Teste Grila Chimie Analitica, Sem 1 PDF

TESTE GRILĂ PENTRU EXAMENUL
CHIMIE ANALITICĂ SEMESTRUL I,
Specializarea FARMACIE, Anul II
Şef Disciplină CHIMIE ANALITICĂ

Conf.univ. dr. BOGDAN NEGREANU-PÎRJOL
1
Nr. Reactivi analitici- Teste complement simplu
01. Acidul salicilic este reactiv specific ionului Fe3+ deoarece:
A. Este un ligand monodentat;
B. Este solubil în apă;
C. Suferă o transformare redox în prezenţa ionului Fe3+
D. Compecşii formaţi sunt diferit coloraţi funcţie de pH
E. Complexează şi la diluţii mari ale analitului
Nr Reactivi analitici - Teste complement multiplu

01 Reactivii analitici indicatori de pH sunt:
A. Compuşi organici, acizi sau baze slabe care îşi schimbă culoarea la
modificarea pH-ului;
B. Compuşi organici care îşi schimbă culoarea la modificarea potenţialului
soluţiei;
C. Compuşi organici, acizi sau baze slabe care prezintă una sau mai multe
forme colorate în funcţie de pH-ul soluţiei;
D. Compuşi organici care prezintă una sau mai multe forme colorate în funcţie
de pH-ul şi potenţialul soluţiei;
E. Complecşi interni de tip chelat ai o-fenantrolinei cu Fe (II) şi Fe(III).
02 Reactivii analitici indicatori redox sunt:

A. Compuşi organici, acizi sau baze slabe care îşi schimbă culoarea la
modificarea pH-ului;
B. Compuşi organici care îşi schimbă culoarea la modificarea potenţialului
soluţiei;
C. Compuşi organici, acizi sau baze slabe care prezintă una sau mai multe
forme colorate în funcţie de pH-ul soluţiei;
D. Compuşi organici care prezintă una sau mai multe forme colorate în funcţie
de pH-ul şi potenţialul soluţiei;
E. Complecşi interni de tip chelat ai o-fenantrolinei cu Fe (II) şi Fe(III).
03 Selectaţi dintre următorii compuşi, reactivii analitici indicatori de pH:

A. Fenolftaleina;
B. Tri-o-fenantrolinatul de Fe(II);
C. Tri-o-fenantrolinatul de Fe(III);
D. Metiloranj;
E. Difenilamina.
04 Selectaţi dintre următorii compuşi reactivii analitici indicatori redox:

A. Fenolftaleina;
B. Tri-o-fenantrolinatul de Fe(II);
C. Tri-o-fenantrolinatul de Fe(III);
D. Metiloranj;
E. Difenilamina.
05 Despre anionul SCN- se poate afirma:

A. Formează complecşi de culoare roşie cu ionul Co2+ şi complecşi de culoare
albastră cu ionul Fe2+;
B. Formează complecşi de culoare roşie cu ionul Fe3+ şi complecşi de culoare
2
albastră cu ionul Co2+;
C. Formează un precipitat negru cu ionul Cu2+ şi un precipitat alb cu ionul Cu+;
D. Este un ligand bun de complexare;
E. În prezenţă de piridină precipită piridino-tiocianaţi albi de Zn2+ şi Cd2+.
06 Difeniltiocarbazona (ditizona):
A. Suferă o transformare tautomeră dependentă de pH;
B. Este solubilă în apă;
C. Formează complecşi interni de tip chelat cu majoritatea ionilor metalici;
D. Selectivitatea poate fi îmbunătăţită prin reglarea pH-ului;
E. Complecşii formaţi sunt extractibili în cloroform.
07 Ditizona (Dz) formează cu ionii metalici:

A. Complecşi interni de tip perechi de ioni
B. Complecşi de tip sare
C. Chelaţi
D. Complecşi diferit coloraţi funcţie de pH
E. Complecşi de aceeaşi culoare cu ligandul dar solubili în apă
08 Sunt corecte afirmaţiile:

A. Selectivitatea este proprietatea reactivului analitic de a reacţiona cu un număr
restrâns de ioni;
B. Selectivitatea este proprietatea reactivului analitic de a reacţiona cu un singur
ion;
C. Specificitatea este proprietatea reactivului analitic de a reacţiona cu un singur
ion;
D. Sensibilitatea este proprietatea reactivului analitic de a permite identificarea
unei cantităţi cât mai mici de analit;
E. Limita de detecţie reprezintă diluţia cea mai mare a reactivului pentru care
toate reacţiile cu analitul sunt pozitive.
09 2,3-dimercapto-1-propanol:
A. Este reactiv indicator de pH
B. Conţine două grupe –SH şi una –OH
C. Este un ligand tridentat
D. Este un ligand bidentat
E. Formează complecşi stabili cu ionii As, Sb, Sn
10 Reactivii organici care formează complecşi stabili în forma tautomeră sunt:

A. Dimetilglioxima;
B. Acetilacetona
C. 8-hidroxichinolina;
D. EDTA;
E. Difenilamina
11 Despre o-fenantrolină se pot face următoarele afirmaţii:

A. Formează complecşi interni de tip chelat în forma tautomeră
B. Este un reactiv specific pt.că dă reacţii cu un nr.restrâns de ioni
C. Formează complecşi interni de tip perechi de ioni
D. o-fenantrolinatul de Fe(II) este un complex roşu-portocaliu, solubil în apă
folosit ca indicator redox „feroina”
E. Este un ligand bidentat
3
12 Dipicrilamina
A. Se foloseşte ca indicator redox
B. Formează complecşi de tip sare cu ionii metalelor alcaline
C. Conţine 6 grupe amino şi una nitro
D. Conţine 6 grupe nitro şi una amino
E. Este o amină cu caracter puternic acid
13 Identificaţi afirmaţiile corecte:

A. Dimetilglioximatul de Ni(II) este un pp cristalin roşu-fragă solubil în mediu
acid
B. Dimetilglioximatul de Ni(II) este un pp cristalin roşu-fragă stabil în mediu
amoniacal
C. Dimetilglioximatul de Pd(II) este un pp cristalin galben solubil în mediu în
mediu acid
D. Dimetilglioximatul de Pd(II) este un pp cristalin galben stabil în mediu
amoniacal
E. Dimetilglioximatul de Fe(II) este un complex roşu solubil în mediu
amoniacal
14 Dimetilglioxima (DMG)
A. Este un reactiv specific dând reacţii de identificare cu ionii Fe2+, Fe3+, Ni2+,
Pd2+;
B. Este un reactiv specific dând reacţii de identificare cu ionii Fe2+, Ni2+, Pd2+;
C. Este un reactiv bidentat care formează complecşi interni de tip chelat în
raportul molar Mn+/DMG=1/n
D. Dimetilglioximatul de nichel este stabil în mediu amoniacal şi se dizolvă în
mediu acid
E. Dimetilglioximatul de Pd(II) este stabil în mediu acid şi se dizolvă în mediu
alcalin
15 Despre α-nitrozo-β-naftol (NN) se poate afirma:

A. Este reactiv specific ionului Co(II), deoarece formează cu acesta un complex
intern de tip chelat colorat roşu-purpuriu
B. Raportul molar de combinare Co/NN=1/2 deoarece ligantul este bidentat iar
ionul Co are NO=2 şi NC=4
C. Raportul molar de combinare Co/NN=1/3 deoarece ligantul oxidează ionul
Co(II) la Co(III) cu NO=3 şi NC=6
D. NN formează complecşi interni de tip chelat cu ionii metalelor grele
E. NN formează complecşi interni de tip perechi de ioni
16 Difenilcarbazida
A. Este derivat al fenilhidrazinei
B. Este solubilă doar în solvenţi organici
C. Se foloseşte la identificarea ionului Cd2+ cu care formează un complex
albastru
D. Se foloseşte la identificarea ionilor Hg2+ şi Hg22+ cu care formează un
complex albastru
E. Se dizolvă în soluţii hidroalcoolice
17 Acidul tartric:
A. Este un acid organic slab
B. Se foloseşte la identificarea ionului K+
C. Tartratul de disodiu şi tartratul de dipotasiu sunt precipitate albe insolubile în
4
apă
D. Hidrogenotartratul de sodiu şi hidrogenotartratul de potasiu sunt precipitate
albe insolubile în apă
E. Hidrogenotartratul de potasiu este relativ puţin solubil în apă
18 Reactivul denumit „tiron”

A. Este sarea disodică a acidului pirocatechin-3,5-disulfonic
B. Este acidul 1,8-dihidroxinaftalen-3,6-disulfonic
C. Este un ligand bidentat
D. În mediu acid formează cu ionul Fe3+ un complex albastru
E. În mediu acid formează cu ionul Fe3+ un complex roşu
19 Acidul cromotropic
A. Este sarea disodică a acidului pirocatechin-3,5-disulfonic
B. Este acidul 1,8-dihidroxinaftalen-3,6-disulfonic
C. Este un ligand bidentat
D. În mediu acid formează cu ionul Fe3+ un complex albastru
E. În mediu acid formează cu ionul Fe3+ un complex verde
20 Acidul picric
A. Este un acid organic slab
B. Este un acid organic tare
C. Se foloseşte la identificarea ionului Sn2+ deoarece se reduce la acid picramic
portocaliu
D. Se foloseşte la identificarea ionului Sn2+ deoarece formează complecşi de tip
sare
E. Este un ligand de complexare
21 β-dicetonele
A. Sunt liganzi care formează cu ionii metalici complecşi interni de tip chelat
B. Sunt liganzi care formează cu ionii metalici complecşi interni cu transfer de
sarcină
C. Sunt liganzi care formează cu ionii metalici complecşi de tip sare
D. Participă la complexare în forma tautomeră ceto-enol
E. Participă la complexare cu cele două grupe ceto
22 Difenilamina şi difenilbenzidina:
A. Sunt liganzi de complexare bidentaţi
B. Se pot oxida la imină albastră-violet
C. Pot reduce anionii nitrat şi nitrit
D. Se folosesc ca indicatori redox monocolori
E. Se folosesc ca indicatori de pH monocolori
23 Acidul N-fenilantranilic
A. Este ligand de complexare bidentat pentru ionii metalelor grele
B. Formează complecşi interni de tip chelat nepolari
C. Este indicator redox monocolor
D. Este o amină disubstituită
E. Este indicator de complexare
24 Reactivii conţinând heterociclu cu azot sunt:

