, 26 în 2007.
Bolnavii de sifilis declară că au avut un contact sexual infectant cu o persoană necunoscută care se
prostitua, consumul de băuturi alcoolice fiind factorul favorizant.
Aproximativ 50% dintre partenerii sexuali ai indivizilor cu sifilis, vor dezvolta infecţia după
momentul expunerii. Riscul de infecţie la o expunere unică este mai scăzut. Încă nu s-a reuşit
realizarea unui vaccin eficient împotriva sifilisului, de aceea, cea mai buna metodă de prevenire
rămâne în continuare utilizarea corectă a prezervativelor precum şi depistarea şi tratarea cazurilor
infecţioase.
Depistat înainte de a ajunge în faza terţiară, sifilisul este complet vindecabil.
Evitarea expunerii la factori de risc previne eficient infecţia sau reinfecţia cu bacteria care
produce sifilis.
Profilaxia cuprinde:
- contacte sexuale protejate: este recomandat ca numărul de parteneri sexuali să nu fie mare şi
atunci când partenerul este implicat în comportamente sexuale cu risc, să se folosească
prezervativul;
- folosirea corectă a prezervativului: trebuie verficată data expirării prezervativului înaintea
folosirii; prezervativul se aplică pe penis, în erecţie inainte de a începe contactul sexual şi se
indepartează apăsând la baza prezervativului (langă linia de inserţie a parului pubian); prezervativul
trebuie îndepărtat la sfarşitul contactului sexual, când penisul se află încă în erecţie.
- cumpărarea de prezervative care întrunesc standardele de siguranţă: acestea trebuie păstrate
în ambalaj până la monentul folosirii;

46
 - folosirea diafragmei (prezervativul pentru femei): acesta este un tub de plastic, moale, închis
la un capăt, care poate fi inserat în vagin cu maxim 8 ore înaintea contactului sexual; nu se foloseşte
simultan cu prezervativul obişnuit.
OMS a propus 4 piloni ai stategiei de eliminare a sifilisului iar România a ratificat acest
document care cuprinde:
- asigurarea unui angajament politic susţinut (parteneriate la nivel naţional şi internaţional,
demonstrarea cost-beneficiu a intervenţiilor de prevenire a sifilisului, încorporarea unor mesaje
clare asupra beneficiilor îngrijirii antenatale în programele de îngrijire maternă şi neonatală);
- îmbunătăţirea accesului şi calităţii serviciilor de sănptate acordate mamei şi nou născutului
(creşterea procentului femeilor însărcinate care solicită îngrijire devreme în cursul sarcinii,
sreening-ul şi tratamentul tuturor femeilor însărcinate, tratamentul adecvat al partenerilor femeilor
infectate, sreening-ul şi tratamentul pentru sifilis al tuturor femeilor care se prezintă cu posibile
complicaţii ale sifilisului - avort spontan, născuţi morţi, disponibilitatea unor servicii de sănptate
integrate care să asigure sreenin-ul şi tratamentul infecţiei HIV, sifilisului şi malariei);
- sreening-ul şi tratamentul gravidelor şi al partenerilor lor (fiecare ţară are nevoie de stabilirea
unei strategii proprii de screening a femeilor însărcinate în funcţie de prevalenţa bolii);
- stabilirea unor sisteme de supraveghere, monitorizare, evaluare.

Figura 17. Campanie * Stop Sifilis *

47
 CAPITOLUL III. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU SIFILIS
3.1. Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului cu sifilis

Cu toţii contactăm diferite boli într-un moment sau altul al vieţii din cauza neglijenţei noastre
sau a altora: gripă, răceli, guturai, pojar, etc.
Infecţiile cu transmitere sexuală, spre deosebire de primele, reprezintă urmarea neglijenţei
noastre şi nu numai.
Iniţial expresia "boală venerică" desemna atât infecţia sifilitică, cât şi cea genereică,
considerate ca fiind o singură afecţiune. În timp s-a descoperit că sunt două afecţiuni diferite şi s-au
descoperit şi alte boli (peste 20) ce pot fi transmise pe cale sexuală. Infecţiile cu transmitere sexuală
sunt agenţi patogeni ale căror transmiteri se fac pe cale directă prin contact sexual, contact direct cu
zona afectată sau prin fluidele infectate ale corpului: sânge, spermă, secreţie vaginală. Termenul
este desemnat pentru a desemna afecţiunile infecţioase transmise, în principal, prin contact sexual
vaginal, oral, sau anal şi ale căror simptome se localizează, în special, în zona genitală. Spun că sunt
transmise, în principal, prin act sexual fiindcă pot fi transmise, dar într-o măsură mai mică şi pe alte
căi: contactul cu zona infectată, contactul cu obiecte infectate sau de la mamă la făt şi spun că
simptomele se localizează în special în zona genitală fiindcă pot fi localizate şi în alte zone, cum ar
fi bucală, gâtul, ochii.
Sifilisul (luesul), una din cele mai grave boli venerice, este o bolaă complexă cu evoluţie
cronică şi cu complicaţii foarte grave, mergând până la moarte. În trecut a făcut foarte multe
victime, dar este de preferat să nu se contracteze.
Îngrijirea medicală este o acitvitate efectuată de oameni pentru oameni. Cadrul medical îşi va
centra activitatea asupraconsecinţelor stării de boală având ca scop restabilirea stării normale a
pacientului. Pentru acesta pacientul va fi ajutat să îşi regăsescă modul normal de funcţionare, cea ce
înseamnă că unii pacienţi vor fi capabili să se îngrijească complet pe sine însuşi, suportul medical
rămâne însă în cazul pacienţilor cronici.
În cadrul noţiunii de îngrijire a sănătăţii fenomenele ce privesc în general nursele sunt:
reacţiile individuale şi de grup, problemele actuale sau potenţiale de sănătate.
Florance Naghtingale a fost prima care a căutat să elibereze îngrijirile de impregnarea
religioasă şi morală, fiind astfel deschizătoarea de drumuri în nursing. Ea a insistat pe faptul că
îngrijirile nu pot să demonstreze simpla calitate şi aceasta trebuia să cedeze locul unei ănţelegeri a
problemelor sociale bazată pe gandire. În principala sa lucrare " Notiţe despre munca sanitară", ea
descrie aceste rânduri: "Avem tendinţa să credem că medicul vindecă. Nimic nu este mai puţin
adevărat. Medicina este chirurgia membrelor şi a organelor, nici chirurgia şi nici medicina nu pot
face altceva decât să înlăture obstacolele, nici una nici alta nu vindecă, numai natura poate vindeca.