A. Acidul N-fenilantranilic;
B. Piridina;
5
C. o-fenantrolina;
D. Difenilamina;
E. 8-hidroxichinolina
25 Alizarina:
A. Este derivat de antrachinonă
B. Formează complecşi interni de tip chelat în raportul molar ion metalic
Mn+/ligand=1/n
C. Complecşii cu Al3+ şi Zr4+ sunt fluorescenţi
D. Complexează anionul F-
E. Formează complecşi fluorescenţi care se descompun în prezenţa anionului F-
26 8-hidroxichinolina (oxina)
A. Este reactiv specific ionului Mg2+
B. Complexează majoritatea ionilor metalici prin chelatare
C. Este reactiv specific ionului Bi3+ cu care formează complexul de tip perechi
de ioni tetraiodobismutatul de 8-hidroxichinolină
D. Formează şi complecşi fluorescenţi
E. Se foloseşte la determinarea anionilor
27 Piridina:
A. Complexează majoritatea ionilor metalici
B. Formează în prezenţă de tiocianat precipitate insolubile în apă cu ionii Cu,
Zn, Cd, Ni, Co, Mn
C. Piridinotiocianaţii sunt complecşi interni cu transfer de sarcină de tip
cationic
D. Piridinotiocianaţii sunt complecşi interni cu transfer de sarcină de tip anionic
E. Formează complecşi coloraţi cu ionii Fe2+ şi Fe3+
6
Nr. Proprietăţile analitice - Teste complement multiplu
01. Potenţialul ionic:
A. Este raportul între sarcina ionului şi raza sa;
B. Este raportul între pătratul sarcinii ionului şi raza sa
C. Reprezintă afinitatea pentru electroni a ionului;
D. Reflectă tendinţa de a forma legături covalente;
E. Reprezintă o caracteristică energetică.
02. Caracteristica electrostatică:

B. Este raportul între pătratul sarcinii ionului şi raza sa
03. Caracteristica covalentă:

B. Este raportul între pătratul sarcinii ionului şi raza sa;
04. Ionii cu structură saturată:

A. Au structura electronică periferică ns2 sau ns2np6 ;
B. Au caracter acid când potenţialul ionic este mai mare de 8,6;
C. Au caracter bazic când potenţialul ionic este mai mic de 4,7;
D. Sunt generaţi de elementele din grupele secundare;
E. Deformabilitatea creşte cu creşterea razei.
05. Ionii cu structură pseudosaturată:

A. Au structura electronică periferică ns2 np6 nd10;
B. Sunt generaţi de elementele din grupele principale în stare de oxidare
inferioară
C. Sunt generaţi de elementele din grupele secundare;
D. Au caracter acid când potenţialul ionic este mai mare de 6;
E. Au caracter bazic când potenţialul ionic este mai mic de 2.
06. Polarizarea moleculelor

A. Constă în deplasarea sarcinilor electrice în jurul unei poziţii de
echilibru;
B. Se înregistrează la substanţele dielectrice aflate în câmp electric;
C. Procesul este ireversibil
D. Are drept consecinţă formarea unui dipol indus;
E. Este proporţională cu nr.atomilor din moleculă, cu masa molară şi cu
intensitatea câmpului electric.
07. Polarizarea ionilor

A. Constă în deformarea straturilor electronice cu formarea unui dipol
indus;
7
B. Este proporţională cu nr.orbitalilor stratului exterior;
C. Creşte cu creşterea atracţiei dintre nucleu şi electroni;
D. Este cu atât mai mare cu cât structura ionilor poliatomici este mai
simetrică;
E. Este denumită polarizaţie indusă sau polarizabilitate.
08. Deformabilitatea ionilor

A. Cu structură electronică periferică diferită, creşte în ordinea: structura
saturată < structura nesaturată < structura pseudosaturată < structura
specială;
B. Cu structură electronică periferică diferită, scade în ordinea: structura
saturată > structura nesaturată > structura pseudosaturată > structura
specială;
C. Cu aceeaşi structură electronică periferică creşte cu creşterea razei;
D. Metalelor alcaline creşte în grupă de jos în sus;
E. Halogenură creşte în grupă de sus în jos.
09. Polarizaţia reciprocă dintre ioni:

A. Determină transformarea parţială a legăturilor ionice în legături
covalente;
B. Determină formarea compuşilor greu solubili şi a celor puţin disociaţi;
C. Explică formarea unor compuşi coloraţi din ioni incolori;
D. Explică solubilizarea preciptatelor cu exces de reactiv;
E. Nu explică proprietăţile acido-bazice şi redox ale speciilor chimice.
10. Despre ionul Ag+ (Z=47) se poate afirma:

A. Are structură electronică periferică pseudosaturată;
B. Solubilitatea halogenurilor scade în ordinea AgCl > AgBr > AgI
datorită creşterii deformabilităţii anionului;
C. Compuşii AgF, AgNO3, AgClO4 sunt solubili în apă datorită slabei
deformabilităţi a anionului;
D. Intensitatea coloraţiei halogenurilor scade în ordinea: AgF > AgCl >
AgBr > AgI;
E. Este incolor şi diamagnetic.
11. Anionul S2-:

A. Este puternic deformat de cationii cu nr.mare de electroni periferici;
B. Toate sulfurile sunt precipitate negre insolubile în apă şi în acizi
minerali;
C. Sulfurile cationilor grupei a II-a analitice sunt solubile în mediu bazic;
D. Sulfurile cationilor grupei a III-a analitice sunt solubile în mediu acid.
E. Intensitatea coloraţiei sulfurilor descreşte în ordinea: ZnS > CdS >
HgS.
12. Despre culoarea speciilor chimice se poate afirma:

A. Ionii cu structură electronică saturată şi pseudosaturată sunt incolori,
iar cei cu structură nesaturată sunt coloraţi.
B. Culoarea este corespunzătoare energiei radiaţiei emise la revenirea
electronilor pe orbitalul fundamental;
C. Combinaţiile ionilor coloraţi sunt colorate, iar a celor incolori sunt
8
incolore;
D. Polarizaţia reciprocă a ionilor incolori determină formarea unor
compuşi coloraţi;
E. Când polarizaţia scade printr-un proces de complexare, culoarea
dispare;
13. Magnetismul
A. Este o proprietate indusă de câmpul magnetic exterior;
B. Toate speciile chimice se comportă la fel în câmp magnetic;
C. Ionii cu structură saturată şi pseudosaturată şi substanţele având
electronii cuplaţi cu spin antiparalel sunt diamagnetici;
D. Ionii cu structură nesaturată sunt paramagnetici;
E. Studiul proprietăţilor magnetice stă la baza determinării structurii
combinaţiilor complexe
Nr. Echilibrul chimic - Teste complement multiplu

01. Reacţiile totale
A. sunt reacţiile din care rezultă precipitate
B. Concentraţia reactanţilor netransformaţi este neglijabilă;
C. Randamentul reacţiei este foarte mare;
D. Reacţia este rapidă;
E. Sunt independente de temperatură.
02. În cazul reacţiilor reversibile

A. Produşii pot fi uşor transformaţi în reactanţi;
B. La echilibru reacţia încetează;
C. La echilibru viteza reacţiei directe este egală cu viteza reacţiei inverse;
D. Raportul între produsul concentraţiei produşilor de reacţie şi produsul
concentraţiei reactanţilor este constant şi nu poate fi modificat;
E. Până la echilibru, viteza reacţiei directe creşte, iar viteza reacţiei inverse
scade.
03. Viteza reacţiei

A. Este definită ca variaţia concentraţiei în funcţie de timp;
B. Depinde de natura speciilor chimice reactante prin proprietatea de a se
polariza şi de a induce polarizaţia;
C. Este independentă de temperatură;
D. Creşte cu creşterea concentraţiei reactanţilor;
E. Creşte în prezenţa catalizatorului adecvat.
04. Catalizatorii
A. Sunt compuşi care influenţează favorabil deplasarea echilibrului spre produşi;
B. Măresc viteza de reacţie;
C. Participă la reacţie şi se transformă;
D. Participă la reacţie şi se regăsesc netransformaţi la sfârşitul ei;
E. Trebuie să fie solubili în mediul de reacţie.
05. Oxidarea ionului Mn2+ la MnO 42−

A. Este o reacţie redox lentă;
B. Echilibru reacţiei este incomplet deplasat spre produşi;
9
C. Viteza de reacţie creşte în prezenţa catalizatorilor;
D. Cu metaperiodat este lentă la început, apoi viteza creşte datorită formării
ionilor MnO42− cu rol de catalizator.
E. Deplasarea echilibrului spre produşi este favorizată de prezenţa catalizatorilor.
06. Echilibrul reacţiei chimice

A. Se deplasează în sensul micşorării constrângerii (Principiul Le Châtelier);
B. Nu poate fi deplasat spre produşi prin niciun mijloc;
C. Este guvernat de legea acţiunii maselor;
D. Se deplasează spre produşi prin creşterea concentraţiei unui reactant;
E. Se deplasează spre produşi prin îndepărtarea unui produs din sistem.
07. Reacţia Vogel este:

A. Reacţia cationilor divalenţi cu anionul SCN-;
10
B. Reacţia cationilor divalenţi cu anionul SCN-şi piridină;
C. Reacţia cationului Co2+ cu anionul SCN-;
D. Reacţia de formare a complexului albastru tetratiocianatocobalt (II);
E. O reacţie al cărui echilibru poate fi deplasat spre produşi prin adăugare de
alcool şi lucrând cu exces de reactant.
08. Reacţia ionului Ba2+ cu anionul Cr2O72-

A. Este o reacţie de echilibru din care rezultă cromat de bariu;
B. Este o reacţie total deplasată spre formarea dicromatului de bariu;
C. În prezenţa acetatului de sodiu este favorizată deplasarea echilibrului reacţiei
spre cromat;
D. Decurge în prezenţa acetatului de sodiu care funcţionează drept catalizator şi
se regăseşte netransformat în produşi;
E. Decurge în prezenţa acetatului de sodiu care neutralizează H+ rezultaţi din
reacţie şi se transformă.
09. Reacţia clorurii de potasiu cu acidul tartric

A. Este ireversibilă şi rezultă precipitatul de tartrat monopotasic;
B. Este reversibilă datorită prezenţei acidului tare în produşi;
C. Decurge spre formarea precipitatului de tartrat monopotasic în prezenţa
acetatului de sodiu;
10. Reacţia clorurii de calciu (respectiv de bariu) cu acidul oxalic

A. Este ireversibilă şi rezultă precipitatul de oxalat de calciu (respectiv de bariu);
B. Este reversibilă datorită prezenţei acidului tare în produşi;
C. Decurge spre formarea precipitatului de oxalat de calciu (respectiv de bariu)
în prezenţa acetatului de sodiu;
11
Nr. Reacţii cu schimb de protoni - Teste complement simplu
01. pH-ul sucului gastric este 1,4 iar pH-ul sângelui 7,4. De câte ori este mai
mare concentraţia protonilor în sucul gastric decât în sânge?
A. de 10 ori;
B. de 1.000 ori
C. de 10.000 ori
D. de 100.000 ori
E. de 1.000.000 ori
02. Pentru calculul concentraţiei H+ soluţiilor acizilor slabi (AS), bazelor

slabe (BS), şi soluţiilor sărurilor provenite de la acid slab-bază tare (AS-
BT), acid tare-bază slabă (AT-BS) şi acid slab-bază slabă (AS-BS), se
folosesc următoarele relaţii de calcul:
Kw × Ka K w × C sare Kw × Ka
[ ]
1. H + =
Csare
[ ]
; 2. H + =
Kb
[ ]
; 3. H + =
Kb
;
K Kw
[ ] [HO
4. [ H +] = K a × C a ; 5. H + =
]=
w
−
K b × Cb
A. 1.AT-BS; 2.AS-BT; 3.AS-BS; 4.AS; 5.BS
B. 1.AS-BS; 2.AS-BT; 3.AT-BS; 4.AS; 5.BS
C. 1.AS-BT; 2.AT-BS; 3.AS-BS; 4.AS; 5.BS
D. 1.AS; 2.AS-BT; 3.AT-BS; 4.AS-BS; 5.BS
E. 1.BS; 2.AS-BT; 3.AT-BS; 4.AS-BS; 5.AS;
03. Densitatea apei la temperatura ambiantă este 1.000g/L. Concentraţia

molară a apei este:
A. 0,05M
B. 0,5M
C. 5,5M
D. 55M
E. 550M
04. Domeniul de concentraţii a ionilor hidroniu corespunzătoare intervalului

de pH 0-14, este:
A. 0-0,14M
B. 0-10-14M
C. 1-10-14M
D. 0-14M
E. 1-14M
05. Apa
A. este un electrolit tare
B. solubilizează toate substanţele chimice
C. disociază în ioni printr-un proces exoterm
D. are caracter acid
E. are grad de disociere şi conductivitate electrică foarte mici
06. Produsul ionic al apei

A. este produsul concentraţiei ionilor apei în orice soluţie apoasă
12
B. este produsul concentraţiei ionilor apei pure
C. [ ] [
este satisfăcut în soluţiile în care H + = HO − ]
D. depinde de natura substanţei dizolvate
E. are valori de numere întregi şi mici
07. Indicele ionic sau exponentul ionic

A. este valoarea numărului de oxidare al ionilor;
B. este exponentul negativ al concentraţiei ionilor;
C. este logaritmul concentraţiei protonilor;
D. este o mărime adimensională cu valori de la 0 la 1;
E. are unităţi de concentraţie.
08. Tăria ionică a electroliţilor de tipul 1). A1-M1+; 2). A2-M2+; 3). A3-M3+ de
concentraţie 0,01M este, respectiv:
A. 1).0,01; 2). 0,02; 3). 0,03;
B. 1).0,01; 2). 0,02; 3). 0,04;
C. 1).0,01; 2). 0,04; 3). 0,06;
D. 1).0,01; 2). 0,04; 3). 0,09;
E. 1).0,01; 2). 0,08; 3). 0,09;
09. Tăria ionică a electroliţilor de tipul 1). A2M; 2). A3M; 3). A4M de
concentraţie 0,01M este, respectiv:
A. 1).0,01; 2). 0,02; 3). 0,03;
B. 1).0,02; 2). 0,04; 3). 0,04;
C. 1).0,03; 2). 0,06; 3). 0,10;
D. 1).0,04; 2). 0,09; 3). 0,12;
E. 1).0,05; 2). 0,12; 3). 0,16;
13
Nr. Reacţii cu schimb de protoni - Teste complement multiplu
01. Apa în fază lichidă
A. Este un bun solvent pentru substanţe ionice şi polare;
B. Are constantă dielectrică mare favorizând disocierea în ioni;
C. Atomul de oxigen este hibridizat sp3 şi configuraţia moleculei este tetraedrică;
D. Moleculele ei sunt asociate prin legături de hidrogen într-o configuraţie
tetraedrică de 2-6 molecule tip „pachet închis”;
E. Densitatea apei lichide este mai mică decât a apei în fază solidă.
02. Apa în fază solidă

A. Moleculele ei sunt asociate prin legături de hidrogen într-o configuraţie
tetraedrică de 2-6 molecule tip „pachet deschis”;
B. Are densitate mai mică decât apa în fază lichidă;
C. Sublimează;
D. Se poate folosi la amestecuri de răcire;
E. Se foloseşte ca solvent.
03. Soluţiile reale

A. Sunt sisteme disperse cu diametrul particulelor de ordinul de mărime al
moleculelor;
B. Sunt amestecuri moleculare omogene macroscopic;
C. Sunt formate din cel puţin două componente: faza dispersantă-solventul şi faza
dispersată-solutul;
D. Sunt instabile, separând în timp componentele;
E. Sunt stabile în timp.
04. Hidraţii
A. Sunt aquacomplecşi formaţi între speciile chimice din soluţie şi moleculele de
apă;
B. Cationilor se formează prin legături electrostatice ion-dipol favorizate de
sarcina mare şi volumul mic;
C. Anionilor conţin un nr. mai mic de molecule de apă decât cei ai cationilor;
D. Sulfaţilor metalici conţin un nr.impar de molecule de apă deoarece anionul
sulfat se hidratează cu o singură moleculă, iar cationii cu nr.par de molecule;
E. Ionii rezultaţi din disocierea apei nu sunt hidrataţi.
05. Gradul de disociere

A. Caracterizează starea electrolitului în soluţie;
B. Reprezintă raportul între nr.de molecule disociate şi nr.de molec.nedisociate;
C. Se defineşte ca raport între nr.de molecule disociate şi nr.de molecule
dizolvate
D. Se exprimă în mol/L;
E. Este o mărime adimensională cu valori de la 0 la 1.
06. Gradul de disociere

A. Creşte cu creşterea concentraţiei;
B. Creşte cu diluarea;
C. Creşte cu creşterea temperaturii când procesul de disociere este endoterm;
D. Scade cu creşterea temperaturii când procesul de disociere este exoterm;
14
E. Se determină experimental prin metoda crioscopică şi conductometrică.
07. Legea diluţiei (Ostwald)

A. Este relaţia dintre constanta de disociere, gradul de disociere şi concentraţie;
B. Se aplică tuturor soluţiilor;
C. Este aplicabilă soluţiilor diluate de electroliţi slabi;
D. Nu ia în considerare atracţia electrostatică dintre ioni;
E. Se foloseşte pentru calculul gradului de disociere în funcţie de constanta de
ionizare.
08. Electroliţii
A. Sunt compuşi care conduc curentul electric în soluţie şi unii dintre ei şi în
topitură;
B. Prin dizolvare în apă se disociază în ioni (teoria disociaţiei electrolotice);
C. Gradul de disociere este o măsură a tăriei electroliţilor în soluţie;
D. Legea echilibrului chimic se aplică doar electroliţilor slabi;
E. Legea diluţiei se aplică tuturor electroliţilor.
09. Activitatea
A. Este denumită şi concentraţie activă sau efectivă;
B. Exprimă comportamentul real al soluţiilor de electroliţi;
C. Este o mărime adimensională cu valori de la 0 la 1;
D. Are aceleaşi unităţi de măsură ca şi concentraţia;
E. La concentraţii mari activitatea devine egală cu concentraţia
10. Factorul (coeficientul) de activitate

A. Corectează concentraţia reală la concentraţia efectivă (activă)
B. Corectează concentraţia efectivă (activă) la concentraţia reală;
C. Este o mărime adimensională cu valori de la 0 la 1;
D. Exprimă interacţiunile sarcinilor electrice ale ionilor.
E. Depinde de tăria ionică a soluţiei.
11. Tăria ionică a soluţiei de

A. NaCl de concentraţie 0,01M este 0,02;
B. CaCl2 de concentraţie 0,01M este 0,03;
C. AlCl3 de concentraţie 0,01M este 0,06;
D. ZrCl4 de concentraţie 0,01M este 0,08;
E. Electrolit de tip AB2 este egală cu a soluţiei de electrolit de tip A2B.
12. Produsul ionic al apei

A. Este expresia constantei de autoprotoliză;
B. Este constant şi independent de temperatură;
C. Valoarea lui se calculează ca produs între constanta de disociere şi
concentraţia molară a apei;
D. Exponentul negativ este pH;
E. Se foloseşte la calculul concentraţiei H+ în soluţii apoase.
13. pH-ul
A. Este exponentul negativ al concentraţiei protonilor;
B. Este egal cu pOH-ul în toate soluţiile;
15
C. şi pOH-ul sunt egale în apa pură;
D. este o mărime adimensională
E. are doar valori de numere întregi şi pozitive.
14. În soluţia unui acid tare monoprotic

A. Concentraţia protonilor este egală cu concentraţia acidului;
B. Pentru soluţii cu tărie ionică mare, paH-ul este mai mare decât pH-ul;
C. Pentru soluţii cu tărie ionică mică, paH-ul se apropie de valoarea pH-ului;
D. Coeficientul de activitate este egal cu 1 în soluţii concentrate;
E. Tăria ionică este egală cu concentraţia.
15. În soluţia unei baze tari monoprotice

A. Concentraţia OH- este egală cu concentraţia bazei;
B. Pentru soluţii cu tărie ionică mare, paH-ul este mai mic decât pH-ul;
C. Pentru soluţii cu tărie ionică mică, paH-ul se apropie de valoarea pH-ului;
D. Coeficientul de activitate este subunitar în soluţii concentrate;
E. Tăria ionică este egală cu concentraţia.
16. În soluţia unui acid slab monoprotic

A. Concentraţia protonilor este: [ H +] = K a × C a
B. 1 1
pH-ul este practic egal cu paH-ul şi se calculează pH = × p K a − × lg Ca
2 2
C. Echilibrului de disociere i se aplică legea acţiunii maselor;
D. Este valabilă legea diluţiei (Ostwald)
E. Factorul de activitate este mult mai mic de 1.
17. Hidroliza sărurilor

A. Este o reacţie ireversibilă;
B. Este reacţia inversă neutralizării;
C. Este reacţia ionilor sării cu ionii apei;
D. Toate sărurile modifică pH-ul soluţiei apoase
E. pH-ul soluţiei apoase este independent de natura sării dizolvate.
18. Hidroliza sărurilor provenite de la AS-BT

A. Creşterea temperaturii determină creşterea gradului de hidroliză;
B. Creşterea temperaturii determină scăderea pH-ului;
C. Creşterea temperaturii determină creşterea produsului ionic al apei;
D. Diminuarea concentraţiei sării determină creşterea pH-ului soluţiei;
E. Scăderea concentraţiei sării determină creşterea gradului de hidroliză.
19. Hidroliza sărurilor provenite de la AT-BS

A. Creşterea temperaturii determină creşterea gradului de hidroliză;
B. Creşterea temperaturii determină scăderea pH-ului soluţiei;
C. Creşterea temperaturii determină scăderea produsului ionic al apei;
D. Diminuarea concentraţiei sării determină creşterea pH-ului soluţiei
E. Micşorarea concentraţiei sării determină creşterea gradului de hidroliză.
20. Teoria protolitică defineşte