48
Ceea ce face medicina în ambele cazuri este să asigure bolnavului cele mai bune condiţii pentru ca
natura să îşi facă opera."
Graţie lucrărilor Virginiei Henderson, cre a descris necesităţile fundamentale ale omului, ca
bază a ingrijirilor putem realiza relaţia dintre cel îngrijit şi cel ce îngrijeşte. Pentru descrierea
acestor necesităţi este important să intăm în relaţie cu persoana îngrijită.
Scopul spitalizării bolnavului, îm majoritatea cazurilor, este vindecarea. Pentru realizarea
acestui scop trebuie create anumite condiţii care să contribuie la întărirea sistemului imunitar şi la
regenerarea organismului şi de asemenea scoaterea lui de sub eventualele influenţe nocive. Din
cauza scoaterii bolnavului din mediul familial şi proifesional, a incertitudinii privind investigaţiile şi
rezultatele acestora, internarea în spital, în general reprezintă, pentru bolnav, o grea încercare.
Efectele negative se agravează în cazul în care bolnavul îşi crează idei preconcepute asupra
spitalului, ceea ce îl va ţine într-o stare de tensiune nervoasă permanentă.
Condiţiile de spitalizare necorespunzătoare au deci un rol important asupra psihicului unui
pacient, creându-i pacientului a stare de tensiune nervoasă.
Condiţiile de spitalizare, care ar trebui respectate în toate spitalele cuprind următoarele:
- spitalul în care va fi primit bolnavul trebuie să fie curat, bine aerisit, să aibe un număr de
paturi redus, să fie spaţios;
- temperatura din salon trebuie să fie cât mai constantă (să nu fie prea cald sau prea frig);
- la nevoie asistentul va izola patul bolnavului;
- foile de observaţie nu se vor ţine în salon, ci într-un dosar în cabinatul asistentei, şi nu
trebuie să ajungă pe mâna bolnavului pentru a nu fi greşit inerpretate analizele de către acesta;
- personalul medical să poarte încălţăminte silenţioasă şi să evite discuţiile, iar la nevoie vor fi
duse cu voce scăzută;
- bolnavul nu trebuie să vadă rănile, ulceraţiile sau alte manifestări cutanate când se desface
pansamentul;
- asistentul trebuie să ştie să pregătească psihic pacientul şi cum să înlăture frica din conştiinţa
sa.

Figura 18. Asistentă medicală

49
 3.2. Rolul specific al asistentului medical în îngrijirea pacientului cu sifilis
Asistarea medicului în timpul examenului clinic al bolnavului.
Rolul asistentei medicale în timpul examenului clinic al bolnavului şi colaborarea la
examinarea clinică este una din sarcinile importante pe care trebuie să le îndeplinească asistentul.
Ajutorul acordat medicului şi bolnavului în cursul examenului clinic, îl scuteşte pe bolnav de
eforturi fizice şi îi previne o serie de suferinţe contribuind la:
- crearea unui climat favorabil între bolnav şi medic;
- scurtarea timpului expunerii bolnavului în stare mai gravă la traumatisme in timpul
examinării;
- servind medicul cu instrumente, reduce timpul examinării.
Sarcinile asistentei în pregătirea şi asistarea bolnavului clinic medical, sunt următoarele :
- pregătirea psihică a bolnavului;
- verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar;
- dezbrăcarea şi imbrăcarea bolnavului;
- aducerea bolnavului în poziţiile adecvate examinării la indicaţia medicului;
- asigurarea iluminaţiei necesare la examinările cavităţilor;
- deservirea medicului cu instrumentele necesare;
- ferirea pacientului de traumatisme şi răceală;
- conducerea şi aşezarea bolnavului în pat după examinare.
Pregătirea psihică a bolnavului
- se încadrează în munca de educaţie şi liniştire a bolnavului pe care asistentul o duce cu
acesta din momentul primirii pe secţie;
- atitudinea faţă de bolnav trebuie să reflecte dorinţa permanentă de a-l ajuta;
- crearea unui climat cât mai adecvat bolnavilor;
- asistentul trebuie să lămurească bolnavul asupra caracterului inofensiv al examenului;
- asistentul va izola la nevoie patul bolnavului în timpul examenelor.
Dezbrăcarea şi imbrăcarea bolnavului
- îmbrăcarea şi dezbrăcarea pacientului trebuie făcute cu foarte mult tact şi fineţe pentru a nu
provoca mişcări inutile sau dureri;
- după terminarea examenului clinic, bolnavul trebuie să fie îmbrăcat sau măcar să fie ajutat la
imbrăcare.
Adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentului necesar examinării clinice medicale. Pentru
examenul clinic obişnuit va pregăti:
- stetoscopul, spatule linguale sterile, tensiometrul, mănuşi sterile de cauciuc, termometru,
tăviţă renală, instrumentarul, 2 prosoape curate şi săpun.

50
 Aducerea bolnavului în poziţia adecvată examinării la indicaţia medicului, constă în :
- sprijinirea bolnavului uşurează mult atât bolnavul cât şi munca medicilui;
- bolnavul se va aşeza pe pat în decubit dorsal cu braţele întinse şi relaxat de-a lungul
corpului, iar membrele inferioare uşor depărtate.
- bolnavul în poziţie ginecologică - poziţia se va adapta în funcţie de localizarea leziunilor.
Ajutorul acordat de asistantă în cursul examenului clinic, trebuie să ferească bolnavul de
traumatisme şi oboseală. Executarea unui examen nesistemic care cere bolnavului repetate eforturi
pentru aşezarea şi ridicarea din pat, utilizarea forţelor sale fizice peste masură, neglijarea sprijinirii
bolnavului în poziţiile necesare cerute de reuşita examenului şi obosirea rapidă a pacientului, impun
întreruperea examenului, putând provoca o agravare a bolii sale.
Dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului se va efectua în camere încălzite la temperatura
corespunzătoare şi cu geamurile închise.
După terminarea examinării clinice de către medic, bolnavul va fi aşezat în pat în poziţia
preferată de el dacă specificul bolii nu impune o altă poziţie.
Explorarea paraclinică specifică afecţiunii
Analize de laborator :
* hemoleucograma :
- hemoglobina : 14 - 18 g %
- trombicite : 150.000 - 450.000/mmc
- leucocite : 4000 - 8000/mmc
- hematocrit : 40 - 48%
- VSH : la o oră : 3 - 6 mm
la două ore : 6 - 12 mm
* formula leucocitară :
- neurofile nesegmentate : 3 -5 %
- neurofile segmentate : 60 - 65%
- eozinofile : 2 - 4%
- limfocite : 25 - 35%
- monocrit : 5 - 10%
- glicemie : 70 - 110 mg/%
- uree : 15 - 45 mg/dl
- creatinină : 0,6 - 1,3 mg/dl
* teste :
- VDRL - negativ
- TPHA - negativ

51
 - HIV - negativ
* teste de toleranţă :
- penicilină - negativ
- moldamin - negativ
Recoltarea produselor biologice
Examenul de laborator al produselor biologice completează simptomatologia bolii cu
elemente obiective. Recoltările ce se fac pentru diagnosticarea şi stadializarea sifilisului sunt:
- recoltarea sângelui prin puncţie venoasă;
- recoltarea secreţiei vaginale;
- recoltarea secreţiei uretrale.
Utilizarea şi obiectivizarea rezultatelor examenelor depinde de modul de recoltare şi de felul
cum se face aceasta.
Există anumite norme generale de recoltare pe care cadrul medical trebuie să le cunoască, şi
anume:
- orarul recoltărilor;
- pregătirea fizică şi psihică a bolnavului;
- să cunoască şi să recunoască instrumentele necesare;
- să cunoască tehnica de recoltare;
- să cunoască şi să completeze buletinul de analize care trebuie să însoţească orice produs
recoltat şi etichetarea corespunzătoare. Pe buletinul de analize se vor trece:
- salonul cu numărul şi secţia specifice
- numele bolnavului
- vârsta
- analiza cerută
- data recoltării
- parafa şi semnătura medicului
- produsul recoltat va fi trimis imediat la laborator pentru a nu se altera.
Examinarea radiologică a bolnavilor prevede:
- pregătirea condiţiilor de mediu: asistentul se va îngriji de temperatura camerei
corespunzătoare bolnavului dezbrăcat;
- pregătirea psihică a pacientului: asistentul lămureşte bolnavul asupra modului de desfăşurare
a examenuluişi de necesitatea acestuia;
- pregătirea bolnavului: se va face în funcţie de examinarea cerută, metoda de pregătire a
bolnavului trebuie cunoscută foarte bine de către asistentă;

52
 - completează biletul de trimitere se completează datele personale şi de spitalizare ale
bolnavului (vor fi scoase din foaia de observaţie); biletul se va prezenta medicului pentru a trece
giagnosticul prezumtiv şi eventualele observaţii speciale privind examinarea bolnavului;
- înştiinţarea serviciului de radiologie se va face pentru a se putea planifica examinarea în
ordinea urgenţelor;
- transportul bolnavului: se face în funcţie de starea lui de sănătate după normele transportului
interspitalicesc; va fi însoţit întotdeauna de către asistentul care , alături de biletul de trimitere, va
lua şi foaia de observaţie a bolnavului;
- ajutorul indicat în timpul şi după examinare: va fi ajutat să se dezbrace în regiunea ce
urmează a fi examinată şi va fi adus în poziţia corectă. După efectuarea examenului va fi ajutat să se
îmbrace şi va fi transportat înapoi pe secţie.
Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative, şi comportamentul bolnavului cu sifilis
Este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale. Aceasta trebuie să culeagă
toate datele relative legate de starea generală şi de evoluţia bolnavului. Trebuie să raporteze
medicului tot ce observă în cursul zilei.
Asistentul trebuie să ştie să facă observaţii sistematice, metodice şi să cunoască ce anume
trebuie să observe:
- urmărirea comportamentului bolnavului: asistentul trebuie să observe şi să urmărească
atitudinea bolnavului în pat, poziţia pe care o ia, expresia feţei, mişcările pe care le execută, etc;
- poziţia bolnavului în pat, în afecţiunile insoţite de durere, bolnavul caută să menajeze partea
dureroasă luând diferite poziţii forţate;
Expresia feţei bolnavului poate trăda anumite stări psihice, ca:
- durere
- spaimă
- agitaţie
- depresie
- bucurie.
Evaluarea stării psihice a bolnavului:
- asistentul se va orienta în primul rând dacă bolnavul îşi păstrează cunoştinţa, dacă este sau
nu obnubilat sau complet inconştient;
- dezvoltarea în timp şi spaţiu pot fi observate prima dată de asistentă.
Asistentul va urmări de asemenea pofta de mâncare a bolnavului şi dacă afirmaţiile acestuia
asupra lipsei poftei de mâncare sunt sau nu reale.
Va fi urmărit somnul bolnavului, atât cantitativ cât şi calitativ, precum şi punctul de vedere al
orarului. Se va urmări dacă somnul bolnavului este agitat sau liniştitor.