A. Acizii ca substanţe capabile să cedeze protoni;
16
B. Acizii ca substanţe capabile să accepte protoni;
C. Bazele ca substanţe capabile să accepte protoni;
D. Bazele ca substanţe capabile să cedeze protoni;
E. Acizii ca substanţe solubile în solvenţi polari.
21. Teoria electronică defineşte

A. Acizii ca substanţe care posedă atomi de hidrogen ionizabili;
B. Acizii ca substanţe capabile să accepte o pereche de electroni;
C. Bazele ca substanţe care posedă grupe OH;
D. Bazele ca substanţe capabile să cedeze o pereche de electroni;
E. Acizii ca substanţe capabile să participe la o reacţie redox.
22. Soluţiile tampon de pH

A. Suferă modificări mici ale pH-ului la adaosul unor acizi şi baze tari;
B. Conţin un acid slab şi sarea sa cu o bază tare;
C. Au pH=7;
D. pH-ul soluţiei tampon care conţine amestecul echimolar AS-sarea sa cu o BT
este egal cu pKa a acidului slab;
E. pH-ul soluţiei tampon care conţine amestecul echimolar BS-sarea sa cu un AT
este egal cu pKb a bazei slabe.
17
Nr. Reacţii redox - Teste complement simplu
01. Se consideră oxidarea alcoolului etilic cu dicromat de potasiu. Să se identifice
răspunsurile corecte referitoare la: 1). raportul molar Cr2O72 − /H3C-CH2-
OH/Cr3+/H3C-COOH; 2). Eg,dicromat; 3). Eg,etanol;
A. 1). 1/1/2/1; 2). Mdicromat/6; 3). Metanol;
B. 1). 2/3/4/3; 2). Mdicromat/6; 3). Metanol/3;
C. 1). 2/3/4/3; 2). Mdicromat/3; 3). Metanol/4;
D. 1). 2/3/4/3; 2). Mdicromat/6; 3). Metanol/2;
E. 1). 2/5/4/5; 2). Mdicromat/6; 3). Metanol/5;
02. Se consideră potenţialele normale ale următoarelor semicupluri redox:

1). ES0 O2− / 2SO2− = 2,05V ; 2). EMnO
0
−
/ Mn
2+ = 1,51V ; 3). E
0
2−
Cr O / 2Cr
3+ = 1,33V .
2 8 4 4 2 7
A. −
Semicuplurile MnO / Mn 4
2+
şi Cr2O / 2Cr
2−
7
3+
sunt agenţi oxidanţi faţă de
2− 2−
S 2O / 2SO ;
8 4
B. Potenţialul normal mare al S 2 O82− / 2SO 42− permite oxidarea cu viteză mare a Mn2+
şi a Cr3+;
C. Oxidarea Mn2+ şi a Cr3+ cu S 2O82− este lentă, dar viteza reacţiei poate fi mărită
folosind drept catalizator Ag+;
D. Potenţialul la echivalenţă al reacţiei în care S 2O82− / 2SO 42− este agent oxidant este
egal cu ES0 O2− / 2 SO2− = 2,05V , fiind cel mai puternic agent oxidant;
2 8 4
E. Prin oxidarea Mn2+ cu S 2O82− rezultă doar permanganat indiferent de condiţiile de

lucru

1). ES0 O2− / 2SO2− = 2,05V ; 2). ECr
0
2−
O / 2Cr
3+ = 1,33V .
2 8 4 2 7
Să se identifice răspunsurile corecte referitoare la: 1). Potenţialul la echivalenţă

Eeq.; 2). Constanta de echilibru redox; 3). Raportul concentraţiei speciilor chimice
la echilibru.
A. 1). 1,5; 2). 150; 3). 15
B. 1). 1,5; 2). 10150; 3). 1015
C. 1). 101,5; 2). 10150; 3). 1015
D. 1). 15; 2). 10150; 3). 1015
E. 1). 15; 2). 150; 3). 15

1). ES02O82− / 2SO42− = 2,05V ; 2). ECr
0
2− 3+ = 1,33V .
2 O7 / 2Cr
Să se identifice răspunsurile corecte referitoare la: 1). Echivalentul-gram al

agentului oxidant.; 2). Echivalentul-gram al agentului reducător; 3). Raportul
molar S 2 O82− / Cr 3+ / SO42− / Cr2 O72− la echilibru.
A. 1). M/2; 2). M/6; 3/2/6/1
B. 1). M/1; 2). M/6; 1/2/6/1
C. 1). M/2; 2). M/3; 3/2/3/1
D. 1). M/4; 2). M/6; 2/2/4/1
E. 1). M/6; 2). M/3; 3/2/6/1
18
05. În timpul desfăşurării reacţiei redox
A. potenţialul normal al agentului oxidant rămâne constant, fiind constantă analitică
B. potenţialul normal al agentului reducător creşte până atinge valoarea potenţialului
normal al agentului oxidant
C. potenţialul normal al agentului oxidant scade până atinge valoarea potenţialului
normal al agentului reducător
D. potenţialul normal al agentului reducător creşte iar al agentului oxidant scade până
devin egale
E. potenţialul normal al agentului reducător rămâne constant, fiind constantă
analitică
06. Reacţiile redox

A. sunt reacţii total deplasate spre produşi datorită schimbului ireversibil de electroni
B. sunt reacţii de echilibru
C. se produc doar în sensul determinat de valoarea potenţialelor normale
D. nu au aplicaţii analitice nefiind asociate cu modificări de culoare
E. au ca produşi de reacţie doar substanţe solubile în mediul de reacţie
07. Potenţialul normal al unui semicuplu redox

A. este constant în orice condiţii
B. este potenţialul sistemului care conţine doar forma oxidată
C. este potenţialul sistemului care conţine doar forma redusă
D. este potenţialul sistemului care conţine forma oxidată şi redusă în raportul
corespunzător coeficienţilor stoechiometrici ai semireacţiei de transformare redox
E. creşte cu creşterea pH-ului
08. Se consideră semireacţia redox MnO4− + 8H + + 5e − → Mn 2+ + 4H 2O şi potenţialul

0
normal E MnO − 2+ = 1,51V la pH=0.
4 / Mn
A. creşterea pH-ului de la 0 la 2,5 determină scăderea potenţialului normal cu 0,24 V

B. transformarea redox este independentă de pH
C. nu se produc modificări de culoare în timpul desfăşurării reacţiei
D. viteza reacţiei este mare datorită valorii mari a potenţialului normal
E. echivalentul-gram al permanganatului=masa molară raportul MnO4− / Mn 2+ fiind
1/1.
19
Nr. Reacţii redox - Teste complement multiplu
01. Se consideră reacţia redox Cu2+ + I – ↔ CuI(s)+ I2
pentru care se dă: E0Cu / Cu = 0,17V E 0I / 2 I = 0,54V
2+ + 2
−
A. Coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei sunt:2/4/6/2;

B. Coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei sunt:2/4/2/1;
C. Valoarea potenţialelor normale arată că reacţia trebuie să decurgă de la stânga la
dreapta;
D. Valoarea potenţialelor normale arată că reacţia trebuie să decurgă de la dreapta la
stânga;
E. Scăderea concentraţiei ionilor Cu+ din soluţie determină inversarea sensului reacţiei
chimice.
02. Se consideră reacţia redox: Cr2O 72− + Fe 2+ + H + → Cr 3+ + Fe3+ + H 2O

pentru care se dă potenţialul normal al agentului oxidant 1,33V şi al agentului
reducător 0,77V
A. Coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei sunt 1/6/12/1/4/2
B. Coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei sunt: 1/6/14/2/6/7
C. Creşterea pH-ului determină inversarea sensului reacţiei redox;
D. Diferenţa mare dintre potenţialele normale face imposibilă inversarea sensului reacţiei
redox;
E. Potenţialul la echivalenţă este mai aproape de valoarea potenţialului normal al
agentului oxidant.
03. Referitor la procesele redox, se poate afirma:

A. Potenţialul la echivalenţă este media aritmetică a potenţialelor normale ale agentului
oxidant şi reducător;
B. Echilibrul reacţiei redox este cu atât mai mult deplasat spre produşi cu cât valorile
potenţialelor normale ale agentului oxidant şi reducător sunt mai apropiate;
C. Constanta de echilibru redox este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre potenţialele
normale ale agentului oxidant şi reducător este mai mare;
D. Când la o reacţie redox participă H+, este favorizată de mediu acid;
E. Când dintr-o reacţie redox rezultă H+, este favorizată de mediu acid.
04. Se dau semicuplurile redox: 1). AsO43− / AsO33− şi 2). I2/2I- şi potenţiale lor normale:
3− = 0,56V şi E
0 0
E AsO 3−
/ AsO I /2I
− = 0,54V .
4 3 2
A. 1) este agent oxidant şi 2) este agent reducător;

B. Reducerea arsenat la arsenit are loc în mediu acid;
C. Oxidarea arsenit la arsenat are loc în mediu bazic;
D. Reacţia redox nu poate fi inversată
E. Modificarea pH-ului poate determina inversarea sensului reacţiei redox.
05. Fosfomolibdatul de amoniu (NH4)3[PMo12O40]