53
 Urmărirea funcţiilor vitale ale bolnavului
Urmărirea este obligatorie în cursul oricărei boli, căci modificarea lor reflectă în mare măsură
starea generală a bolii, precum evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă pacientul.
Totalitatea observaţiilor asupra funcţiilor vitale şi vegetative se consemnează în foaia de
temperatura a bolnavului.
1. Măsurarea temperaturii:
- scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză;
- locuri de măsură: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală, rect, vagin.
- materiale necesare: termometru maximal, casoletă cu tampoane de vată şi comprese sterile,
recipient cu soluţie dezinfectantă, lubrifiant, alcool medicinal, ceas, tăviţă renală.
2. Măsurarea pulsului:
- scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare
- locuri de măsurare: va fi luată pe orice arteră accesibilă palpării care poate fi comprimată pe
plan osos: artera radială, fumerală, humerală, carotidă, temporală.
- materiale necesare: ceas cu bsecundar, creion roşu sau pix roşu.
- elementele de apreciat: ritmicitatea, frecvenţa, celeritatea, amplitudinea.
3. Măsurarea respiraţiei;
- scop: evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
- elementele de apreciat: tipul respiraţiei, amplitudinea mişcărilor respiratorii, ritmul,
frecvenţa.
- materiale necesare: ceas cu secundar, creion verde.
4. Măsurarea tensiunii arteriale:
- scop: evaluarea funcţiilor cardiovasculare
- elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică şi diastolică
- materiale necesare: aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale, stetoscopul biauricular,
tampon de vată steril, alcool medicinal, pix albastru.
5. Diureza: urmărirea diurezei şi analiza urinii obţinute constituie o etapă obligatorie în
îngrijirea bolnavului.
- pentru a putea furniza datele necesare, asistentul va urmării: tulburările de emisie urinară,
cantitatea de urină emisă pe 24 de ore, caracterele calitative ale urinii.
- în cazuri patologice pot apărea următoarele tulburări: ploakiuria, ischemia sau retenţia de
urină, nicturia, disuria, incontinenţa urinară.

54
 6. Scaunul:
- frecvenţa: normal la adult 1-2 pe zi sau unul la 2 zile. Orarul ritmic la aceeaşi oră a zilei,
dimineaţa după trezire.
Rolul asistentei medicale în administrarea medicamentelor indicate de medic
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea
medicamentelor.
Medicamentele sunt substanţele utilizate în scopul de a preveni, trata şi de a ameliora bolile.
Acţiunea lor asupra organismului depinde în primul rând de structura lor chimică, dar o importanţă
aproape tot atât de mare o au şi doza de administrare, precum şi calea de administrare. Aceeaşi
substanţă poate să acţioneze ca aliment, medicament, sau toxic în funcţie de cantităţile care au fost
introduse în organism.

Din acest motiv, la fiecare medicament se vor deosebi:

- doza terapeutică
- doza maximă
- doza toxică
- doza letală.
Asistentul trebuie să cunoască:
- medicamentele după aspectul lor
- dozele terapeutice şi maxime, precum şi cele toxice
- indicaţia medicamentelor prescrise
- calea de administrare obişnuită a medicamentelor
- incompatibilitatea medicamentelor..
În vederea urmăririi efectului medicamentului, asistentul trebuie să cunoască:
- efectul care se aşteaptă de la medicament
- timpul necesar după care poate fi aşteptat efectul
- efectele secundare şi contraindicaţiile
- fenomenele de acomodare şi de dependenţă
- fenomene de hipersensibilitate.
Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor
Pe suprafaţa tegumentelor, medicamentele se aplică sub formă de: pudre, comprese,
badijonări, unguente, paste, spray-uri, mixturi agitate, produse pasteurizate, stilete caustice, băi
medicamentoase.
Administrarea medicamentelor pe cale parenterală. Injecţiile
Pe cale parenterală, se inţeleg căile care ocolesc tubul digestiv.

55
 Injecţia este introducerea substanţelor în stare lichidă în organism.
Ele pot fi:
- intravenoase
- intramusculare
- subcutanate
- intradermice
Administrarea medicamentelor sub formă de injecţii a luat o foarte mare amploare datorită
unor avantaje faţă de celelalte căi de administrare şi anume:
- absorbţia este mai uşoară
- dozajul este foarte precis
- se pot introduce medicamente în cazul de intoleranţă digestivă
Efectuarea tehnicilor se va desfăşura în condiţii de asepsie totală.
Exemple de medicamente utilizate în tratament: penicilina G cristalină, moldamin, doxicilină,
retarpen, eritromicină, azitromicină.