A. este un complex intern al fosforului
B. conţine oxizi de molibden Mo(IV) şi Mo(VIII).
C. este complexul galben conţinând anionul fosfat şi oxid de Mo(VI).
D. se poate transforma printr-o reacţie redox de dismutaţie în oxizi de molibden albaştri
E. conţine P(V), şi Mo(V)
20
06. Heteropoliacidul molibdovanadofosforic H4[PMo11VO40]
A. este un complex intern al vanadiului
B. conţine oxizi de molibden Mo(IV) şi Mo (VIII).
C. este complexul galben conţinând anionul fosfat, anionul vanadat şi oxid de Mo (VI).
D. conţine P(VI), V(VI) şi Mo(VI)
E. conţine P(V), V(V) şi Mo(VI)
21
Nr. Precipitarea - Teste complement simplu
01. Despre solubilitatea compuşilor chimici se poate afirma
A. Azotaţii, clorurile şi carbonaţii sunt toţi solubili
B. Azotaţii sunt săruri solubile
C. Carbonaţii şi sulfaţii grupei a IV-a analitice de cationi sunt solubili în apă
D. Toate sulfurile sunt precipitate intens colorate şi insolubile în apă
E. Clorurile şi percloraţii sunt precipitate albe cristaline
02. Se dă produsul de solubilitate al precipitatelor: 1). AgI PS=10–16; 2). Ag2CrO4 PS=10–12;
3). Ag3PO4 PS=10–20; Solubilitatea molară este respectiv:
A. 1). S=10–4; 2). S=10–5; 3). S=10–6;
B. 1). S=10–5; 2). S=10–6; 3). S=10–7;
C. 1). S=10–6; 2). S=10–7; 3). S=10–8;
D. 1). S=10–3; 2). S=10–4; 3). S=10–5;
E. 1). S=10–8; 2). S=10–4; 3). S=10–5;
03. Clorura de plumb (II) are solubilitatea s=4,17mg/mL şi M=278g/mol. Solubilitatea

molară şi produsul de solubilitate al precipitatului au valorile:
A. S=15×10-3; PS=13,5×10-6
B. S=1,5×10-3; PS=1,35×10-6
C. S=1,5×10-4; PS=1,5×10-8
D. S=1,5×10-5; PS=1,5×10-10
E. S=15×10-6; PS=13,5×10-12
22
Nr. Precipitarea - Teste complement multiplu
01. Sulfatul de bariu are solubilitatea s=2,33 mg/L şi M=233 g/mol.
A. Solubilitatea molară are valoarea S=10-10, iar produsul de solubilitate 10-5;
B. Solubilitatea molară are valoarea S=10-5, iar produsul de solubilitate 10-10;
C. Solubilitatea molară se exprimă în (mol/L)2 iar produsul de solubilitate în mol/L;
D. Solubilitatea molară se exprimă în mol/L iar produsul de solubilitate în (mol/L)2;
E. Solubilitatea şi produsul de solubilitate au aceleaşi valori şi aceleaşi unităţi de măsură
fiind sare de tipul MA.
02. Produsul de solubilitate al iodatului de lantan este K sp , La ( IO3 )3 = 5,4 ×10 −12 . Solubilitatea
ionilor
A. este de ordinul 10-3M în apă;
B. este de ordinul 10-6M în apă;
C. creşte cu creşterea tăriei ionice a soluţiei;
D. scade cu creşterea tăriei ionice a soluţiei;
E. este independentă de tăria ionică a soluţiei;
03. Referitor la procesul de precipitare, se poate afirma:

A. Solubilitatea unui precipitat este mai mare într-o soluţie cu tărie ionică mai mare;
B. Prezenţa ionului comun în exces măreşte solubilitatea precipitatului;
C. pH-ul optim de precipitare a unei sări provenită de la un acid slab şi o bază tare este egal
cu pKa a acidului slab;
D. Solubilitatea precipitatelor de AgCl şi AgBr este mai mare în soluţie amoniacală decât în
apa pură datorită complexării Ag+;
E. Solubilităţile precipitatelor de AgCl, AgBr şi AgI sunt egale având cation comun.
23
Nr. Complexarea Teste complement simplu
01. Se consideră o soluţie în care CAg+=2 × 10-5M şi CNH3=5 × 10-2 M. Valoarea
constantei de formare a complexului este β2=1,6 × 107. Concentraţia ionului Ag+
necomplexat şi complexul predominant în soluţie, sunt respectiv:
A. 5 × 10-10M; Ag (NH )+ ;
3 2
B. 2 × 10-5M; Ag (NH )+ ;
3
C. -2
5 × 10 M; Ag (NH 3 )2 ;
+
D. 1,6 × 107M; Ag (NH 3 )2 ;

+
E. +
2 × 10-5M; Ag (NH 3 )2 ;
Nr. Complexarea Teste complement multiplu

01. În soluţia apoasă conţinând ionii Cu2+ se adaugă amoniac. Constantele parţiale de
formare ale complecşilor sunt: K1=2 × 104; K2=5 × 103;K3=1 × 103; K4=2 × 102.
A. Complecşii ionului Cu2+ cu amoniac sunt mai stabili decât aquocomplecşii
B. Soluţia conţine complexul tetraaminocupru(II) albastru intens
C. Soluţia conţine toate speciile complexe ale ionului Cu(II) cu amoniac
D. Constanta de formare a reacţiei globale are valoarea 2 × 1013;
E. Constanta de formare a reacţiei globale are valoarea 2 × 1052;
24
Nr Volumetria prin reacţii de neutralizare în mediu apos – Teste complement simplu
01. Alegerea corectă a indicatorului acido-bazic
A. Domeniul său de viraj trebuie să se situeze în intervalul saltului de pH la echivalenţă;
B. Să prezinte trei forme colorate: una corespunzătoare analitului, una corespunzătoare
titrantului şi una corespunzătoare punctului de echivalenţă;
C. Modificarea de culoarea să fie independentă de pH;
D. Modificarea de culoare să se producă lent pentru a putea fi observată;
E. Punctul de echivalenţă să se situeze în interiorul domeniului de viraj;
02. La titrarea a 0,1905g substanţă pură cu soluţie standard de concentraţie 0,1N s-au
consumat până la echivalenţă 5mL soluţie. Echivalentul-gram al titrosubstanţei este:
A. 25g/val;
B. 0,381g/val;
C. 0,0381g/val;
D. 381g/val;
E. 150g/val;
03. Masa de titrosubstanţă necesară la determinarea factorului soluţiei de concentraţie 1N

pentru ca volumul de titrant să fie situat între 1 şi 10mL, este:
A. mtitrosubst.=(10–2-10–3) × Eg,titrosubst.;
B. mtitrosubst.=(10–3-10–4) × Eg,titrosubst.;
C. mtitrosubst.=(5 × 10–4-5 × 10–5) × Eg,titrant;
D. mtitrosubst.=Mtitrosubst.;
E. mtitrosubst.=Eg titrosubst.;
04. Masa de titrosubstanţă necesară la determinarea factorului soluţiei de concentraţie 0,1N

A. mtitrosubst.=(10–2-10–3) × Mtitrosubst.;
D. mtitrosubst.=0,1 × Mtitrosubst.;


C. mtitrosubst.=(10–4-10–5) × Eg,titrant;
25
07. Factorul determinat al soluţiei de concentraţiei teoretică 0,1N este 0,5255. În acest caz,
concentraţia reală Cr, concentraţia teoretică Ct şi factorul corecte, sunt respectiv:
A. Ct=0,1N; Cr=0,05255N; F0,1=0,5255;
B. Ct=0,01N; Cr=0,05255N; F0,01=5,2500;
C. Ct=0,05N; Cr=0,05255N; F0,05=1,0510;
D. Ct=0,025N; Cr=0,05255N; F0,025=2,1020;
E. Ct=0,001N; Cr=0,05255N; F0,001=0,0525;
08. pH-ul soluţiei tampon conţinând acid acetic (pKa=4,75) şi acetat de sodiu în raportul
molar 1/1, 1/10, 10/1 este respectiv:
A. 3; 4; 5;
B. 3,75; 4,75; 5,75;
C. 5,75; 4,75; 3,75;
D. 4; 7; 5;
E. 4,75; 5,75; 3,75.
09. În timpul titrării soluţiei de acid acetic cu soluţie de NaOH, până la punctul de
echivalenţă, soluţia conţine:
A. Acid acetic;
B. Acid acetic/acetat de sodiu;
C. Acetat de sodiu;
D. NaOH;
E. Acetat de sodiu/NaOH;
10. Compoziţia soluţiei, după echivalenţă, la titrarea soluţiei de acid acetic cu soluţie de
NaOH, este:
A. Acid acetic;
B. Acid acetic/acetat de sodiu;
C. Acetat de sodiu;
D. NaOH;
E. Acetat de sodiu/NaOH;
11. Profilul curbei de titrare acid tare de diferite concentraţii iniţiale, cu o bază tare (AT-BT)
0,1N:
A. Depinde de concentraţia iniţială a acidului tare;
B. Depinde doar de concentraţia titrantului;
C. Este independentă de concentraţia iniţială a acidului;
D. Este independentă de concentraţia titrantului;
E. Nu depinde nici de concentraţia AT, nici de concentraţia BT folosită ca titrant, pH-ul la
echivalenţă fiind 7;
12. În cazul titrării acido-bazice în mediu apos, punctul de echivalenţă este situat:
A. La valoarea pH–ului soluţiei de titrant;
B. La valoarea pH–ului soluţiei de analit;
C. La valoarea pH–ului solventului folosit la titrare;
D. La mijlocul saltului de pH indiferent de tăria acidului şi a bazei;
E. La pH-ul corespunzător produşilor de reacţie;
13. Pentru neutralizarea a 0,2400g substanţă se consumă 12mL titrant de concentraţie 0,5N.
Echivalentul-gram al substanţei este:
26
A. 12 g/val;
B. 24 g/val;
C. 40 g/val;
D. 60 g/val;
E. 80 g/val.
14. Se titrează 1,325g probă conţinând carbonat de sodiu (Na2CO3, M=106g/mol), cu soluţie
de HCl 1M, în prezenţă de metiloranj. Volumul de soluţie de titrant la echivalenţă este
10mL. Conţinutul de carbonat al probei este:
A. 100%;
B. 80%;
C. 60%;
D. 40%;
E. 20%;
15. Se titrează 1,325g probă conţinând carbonat de sodiu (Na2CO3, M=106g/mol), cu soluţie
de HCl 1M, în prezenţă de fenolftaleină. Volumul de soluţie de titrant la echivalenţă este
10mL. Conţinutul de carbonat al probei este:
A. 100%;
B. 80%;
C. 60%;
D. 40%;
E. 20%;
16. pH-ul soluţiei la echivalenţă la titrarea soluţiei de tetraborat de sodiu cu soluţie de HCl
0,1N este:
A. Neutru pentru că este o reacţie de neutralizare;
B. Acid pentru că titrantul este acid tare;
C. Bazic deoarece se titrează o sare provenită de la bază tare şi acid slab;
D. Slab acid corespunzător compoziţiei soluţiei la echivalenţă;
E. Slab bazic corespunzător echivalenţei.
17. Se consideră 1L apă distilată şi 1L soluţie NaOH 1M. Raportul între pH-ul celor două
soluţii şi raportul concentraţiei ionilor hidroniu în cele două soluţii, sunt respectiv:
A. 1/2; 107;
B. 2/1; 10-7;
C. 1/1; 10;
D. 7/0; 10-7;
E. 0/7; 107;
18. Se consideră 1L apă distilată şi 1L soluţie HCl 1M. Raportul între pH-ul celor două
soluţii şi raportul concentraţiei ionilor hidroniu în cele două soluţii, sunt respectiv:
A. 1/2; 107;
B. 2/1; 10-7;
C. 1/1; 10;
D. 7/0; 10-7;
E. 0/7; 107;
19. Se titrează 100mL soluţie acid slab 0,1N şi 100mL soluţie acid tare 0,1N. Volumele de
titrant bază tare consumate până la echivalenţă se găsesc în raportul:
27
A. 1/2;
B. 2/1;
C. 1/1;
D. 1/5;
E. 1/4;
20. Se titrează 100mL soluţie bază slabă 0,1N şi 100mL soluţie bază tare 0,1N. Volumele de
titrant acid tare consumate până la echivalenţă se găsesc în raportul:
A. 1/2;
B. 2/1;
C. 1/1;
D. 1/4;
E. 1/6;
21. pH-ul soluţiei tampon conţinând hidroxid de amoniu (pKb=4,7) şi clorură de amoniu în
raportul molar 1/1, 1/10, 10/1 este respectiv:
A. 8,3; 9,3; 10,3;
B. 3,7; 4,7; 5,7;
C. 10,3; 9,3; 8,3;
D. 4; 7; 5;
E. 9,3; 8,3; 10,3;
22. Se consideră 1L apă pură şi 1L soluţie acid tare 0,01N. Diferenţa dintre pH-ul celor două
soluţii şi raportul între concentraţia ionilor hidroniu, sunt respectiv:
A. 2; 10-2;
B. 3; 10-3;
C. 4; 10-4;
D. 5; 10-5;
E. 6; 10-6;
23. Se consideră 1L apă pură şi 1L soluţie acid tare 0,1N. Diferenţa dintre pH-ul celor două
A. 2; 10-2;
B. 3; 10-3;
C. 4; 10-4;
D. 5; 10-5;
E. 6; 10-6;
24. Se consideră 1L apă pură şi 1L soluţie bază tare 0,01N. Diferenţa dintre pH-ul celor
două soluţii şi raportul între concentraţia ionilor hidroniu, sunt respectiv:
A. -2; 102;
B. -3; 103;
C. -4; 104;
D. -5; 105;
E. -6; 106;
25. Se consideră 1L apă pură şi 1L soluţie bază tare 0,1N. Diferenţa dintre pH-ul celor două
A. -2; 102;
B. -3; 103;
28
C. -4; 104;
D. -5; 105;
E. -6; 106;
26. Relaţia etapă/compoziţia soluţiei la titrarea acidului fosforic cu o bază tare în mediu
apos, este:
1. înaintea primului punct de echivalenţă a. Acid fosforic
2. după primul punct de echivalenţă b. Fosfat monosodic
3. după al doilea punct de echivalenţă c. Fosfat disodic
4. soluţia iniţială d. Acid fosforic/ Fosfat monosodic
5. la prima echivalenţă e. Fosfat monosodic / Fosfat disodic
6. la a doua echivalenţă f. fosfat disodic / fosfat trisodic
A. 1.– a.; 2. – b.; 3. – c.; 4 – d.; 5. – e.; 6. – f.;
B. 1. – d.; 2. – e.; 3 – f.; 4. – a.; 5. – b.; 6 – c.;
C. 1. – b.; 2. – c.; 3. – a.; 4. – d.; 5. – e.; 6. – f.;
D. 1. – d.; 2. – a.; 3. – b.; 4. – c.; 5. – e.; 6. – f.;
E. 1. – c.; 2. – b.; 3. – d.; 4. – a.; 5. – e.; 6. – f.;
29
Nr Volumetria prin reacţii de neutralizare în mediu apos –
Teste complement multiplu
01. Curba de titrare de neutralizare este reprezentarea grafică a:
A. Evoluţiei pH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de analizat;
B. Evoluţiei pOH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de analizat;
C. Evoluţiei pH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de titrant adăugat;
D. Evoluţiei pOH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de titrant adăugat
E. Evoluţiei pH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de titrant din biuretă;
02. Saltul de pH la echivalenţă reprezintă:

A. Domeniul de pH în care indicatorul îşi schimbă culoarea;
B. Intervalul de pH care include punctul de echivalenţă;
C. Intervalul de pH situat între pH-ul corespunzător soluţiei care conţine 1% mL soluţie de
analizat netitrată şi 1% mL titrant în exces;
D. Domeniul de pH în care soluţia de indicator conţine două specii chimice diferit colorate;
E. Creşterea bruscă a pH-ului pentru volume mici de titrant adaugate;
03. Domeniul de viraj al indicatorilor acido-bazici este:

A. Domeniul de pH în care indicatorul îşi schimbă culoarea;
B. Intervalul de pH care include punctul de echivalenţă;
C. Intervalul de pH situat între pH-ul corespunzător soluţiei care conţine 1% mL soluţie de
analizat netitrată şi 1% mL titrant în exces;
D. Domeniul de pH în care soluţia de indicator conţine două specii chimice diferit colorate;
E. Creşterea bruscă a pH-ului pentru volume mici de titrant adaugate;
04. Domeniul de viraj al indicatorilor acido-bazici este:

A. pH = pKa,IND ± 1;
B. pH = pKAnalit ± 1;
C. pH = pKTitrant ± 1;
D. pOH = pKb,IND ± 1;
E. pH= pKW - pKb,IND ± 1;
05. În cazul titrării unui acid cu o bază tare, saltul de pH la echivalenţă:

A. Creşte cu creşterea concentraţiei iniţiale a acidului;
B. Scade cu creşterea concentraţiei iniţiale a acidului;
C. Este independent de concentraţia iniţială a acidului şi a titrantului;
D. Creşte cu creşterea concentraţiei titrantului;
E. Scade cu creşterea concentraţiei titrantului;
06. Volumul soluţiei de titrant bază tare, necesar pentru neutralizarea a 100 mL soluţie de
acid monoprotic, depinde de:
A. Natura acidului (acid tare, acid slab);
B. Concentraţia iniţială a acidului;
C. Concentraţia titrantului;
D. Natura solventului;
E. Gradul de disociere al acidului;
07. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un compus pentru a putea fi folosit ca

indicator acido-bazic, sunt:
30
A. Să fie insolubil în solventul folosit la titrare;
B. Să prezinte cel puţin două forme colorate;
C. Modificarea de culoare să fie ireversibilă;
D. Culoarea soluţiei să fie vizibilă la concentraţii mult mai mici decât ale analitului;
E. Modificarea de culoare să se producă într-un interval îngust de pH;
08. Titrosubstanţele care pot fi folosite la determinarea factorului soluţiei de HCl:

A. Acid oxalic;
B. Oxalat de sodiu;
C. Ftalat acid de potasiu;
D. Acid benzoic;
E. Tetraborat de sodiu;
09. Titrosubstanţele care pot fi folosite la determinarea factorului soluţiei de NaOH:

A. Acid oxalic;
B. Oxalat de sodiu;
D. Acid benzoic;
E. Tetraborat de sodiu;
10. Acidul sulfuric

A. Este un acid triprotic slab care se neutralizează în trei trepte înregistrând la echivalenţă
trei salturi diferite de pH;
B. Este un acid diprotic tare care în mediu apos se neutralizează în două trepte;
C. Este un acid diprotic tare care în mediu apos se neutralizează într-o singură treaptă;
D. Este un acid diprotic tare care în mediu anhidru înregistrează două salturi diferite de pH;
E. Este un acid diprotic slab în mediu anhidru;
11. Se titrează 100 mL soluţie HCl 0,1N cu soluţie standard de NaOH 0,1N. Considerând
saltul de pH la echivalenţă ±0,1 mL soluţie de titrant, alegeţi indicatorii adecvaţi
marcării punctului de echivalenţă:
A. Albastru de bromofenol, domeniul de viraj 3-4,6;
B. Roşu de bromofenol, domeniul de viraj 4,7-6,3;
C. Roşu de fenol, domeniul de viraj 6,5-8;
D. Acid picric, domeniul de viraj 0,2-1;
E. Fenolftaleina, domeniul de viraj 8,2-9,8;
12. pH-ul soluţiei apoase a unui acid slab:

A. Depinde de concentraţia soluţiei de acid slab;
B. Este funcţie de natura acidului;
C. Depinde de valoarea constantei de aciditate;
D. Este cu atât mai mic cu cât pKa este mai mare;
E. Are valoarea 1 pentru toate soluţiile apoase;
13. Echilibrul reacţiei de hidroliză a acetatului de sodiu