Figura 19. Model foaie de observație

56
 3.3. Educația pentru sănătate a pacientului cu sifilis

Sunt câteva lucruri foarte simple dar esenţiale ce trebuiesc ştiute pentru a nu deveni una dintre
multele victime pe care le face sifilisul. Educaţia şi informarea corectă a tinerilor despre problemele
pe care le pot întâlni în viaţa sexuală şi despre modul în care le pot evita, ar ajuta, în mod sigur, la
scăderea numărului de îmbolnăviri.
Iată câteva principii de urmărit:
sexul protejat 100%
folosirea prezervativul la orice contact sexual
cunoaşterea partenerului este foarte importantă
evitarea sexului cu parteneri ocazionali, necunoscuţi, deoarece aduce cele mai dese şi
cele mai neplăcute probleme
înainte de orice fel de angajament fizic sexual, chiar dacă partenerii sun împreună de
mai mult timp trebuie făcute analize
trebuie monitorizată orice fel de leziune care apare din senin pe piele şi mai ales în
zona organelor genitale. În cazul apariţiei unui semn suspect se va consulta de urgenţă un medic
fidelitatea reciprocă
De la an la an, se constată o scădere a eficienţei anchetelor epidemiologice. Numărul surselor
depistate din cele declarate este în scădere în ultimii ani: 101 în 2011, 92 în 2012, 74 în 2007.
Bolnavii de sifilis declară că au avut un contact sexual infectant cu o persoană necunoscută care se
prostitua, consumul de băuturi alcoolice fiind factorul favorizant.
Aproximativ 50% dintre partenerii sexuali ai indivizilor cu sifilis, vor dezvolta infecţia după
momentul expunerii. Riscul de infecţie la o expunere unică este mai scăzut. Încă nu s-a reuşit
realizarea unui vaccin eficient împotriva sifilisului, de aceea, cea mai bună metodă de prevenire
rămâne în continuare utilizarea corectă a prezervativelor precum şi depistarea şi tratarea cazurilor
infecţioase.
Depistat înainte de a ajunge în faza terţiară, sifilisul este complet vindecabil.
Evitarea expunerii la factori de risc previne eficient infecţia sau reinfecţia cu bacteria care
produce sifilis.
Profilaxia cuprinde:
contacte sexuale protejate: este recomandat ca numărul de parteneri sexuali să nu fie
mare şi atunci când partenerul este implicat în comportamente sexuale cu risc, să se folosească
prezervativul
folosirea corectă a prezervativului: trebuie verificată data expirării prezervativului
înaintea folosirii

57
 prezervativul se aplică pe penis, în erecţie înainte de a începe contactul sexual şi se
îndepărtează la sfârşitul contactului sexual, când penisul se află încă în erecţie
cumpărarea de prezervative care întrunesc standardele de siguranţă: acestea trebuie
păstrate în ambalaj până la momentul folosirii
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus 4 piloni ai strategiei de eliminare a sifilisului, iar
România a ratificat acest document care cuprinde:
asigurarea unui angajament politic susţinut
îmbunătăţirea accesului şi calităţii serviciilor de sănătate acordate mamei şi nou
născutului
screening-ul şi tratamentul gravidelor şi al partenerilor lor
stabilirea unor sisteme de supraveghere, monitorizare, evaluare.

Figura 20. Prezervativul

Prezervativul vă protejează împotriva HIV și a majorității infecţiilor ITS. Acesta reduce riscul
de infecție cu alte ITS. Prezervativul nu acoperă întotdeauna complet iritațiile, veziculele și verucile
de pe piele. În acest caz, există risc de infecție cu ITS.
Pentru a vă proteja împotriva HIV și a reduce riscul altor ITS, folosiți prezervativul în timpul
sexului vaginal sau anal.
În timpul sexului oral, evitați contactul cu sângele și sperma în gură; astfel, riscul de infectare
cu HIV scade foarte mult. Folosirea prezervativului în timpul sexului oral poate reduce riscul de
infectare cu alte ITS.

58
 3.4. Tehnici și investigații în îngrijirea pacientului cu sifilis
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea
medicamentelor.
Medicamentele sunt substanţele utilizate în scopul de a preveni, trata şi de a ameliora bolile.
Acţiunea lor asupra organismului depinde în primul rând destructura lor chimică, dar o importanţă
aproape tot atât de mare o au şi doza de administrare, precum şi calea de administrare. Aceeaşi
substanţă poate să acţioneze ca aliment, medicament, sau toxic în funcţie de cantităţile care au fost
introduse în organism.
Din acest motiv, la fiecare medicament se vor deosebi:
- doza terapeutică
- doza maximă
- doza toxică
- doza letală
Asistentul trebuie să cunoască:
- medicamentele după aspectul lor
- dozele terapeutice şi maxime, precum şi cele toxice
- indicaţia medicamentelor prescrise
- calea de administrare obişnuită a medicamentelor
- incompatibilitatea medicamentelor
În vederea urmăririi efectului medicamentului, asistentul trebuie să cunoască:
- efectul care se aşteaptă de la medicament
- timpul necesar după care poate fi aşteptat efectul
- efectele secundare şi contraindicaţiile
- fenomenele de acomodare şi de dependenţă
- fenomene de hipersensibilitate
Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor. Pe suprafaţa tegumentelor,
medicamentele se aplică sub formă de: pudre, comprese, badijonări, unguente, paste, spraiuri,
mixturi agitate, produse pasteurizate, stilete caustice, băi medicamentoase.
Administrarea medicamentelor pe cale parentală. Pe cale parenterală, se înţeleg căile care
ocolesc tubul digestiv. Injecţia este introducerea substanţelor în stare lichidă în organism. Ele pot fi
intravenoase, intramusculare, subcutanate sau intradermice.
Administrarea medicamentelor sub formă de injecţii a luat o foarte mare amploare datorită
unor avantaje faţă de celelalte căi de administrare şi anume:
- absorbţia este mai uşoară
- dozajul este foarte precis

59
 - se pot introduce medicamente în cazul de intoleranţă digestivă
Efectuarea tehnicilor se va desfăşura în condiţii de asepsie totală. Exemple de medicamente
utilizate în tratament: penicilina G cristalină, moldamin, doxicilină, retarpen, eritromicină,
azitromicină.

3.4.1. Șocul anafilactic

Anafilaxia este o reacţie alergică severă care poate pune în pericol viaţa unei persoane. Acesta
poate să apară în câteva secunde sau minute de la expunerea la un alergen, cum ar fi veninul rezultat
în urma unei înţepături de albine.
Cantitatea mare de substanţe chimice eliberate de sistemul imunitar în timpul şocului
anafilactic poate provoca stare de şoc, tensiunea arterială va scădea brusc, căile respiratorii se vor
ingusta, iar respiraţia se va blova.
Semnele şi simptomele anafilaxiei includ puls rapid, slab, erupţie la nivelul pielii, greaţă şi
vărsături. O persoană care suferă de anafilaxie necesită solicitarea asistenţei medicale de urgenţă şi
injectarea de epinefrină.
Manifestările unei persoane anafilactice pot să apară în câteva secunde de la expunere, la 15-
30 de minute sau chiar o oră sau mai mult după expunere. Primele simptome apar adesea la nivelul
pielii şi pot să includă:
- înroşirea feţei
- prurit (în zona abdomenului sau axile)
- urticarie
Manifestările sunt adesea însoţite de :- sentiment iminent de sfarşit al lumii
- anxietate
- puls neregulat şi rapid
După aceste manifestări se declanşează umflarea gâtului, limbii, răguşeala, dificultăţi de
înghiţire şi de respiraţie.
Măsuri de urgenţă: - sunaţi imediat la urgentă
- dacă pacientul dispune de Epipen, injectaţi imediat epinefrina. Aceasta poate fi injectată în
exteriorul coapsei şi poate fi administrată printr-o ţesătură uşoară.
- încercaţi să întindeţi persoana şi să-i ridicaţi picioarele daca este posibil
- iniţiaţi măsurile de prim ajutor specifice: tehnici de resuscitare
Alte tratamente care ar putea fi instituite:- administrarea de oxigen, de fluide, medicamente
pentru uşurarea respiraţiei şi chiar epinefrina. Steroizii antihistaminici pot fi recomandaţi dar aceştia
sunt utili în prima fază.

60
 3.4.2. Tehnica injecției intramusculare

Figura 21. Injecția intramusculară fesieră

Injecţia intramusculară introduce substaţa medicamentoasă adânc în ţesutul musculat. Această
cale de administrare permite o acţiune rapidă prin absorbţia în circulaţia sistemică.
Locuri de elecţie: - muşchiul deltoid
- muschiul dorsogluteal
- muşchiul ventrogluteal
- muşchiul de pe faţa antero-externă a coapsei
Materiale necesare: - medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie
- seruri cu dizolvant
- seringă
- ac
- mănuşi
- comprese sterile
- alcool medicinal
- tăviţă renală
Tehnica: - verificarea medicaţiei şi a dozelor prescrise
- se explică pacientului tehnica, care urmează să i se facă liniştindu-l psihic şi fizic
- spălarea pe mâini cu apă şi săpun
- se selectează un loc pentru injectare
- se pun mănuşile
- se dezinfectează locul ales su un tampon dezinfectant
- se îndepărtează capacul acului de la seringă
- se scoate aerul din seringă şi se introduce acul perpendicular cu locul de lecţie
- se aspiră pentru a vedea daca suntem în vas de sânge
- se introduce substanţa lent

61
 - se scoate acul printr-o singură mişcare şi se acoperă locul cu o compresă sterilă.
Incidente şi accidente: - durere vie prin atingerea nervului sciatic
- embolii prin introducerea substanţelor uleioase într-un vas sangvin
- ruperea acului
- infiltraţia dureroasă a regiunii fesiere
- abcese locale, flegmon.

3.4.3. Tehnica injecției intradermice

Injecţia intradermică reprezintă testarea pacientului la anumite substanţe.
Locuri de elecţie: suprafaţa anterioară a braţului
Materiale necesare: - substanţa respectivă
- seringă
- alcool dezinfectant
- tampoane de vată şi comprese sterile
- mănuşi
- tăviţă renală
Tehnica: - se efectuează cu seringi 0,5-1 ml, cu ace fine,
- se pregăteşte pacientul fizic şi psihic
- spălarea pe mâini
- se pun mănişile
- se dezinfectează locul de elecţie
- se întinde şi se imobilizează pielea cu policele şi indexul de la mâna stângă, iar cu mâna
dreaptă ţinând seringa între police şi index, se introduce vârful acului în grosimea pielii, uşor oblic
pe suprafaţă, cu bizoul acului în sus, până când orificiul nacului dispare complet
- se infiltrează lichidul din seringă în grosimea dermului
- în locul unde se acumulează lichid, se formează imediat o ridicătură cu aspectul unei coji de
portocală
- se retrage acul fără a se freca locul injecţiei.
Incidente şi accidente: - acul intrat numai parţial în tegument rezultă revărsarea sau ţâşnirea
lichidului afară
- dacă acul a traversat dermul ajungând în hipoderm rezulta tumefacţia stratului subcutanat,
fără aspect de coajă de portocală
- necrozarea tegumentului
- tulburări trofice
- lipotimii, stare de şoc (alergene)