A. Se deplasează la stânga în prezenţa unui exces de NaOH;
B. Se deplasează la stânga în prezenţa unui exces de acid acetic;
C. Nu este influenţat de prezenţa în exces a NaOH, constanta de hidroliză fiind constantă;
D. Se deplasează la dreapta în prezenţa unui exces de NaOH;
E. Se deplasează la dreapta în prezenţa unui exces de acid acetic;
31
14. Echilibrul reacţiei de hidroliză a clorurii de amoniu
A. Se deplasează la stânga în prezenţa unui exces de HCl;
B. Se deplasează la stânga în prezenţa unui exces de hidroxid;
C. Nu este influenţat de prezenţa în exces a HCl, constanta de hidroliză fiind constantă;
D. Se deplasează la dreapta în prezenţa unui exces de HCl;
E. Se deplasează la dreapta în prezenţa unui exces de hidroxid;
15. Soluţia unui indicator acido-bazic, compus organic acid slab HInd, disociază la:
A. Creşterea concentraţiei ionilor hidroniu [H3O+];
B. Scăderea pH-ului;
C. Creşterea concentraţiei ionilor hidroxil [HO-];
D. Creşterea pH-ului;
E. Creşterea pOH-ului;
16. Soluţia unui indicator acido-bazic, compus organic bază slabă, ionizează la:
A. Creşterea concentraţiei ionilor hidroniu [H3O+];
B. Scăderea pH-ului;
C. Creşterea concentraţiei ionilor hidroxil [HO-];
D. Creşterea pH-ului;
E. Creşterea pOH-ului;
17. Compuşii organici din clasa ftaleine cu caracter acid, folosiţi ca indicatori de pH:
A. Cristal violet;
B. Fenolftaleina;
C. Metil violet;
D. Timolftaleina;
E. α-naftolftaleina;
18. Compuşii organici din clasa ftaleine cu caracter bazic, folosiţi ca indicatori de pH:
A. Cristal violet;
B. Fenolftaleina;
C. Metil violet;
D. Timolftaleina;
E. α-naftolftaleina;
19. Fenolftaleina:
A. Structura de lactona este roşie;
B. Structura de chinonă este incoloră;
C. Structura de chinonă este roşie;
D. Structura deprotonată este incoloră;
E. Structura deprotonată este roşie;
20. Metiloranj:
A. Structura azo este galbenă;
B. Structura azo protonată este galbenă;
C. Structura azo protonată este roşie;
D. Structura chinonimină este galbenă;
E. Structura chinonimină este roşie;
32
21. Ftalatul acid de potasiu este titrosubstanţă folosită la determinarea factorului soluţiilor
de:
A. NaOH în apă;
B. NaOH în metanol;
C. HCl în apă;
D. K2Cr2O7 în acid sulfuric 1N;
E. KMnO4 în acid sulfuric 1N;
22. Se consideră titrarea soluţiilor de acid acetic (Ka, acid acetic=10-5) de concentraţie 1). 0,1N;
2). 0,001N şi 3). 0,00001N cu soluţie standard de NaOH 0,1N. pH-ul soluţiei iniţiale şi
efectul asupra saltului de pH la echivalenţă, sunt respectiv:
A. 1). pH=1; 2). pH=2; 3). pH=3; saltul de pH creşte cu creşterea concentraţiei iniţiale ale
acidului;
B. 1). pH=2; 2). pH=3; 3). pH=4; saltul de pH creşte cu scăderea concentraţiei iniţiale ale
acidului;
C. 1). pH=3; 2). pH=4; 3). pH=5; saltul de pH creşte cu creşterea concentraţiei iniţiale ale
acidului;
D. 1). pH=3; 2). pH=4; 3). pH=5; saltul de pH începe de la o valoare mai mică a pH-ului cu
creşterea concentraţiei iniţiale ale acidului;
E. 1). pH=3; 2). pH=4; 3). pH=5; saltul de pH începe de la o valoare mai mare a pH-ului cu
23. Se consideră titrarea soluţiilor de acid slab 1). Ka,1=10-3 ; 2). Ka,2=10-5 şi 3). (Ka,3=10-7
fiecare de concentraţie 0,1N cu soluţie standard de NaOH 0,1N. pH-ul soluţiei iniţiale şi
efectul asupra saltului de pH la echivalenţă, sunt respectiv:
A. 1). pH=1; 2). pH=2; 3). pH=3; saltul de pH creşte cu creşterea Ka ale acidului;
B. 1). pH=2; 2). pH=3; 3). pH=4; saltul de pH creşte cu creşterea Ka ale acidului;
C. 1). pH=2; 2). pH=3; 3). pH=4; saltul de pH scade cu creşterea Ka ale acidului;
D. 1). pH=2; 2). pH=3; 3). pH=4; saltul de pH începe de la o valoare mai mică a pH-ului cu
creşterea pKa ale acidului;
E. 1). pH=3; 2). pH=4; 3). pH=5; saltul de pH începe de la o valoare mai mare a pH-ului cu
24. Se consideră titrarea soluţiilor de hidroxid de amoniu (Kb, NH4OH=10-5) de concentraţie 1).
0,1N; 2). 0,001N şi 3). 0,00001N cu soluţie standard de HCl 0,1N. Soluţiile iniţiale au
respectiv:
A. 1). pH=11; 2). pH=10; 3). pH=9; B.
1). pH=12; 2). pH=11; 3). pH=10; C.
1). pOH=1; 2). pOH=2; 3). pOH=3; D.
1). pOH=2; 2). pOH=3; 3). pOH=4; E.
1). pOH=3; 2). pOH=4; 3). pOH=5;
25. Se consideră titrarea unui acid slab (AS) cu o bază tare (BT). [H+] şi pH-ul soluţiei la
echivalenţă depind:
A. Direct de Ka a acidului slab;
B. Invers de Ka a acidului slab;
C. Direct de concentraţia sării rezultate
D. Invers de concentraţia sării rezultate
E. Doar de produsul ionic al apei
33
26. Se consideră titrarea unei baze slabe (BS) cu un acid tare (AT). [H+] şi pH-ul soluţiei la
echivalenţă depind:
A. Direct de Kb a bazei slabe;
B. Invers de Kb a bazei slabe;
C. Direct de concentraţia sării rezultate
D. Invers de concentraţia sării rezultate
E. Doar de produsul ionic al apei
27. Se consideră titrarea unui acid tare (AT) cu o bază tare (BT). [H+] şi pH-ul soluţiei la
echivalenţă:
A. Depind de concentraţia soluţiei iniţiale a AT;
B. Depind de concentraţia soluţiei de titrant BT;
C. Sunt independente de concentraţia soluţiei iniţiale a AT;
D. Sunt independente de concentraţia soluţiei de titrant BT;
E. Depind doar de produsul ionic al apei;
28. La titrarea de neutralizare pH-ul soluţiei finale în prezenţa unui exces de titrant
A. Depinde de concentraţia soluţiei de analizat;
B. Depinde de concentraţia soluţiei de titrant;
C. Este independent de concentraţia soluţiei de analizat;
D. Este independent de concentraţia soluţiei de titrant;
E. Depinde de volumul soluţiei de titrant adăugat în exces;
29. Titrarea inversă se foloseşte când

A. Titrantul este colorat;
B. Soluţia de analizat nu este stabilă în condiţiile de lucru;
C. Nu este necesară folosirea indicatorului;
D. Reactivii auxiliari produc reacţii secundare nedorite analitului;
E. Biureta este brună;
30. Titrarea directă se aplică în cazul în care:

A. Reacţia dintre titrant şi analit este practic totală şi rapidă;
B. Este disponibil un indicator adecvat marcării punctului de echivalenţă;
C. În soluţia de analizat se pot crea condiţiile desfăşurării reacţiei fără procese secundare
nedorite;
D. Titrantul este incolor;
E. Biureta este transparentă;
31. Titrarea prin substituţie sau prin deplasare, implică:

A. Adăugarea în soluţia de analizat a unui exces de reactiv care transformă analitul într-un
compus stabil;
B. Eliberarea prin substituţie a unei specii chimice care se titrează;
C. Folosirea a doi titranţi;
D. Folosirea a doi indicatori;
E. Folosirea unui singur indicator pentru toţi componenţii analizaţi;
32. Titrarea prin diferenţă se aplică în cazul în care:

A. Reactivii auxiliari produc reacţii secundare nedorite analitului;
B. Biureta este brună;
C. Reacţia dintre titrant şi titrat este lentă, sau incompletă;
34
D. Nu este disponibil un indicator adecvat fiecărei specii chimice care se analizează;
E. Analitul este colorant;
33. Folosirea unui singur indicator pentru toate speciile chimice care se analizează printr-o
anumită metodă, este posibilă folosind tehnica titrării:
A. Directe;
B. Inverse;
C. Prin substituţie;
D. Prin diferenţă;
E. Oricare;
34. Sunt adevărate afirmaţiile:

A. Titrul reprezintă masa de substanţă dintr-un mL de soluţie;
B. Relaţia între concentraţia molară Cm şi normală Cn este independentă de natura reacţiei;
C. Concentraţia molară Cm şi normală Cn sunt egale pentru aceeaşi substanţă în toate
reacţiile la care participă;
D. Relaţia între concentraţia molară Cm şi normală Cn pentru aceeaşi substanţă este
dependentă de natura reacţiei;
E. Cn este mai mare sau egală cu Cm pentru aceeaşi substanţă, în funcţie de reacţia la care
participă;
35. Mărimea unei diviziuni este de:

A. 0,20 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
B. 0,20 mL la biureta care are 5 diviziuni pentru fiecare mililitru;
C. 0,10 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
D. 0,10 mL la biureta care are 10 diviziuni pentru fiecare mililitru;
E. 0,05 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
36. Precizia de măsurare a volumului cu biureta este de:

A. 0,20 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
B. 0,20 mL la biureta care are 5 diviziuni pentru fiecare mililitru;
C. 0,10 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
D. 0,10 mL la biureta care are 10 diviziuni pentru fiecare mililitru;
E. 0,05 mL la biureta care are 20 diviziuni pentru fiecare mililitru;
37. Optimizarea titrării se referă la:

A. Determinarea masei de substanţă de analizat care prin titrare consumă un volum de
titrant comparabil cu volumul biuretei;
B. Alegerea ergonomică a postului de lucru al analistului;
C. Determinarea volumului de soluţie de analizat care prin titrare consumă un volum de
titrant comparabil cu volumul biuretei;
D. Alegerea indicatorului adecvat analizei;
E. Folosirea biuretei din sticlă brună sau transparentă;
38. Curba de titrare de neutralizare AS-BT, poate fi folosită la determinarea:

A. pKa a acidului slab;
B. capacităţii de tamponare a soluţiei tampon AS/sarea sa cu o BT;
C. pKb a bazei tari;
D. celei mai mari valori a pKa a acidului slab care poate fi analizat prin titrare în mediu
apos;
35
E. celei mai mici valori a pKa a acidului slab care poate fi analizat prin titrare în mediu
apos;
39. Curba de titrare de neutralizare BS-AT, poate fi folosită la determinarea:

A. pKb a bazei slabe;
B. capacităţii de tamponare a soluţiei tampon BS/sarea sa cu un AT;
C. pKa a acidului tare;
D. celei mai mari valori a pKb a bazei slabe care poate fi analizat prin titrare în mediu apos;
E. celei mai mici valori a pKb a bazei slabe care poate fi analizat prin titrare în mediu apos;
40. Curba de titrare de neutralizare AS-BT are trei tronsoane: 1). palier I, 2). un salt şi 3).
palier II, cu următoarele semnificaţii:
A. 1). Creşteri mari ale pH-ului pentru volume mici de titrant adăugate;
B. 2). Creşteri mici ale pH-ului pentru volume mici de titrant adăugate;
C. 3). Creşteri mari ale pH-ului pentru volume mari de titrant adăugate;
D. 1). Creşteri mici ale pH-ului pentru volume mari de titrant adăugate;
E. 2). Creşteri mari ale pH-ului pentru volume mici de titrant adăugate;
41. Curba de titrare de neutralizare BS-AT are trei tronsoane: 1). palier I, 2). un salt şi 3).
palier II, cu următoarele semnificaţii:
A. 1). Creşteri mici ale pH-ului pentru volume mari de titrant adăugate;
B. 2). Creşteri mari ale pH-ului pentru volume mici de titrant adăugate;
C. 3). Creşteri mici ale pH-ului pentru volume mari de titrant adăugate;
D. 1). Scăderi mici ale pH-ului pentru volume mari de titrant adăugate;
E. 2). Scăderi mari ale pH-ului pentru volume mici de titrant adăugate;
42. Punctul de echivalenţă:

A. Este momentul în care numărul de echivalenţi de titrant adăugat este egal cu numărul de
echivalenţi de compus de analizat din probă;
B. Este intervalul de pH în care indicatorul acido – basic îşi schimbă culoarea;
C. Corespunde volumului de titrant care a reacţionat cu toată cantitatea de analit;
D. Este momentul când analistul a consumat prin titrare volumul unei biurete;
E. Este momentul când paharul folosit la titrare este 2/3 plin;
43. Punctul de titrare

A. Este momentul când toată cantitatea de analit a reacţionat cu titrantul;
B. Este momentul când prima picătură de titrant a determinat schimbarea culorii indicatorul
acido – basic;
C. Corespunde volumului de titrant care a reacţionat cu toată cantitatea de analit;
D. Corespunde volumului de titrant care a determinat modificarea de culoare a
indicatorului;
E. Este intervalul de pH în care indicatorul acido – basic îşi schimbă culoarea;
44. Eroarea de indicator la titrare