62
 CAPITOLUL IV. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
4.1. Etapele procesului de îngrijire
Etapele procesului de îngrijire, despre care am discutat în această lucrare și pe care le vom
enumera, sunt următoarele:
Asistarea medicului în timpul examenului clinic al bolnavului.
Explorarea paraclinică specifică afecţiunii.
Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative.
Urmărirea funcţiilor vitale ale bolnavului.
Administrarea medicamentelor indicate.
Obiectivul final, anume – vindecarea pacientului
Se va întocmi o fișă de prezentare a cazului clinic, după cum urmează:
Informații generale despre pacient.
Data întocmirii (internării)
Spitalizări anterioare
Probleme anterioare de sănătate
Intervenții chirurgicale
Boli care limitează activitatea
Alergii cunoscute
Alimentația
Eliminarea ( urină, scaun)
Odihna – somnul
Comunicarea
Igiena personală
Mersul (deplasarea)
Date despre spitalizare
Diganostic la internare
Diagnostic la externare
Motivele internării
Anamneza
Istoricul bolii
Examen clinic general
Aspecte psihologice
Date de laborator și imagistice la internare
Departajarea manifestărilor de dependență pe nevoi
Priorități

63
 4.2. Prezentarea cazurilor clinice
4.2.1. Studiu de caz nr. 1

Fişa pacientului

Nume : C
Prenume : B
Domiciliul: rural
Vârstă: 33 ani
Diagnosticul de internare:Boală cu transmitere sexuală-Sifilis
Diagnosticul la externare:Sifilis primar
Antecedente personale patologice:-gastrită acută
Condiții de viață și muncă: fumător-zilnic fumează un pachet de țigări, consumator de cafea
2-3 pe zi, nu consumă alcool.
Istoricul bolii:
Pacient în vârstă de 33 ani se prezintă la medicul de familie deoarece în urmă cu o zi a
observat scurgere peniana pe lenjeria intimă, a prezentat febra, cefalee, disfagie, oboseală . În
urmă anamnezei reiese că pacientul în urmă cu 3 săptămâni a întreținut un contact sexual neprotejat
cu o persoană necunoscută .
Din analiza datelor culese și a examenelor clinice efectuate, rezultă că pacientul este parțial
dependent și necesită ajutorul nursei pentru satisfacerea următoarelor nevoi fundamentale :
Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a ptoteja tegumentele și mucoasele
Nevoia de a-ți menține temperatura corpului în limite normale Nevoia de a evita pericolele
Nevoia de a se odihni și a dormi
Nevoia de a fi preocupat în vederea real

64
65
66
 4.2. Prezentarea cazurilor clinice
4.2.2. Studiu de caz nr. 2

Fişa pacientului

Nume : A
Prenume : Z
Sex: feminin
Vârstă: 48 ani
Domiciliul:urban
Diagnostic la internare SIFILIS- Boală cu transmitere sexuală
Diagnosticul la externare:SIFILIS -TERȚIAR
Antecedente personale patologice: sifilis primar diagnosticat în urmă cu 3 ani ,neglijat.

Motivele internării:oboseală, ulcerații la nivelul organelor genitale(vulvă, col uterin) ,ulcerații

la nivelul palmelor, buzelor, disfonie, febra ridicată, stare generală alterată, insomnia.

Istoricul bolii: Pacientă cunoscută și diagnosticată cu sifilis revine pentru internare în urmă
regresiei simptomatologiei, este cunoscută că fiind o pacienta dezinteresată de boală și tratament.
Se reinterneaza în secția de Boli Dermato-venerice pentru investigații și tratament de
specialitate.

Din analiza datelor reiese că pacienta este dependență și că are nevoie de ajutorul asistenței
medicale în vederea satisfacerii nevoilor prioritare:
Nevoia de a se mișca și a avea o bună postura.
Nevoia de a comunica.
Nevoia de a dormi și a se odihni.
Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale.
Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele.

67
68
69
 4.2. Prezentarea cazurilor clinice
4.2.3. Studiu de caz nr. 3

Fişa pacientului

Nume : B

Prenume : F

Domiciliul: rural

Vârstă: 33 ani

Diagnosticul de internare:Boală cu transmitere sexuală-Sifilis

Diagnosticul la externare:Sifilis primar
Antecedente personale patologice:-gastrită acută
Condiții de viață și muncă: fumător-zilnic fumează un pachet de țigări, consumator de cafea
2-3 pe zi, nu consumă alcool

Istoricul bolii:
Pacient în vârstă de 33 ani se prezintă la medicul de familie deoarece în urmă cu o zi a
observat scurgere peniană pe lenjeria intimă, a prezentat febra, cefalee, disfagie, oboseală.
În urmă anamnezei reiese că pacientul în urmă cu 3 săptămâni a întreținut un contact sexual
neprotejat cu o persoană necunoscută .

Din analiză datelor culese și a examenelor clinice efectuate, rezultă că pacientul este parțial
dependent și necesită ajutorul nursei pentru satisfacerea următoarelor nevoi fundamentale :
Nevoia de a fi curat,îngrijit, de a ptoteja tegumentele și mucoasele
Nevoia de a-ți menține temperature corpului în limite normale
Nevoia de a evita pericolele
Nevoia de a se odihni și a dormi

70
71
72
 CONCLUZII
„Oamenii trebuie puşi la locul lor, iar cimentul care să-i unească trebuie să fie dragostea. A
voi binele celorlalţi este indispensabil succesului colectiv. Fiecare dintre noi trebuie să ne facem
vrednici de a fi iubiţi”.
„A fost necesar să treacă 30 de secole pentru a cunoaşte ceva din structura omului. Ar trebui o
veşnicie pentru a ştii câte ceva despre sufletul său. Nu este nevoie decât de o clipă pentru a-1 ucide.
(Voltaire „Homme”)
Profesiunea trebuie să ne facă să devenim înţelepţi, să găsim locul şi rolul cuvântului plin de
bunătate. Dă bolnavului ştiinţa şi talentul tău, dar nu uită dragostea şi compasiunea.
Lipsa de sensibilitate este o infirmitate. Sensibilitatea noastră, însă, nu trebuie să depăşească
cugetarea dreaptă şi muncă metodică. A îngrijii un bolnav înseamnă să faci totul că bolnavul să
sufere numai din cauza bolii sale şi nu de frig sau de căldură, din cauza poziţiei incomode, pentru că
nu i s-a dat să bea sau pentru că nu a avut scaun. Viaţa nu are nici o valoare dacă nu poţi fi de folos
altuia. Boală, sub o falsă aparenţă de localizare, atinge fiinţa în totalitatea ei. Cel care este atins de
boală nu este un fizic standard, ci o fiinţă care, pe deasupra, poartă cu ea iubirile şi urile,
amărăciunile şi neliniştile.
Observaţia directă, experienţa proprie, puterea de discernământ specifică fiinţei umane au dat
sens şi valoare luptei cu boală şi au rezistat în confruntarea, adeseori dramatică, cu disperarea, cu
suferinţa, bizuindu-se pe încrederea în actul de tămăduire şi pe gestul de alinare.
Semnificaţia lucrului „bine făcut” în îngrijirea bolnavului implică o bună pregătire teoretică, o
temeinică pregătire practică, pe fondul bunului simţ care însumează receptivitatea, bunătatea,
altruismul, implicarea, curiozitatea de a ştii, la care. cu timpul se adaugă experienţa, că procent care
nu trebuie să cunoască stagnare.
Rezultatul lucrului bine făcut se regăseşte în aprecierea şi recunoştinţa bolnavului, aprecierea
medicului, satisfacţia de a fi participat cu competenţă şi eficienţă la salvarea unei vieţi.
Relaţia bolnav – asistentă medicală are că punct de plecare cunoaşterea nevoilor bolnavului şi
adaptarea activităţii de îngrijire la nevoile lui.
Dilemele etice şi insatisfacţiile că nu pot fi detectate toate nevoile bolnavului, mai ales cele de
ordin psihologic, pot să apară în urgenţe, când se impune o anumită ordine a priorităţilor, când
rulajul bolnavilor este mare, lipsa de urmărire continuă a bolnavului prin nepredarea corectă a
gărzilor la schimbul turelor, destrămarea spiritului de echipa.
Cu toată tehnicizarea actului de îngrijire, cuvântul ce încurajează, gestul ce alină, privirea ce
inspiră încredere, dau sens şi valoare dragostei faţă de oameni, respectul pentru viaţă, măreţia
profesiei care are privilegiul de a îngriji sănătatea corpului, minţii şi a sufletului oamenilor.
73
 BIBLIOGRAFIE

1. Vasile Badea, Cătălin Popescu, Royalia Olsavszky: Infecţii cu Transmitere Sexuală-

Manualul cursantului 2004, pag 15-30.
2. G. Bucur, Dana Angela Opus: Boli Dermato-venerice, Editura Madicală Naţională 2002,
pag.676-670.
3. Al. Colţoiu: Tratat de Dermato-Venerice, Editura Medicală Bucureşti 1986, pag. 29-36.
4. Al. Colţoiu:Dermatovenerologie, Editura practică şi pedagogică Bucureşti 1993.
5. J.D. Diaconu, Nicor Ana, Popescu Mihaela-Anca, Fratea Cornelia-Cristina: Dermato-
Venerologie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1999, pag. 460-480.
6. J.D. Diaconu, V. Grădină, M. Popescu, V. Badea, M. Ivan, M.E.Petrescu: Bolile
trasnmisibile sexual în România în 1999.
7. Prof. Dr. N. Angelescu - Propedentica medico- chirurgicală, Ed. Medicală, București,
1995.
8. Dr. G. Baltă - Tehnici generale de îngrijirea bolnavilor, vol. I. Ed. Didactică și pedagogică,
București, 1998.
9. L. Țițirigă - Ghid de nursing, Ed. Viața medicală românească, București, 1995.
10. C., Anatomia şi fiziologia omului – Compediu, Editura Corint, Bucureşti 2001.
11. Voiculescu M., Medicină generală, 2004.
12. Fodor O., Medicină internă , vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
13. Bruckner I., Medicină internă, 1980.
14. Borundel C., Manual de medicină internă, Editura Medicală, Bucureşti, 1979.
15. Albu R.M., Anatomia şi fiziologia omului, 1987.
16. Boli infecțioase – Prof. Dr. Mircea Chiotan, Ed. Național.

74