A. Este diferenţa între volumul de titrant folosit pentru atingerea punctului de echivalenţă şi
cel necesar pentru atingerea punctului final al titrării;
B. Se referă la greşeala de calcul a concentraţiei;
C. Se referă la greşeala de citire a volumului la biuretă;
D. Reprezintă % de analit netransformat;
E. Reprezintă % de titrant adăugat în exces după punctul de echivalenţă;
36
45. Volumul de titrant la echivalenţă la titrarea AS-BT, se foloseşte la determinarea:
A. Concentraţiei soluţiei de AS;
B. Constantei de ionizare a AS;
C. Saltului de pH la echivalenţă;
D. Tehnicii de analiză;
E. Echivalentului-gram al AS substanţă pură;
46. Volumul de titrant la echivalenţă la titrarea BS-AT, se foloseşte la determinarea:

A. Concentraţiei soluţiei de BS;
B. Constantei de ionizare a BS;
C. Saltului de pH la echivalenţă;
D. Tehnicii de analiză;
E. Echivalentului-gram al BS substanţă pură;
47. Factorul de corecţie

A. Reprezintă raportul între concentraţia reală şi cea teoretică;
B. Este un număr adimensional cu valori între 0 şi 1;
C. Valoarea ideală este 1,0000 iar valorile acceptate în analiza cantitativă sunt cuprinse
între 0,9800 şi 1,1200;
D. Se calculează cu două cifre semnificative după virgulă;
E. Se calculează cu patru cifre semnificative după virgulă;
37
Nr Volumetria prin reacţii de neutralizare în mediu anhidru –
Teste complement simplu
01. Care dintre urmatoarele afirmaţii este adevarată în ceea ce priveşte folosirea acidului
acetic ca solvent la titrarea în mediu anhidru a substanţelor medicamentoase:
A. este un solvent protogenic care nivelează funcţia de aciditate a substanţelor dizolvate;
B. este un solvent puternic disociat în care speciile chimice dizolvate se găsesc in cea mai
mare parte sub formă de perechi de ioni;
C. are polaritate mică si prezintă disociere proprie;
D. funcţia acidă intrinsecă determină amplificarea funcţiei acide extrinsece a substanţei
dizolvate;
E. este folosit ca solvent la prepararea soluţiei titrate de metoxid de sodiu, fiind necesară
anhidrizarea prealabilă;
02. Identificaţi perechile proprietate – solvenţi anhidri, corecte:

1. protogenici a. benzen, toluen, xileni;
2. protofilici b. acetonitril, piridina;
3. amfoteri c. acid formic, acid acetic;
4. aprotici d. etilendiamina, hidrazina;
5. inerţi e. etanol, etilenglicol;
A. 1.-c.; 2.-d.; 3.-e.; 4.-b.; 5.-a.;
B. 1.-b.; 2.-c.; 3.-a.; 4.-d.; 5.- e.;
C. 1.-a.; 2.-d.; 3.-c.; 4.-b.; 5.- e.;
D. 1.-d.; 2.-a.; 3.-b.; 4.-c.; 5.- e.;
E. 1.-c.; 2.-b.; 3.-d.; 4.-a.; 5.- e.;
03. Identificaţi perechile solvenţi anhidri – proprietate, corecte:

1. Solvenţii protofilici a. nu posedă funcţii acido-bazice decelabile, fiind neutri;
2. Solvenţii protogenici b. funcţionează ca acizi sau baze Lewis;
3. Solvenţii amfoterici c. au constanta de bazicitate mai mare decât constanta de
aciditate;
4. Solvenţii aprotici d. au constanta de aciditate mai mare decât constanta de
bazicitate;
5. Solvenţii inerţi e. au funcţia acidă comparabilă cu cea bazică;
A. 1. – c.; 2. – d.; 3. – e.; 4. – b.; 5. – a.;
B. 1. – b.; 2. – c.; 3. – a.; 4. – d.; 5. – e.;
C. 1. – a.; 2. – d.; 3. – c.; 4. – b.; 5. – e.;
D. 1. – d.; 2. – a.; 3. – b.; 4. – c.; 5. – e.;
E. 1. – c.; 2. – b.; 3. – d.; 4. – a.; 5. – e.;
04. La determinarea factorului soluţiei de acid percloric în acid acetic folosind ca

titrosubstanţă hidrogenocarbonatul de potasiu, rezultă cristale de:
A. Acid acetic protonat
B. Perclorat de potasiu
C. Carbonat de potasiu
D. Clorură de potasiu
E. Acid carbonic
05. Selectaţi reactivii necesari determinării clorhidratul de papaverină în mediu anhidru:

1). soluţie de acid percloric; 2). soluţie de acetat mercuric; 3). Acid acetic anhidru; 4).
38
Cristal violet; 5). Hidroxid de sodiu în etanol; 6). Etanol; 7). Timolftaleină în etanol; 8).
Azotat de argint în piridină; 9. Piridină; 10). Dimetilformamidă;
A. 1+2+3+4
B. 2+3+4+5+10
C. 3+4+5+6+10
D. 4+5+6+7+9
E. 5+6+7+8+9
06. Selectaţi reactivii necesari determinării fenobarbitalului în mediu anhidru:

1). soluţie de acid percloric; 2). soluţie de acetat mercuric; 3). Acid acetic anhidru; 4).
Cristal violet; 5). Hidroxid de sodiu în etanol; 6). Etanol; 7). Timolftaleină în etanol; 8).
Azotat de argint în piridină; 9. Piridină; 10). Dimetilformamidă;
A. 1+2+3+4
B. 2+3+4+5+10
C. 3+4+5+6+10
D. 4+5+6+7+9
E. 5+6+7+8+9
Nr. Volumetria prin reacţii de neutralizare în mediu anhidru –

Teste complement multiplu
01. Titrarea în mediu anhidru se foloseşte când
A. Specia chimică de analizat are solubilitate mică în apă;
B. Analitul are valori ale constantei de disociere mai mici de 10–8 ;
C. Este necesară o precizie mai bună a determinării;
D. Nu este disponibil un indicator pentru mediul apos;
E. Este necesară folosirea acidului percloric ca titrant;
02. Pentru analiza cantitativă a piridinei (Kb=1,7 × 10– 9) se foloseşte:

A. Apa ca solvent
B. Acidul percloric ca titrant
C. Fenolftaleina ca indicator
D. Acid acetic solvent pentru analit, titrant şi indicator
E. Cristal violet ca indicator
03. Solvenţii anhidri cu caracter acid intrinsec

A. măresc (accentuează) caracterul bazic extrinsec al substanţelor dizolvate;
B. cresc gradul de disociere al bazei slabe dizolvate;
C. suferă o reacţie de autoprotoliză;
D. măresc (accentuează) proprietăţile acide extrinsece ale solutului;
E. cresc gradul de ionizare al acidului slab dizolvat;
04. Solvenţii anhidri cu caracter bazic intrinsec

A. măresc (accentuează) caracterul bazic extrinsec al substanţelor dizolvate;
B. cresc gradul de disociere al bazei slabe dizolvate;
C. suferă o reacţie de autoprotoliză;
D. măresc (accentuează) proprietăţile acide extrinsece ale solutului;
E. cresc gradul de ionizare al acidului slab dizolvat;
05. Valori mari ale constantei dielectrice a solventului determină:

39
A. Starea de agregare a solventului;
B. Disocierea substanţelor dizolvate;
C. Formarea perechilor de ioni ale solutului;
D. Transformarea solutului în ioni liberi;
E. Caracterul acido-bazic al solutului;
06. Titrosubstanţele care pot fi folosite la determinarea factorului soluţiei de acid percloric
în acid acetic:
A. Hidrogenocarbonat de potasiu;
B. Acid oxalic;
C. Acid benzoic;
D. Ftalat acid de potasiu;
E. Acid succinic;
07. Titrosubstanţele care pot fi folosite la determinarea factorului soluţiei de hidroxid de

sodiu în metanol:
A. Hidrogenocarbonat de potasiu;
B. Dicromat de potasiu;
C. Acid benzoic;
D. Trioxid de diarsen;
E. Acid succinic;

A. Un acid slab se titrează într-un solvent protofilic (bazic) cu o bază tare (ex. KOH,
CH3ONa, hidroxid de tetrabutilamoniu (C4H9)4NOH etc.);
B. O bază slabă se titrează într-un solvent protogenic cu un acid tare (ex. HClO4);
C. Pentru titrarea diferenţiată a doi acizi slabi se utilizează un solvent protogenic (cu
caracterul acid intermediar celor doi acizi);
D. Pentru titrarea diferenţiată a două baze slabe se utilizează un solvent protofilic (cu
caracterul bazic intermediar celor doua baze);
E. Acizii şi bazele cu constanta de ionizare mai mică de 10–7 se titrează în apă folosind un
indicator adecvat sau tehnica titrării prin diferenţă;
09. În determinările acido-bazice în solvenţi anhidri mecanismele de intervenţie ale

solventului pot fi:
A. Proprietăţile acido-bazice;
B. Proprietăţile dielectrice;
C. Capacitatea de complexare;
D. Capacitatea de dizolvare a substanţei;
E. Proprietăţile de diferenţiere;
10. Determinarile volumetrice în mediu anhidru utilizează ca solvenţi:

A. Amoniac gazos;
B. Solvenţi inerţi;
C. Acid acetic anhidru;
D. Acetat de mercur;
E. Metanol;
11. Autoprotoliza solventului

A. Este reacţia dintre două molecule ale aceluiaşi solvent cuantificată de constanta de
solvoliză KS;
B. Este specifică doar solvenţilor protofilici;
C. Este specifică doar solvenţilor inerţi;
40
D. Este o reacţie de echilibru care se desfăşoară în solvenţii protofilici, protogenici,
amfoterici, aprotici;
E. Valori mari ale pKS indică deplasarea echilibrului de autoprotoliză la dreapta;

A. Solvenţii aprotici sunt solvenţi de diferenţiere a amestecului de acizi tari (acidul
percloric HClO4, acidul clorhidric HCl, acidul azotic HNO3);
B. Solvenţii protofilici sunt solvenţi de diferenţiere a amestecului de acizi tari (acidul
percloric HClO4, acidul clorhidric HCl, acidul azotic HNO3);
C. Solvenţii protofilici sunt solvenţi de nivelare a amestecului de acizi tari (acidul percloric
HClO4, acidul clorhidric HCl, acidul azotic HNO3);
D. Apa este solvent de diferenţiere a amestecului de acizi tari (acidul percloric HClO4,
acidul clorhidric HCl, acidul azotic HNO3);
E. Apa este solvent de nivelare a amestecului de acizi tari (acidul percloric HClO4, acidul
clorhidric HCl, acidul azotic HNO3);
13. În mediu anhidru, deplasarea echilibrului de titrare spre dreapta a unui acid, este
favorizată de:
A. Creşterea constantei de aciditate Ka a acidului;
B. Scăderea constantei de aciditate Ka a acidului;
C. Scăderea constantei de solvoliză (autoprotoliză) Ks a solventului;
D. Creşterea constantei de solvoliză (autoprotoliză) Ks a solventului;
E. Valori mari ale punctului de fierbere a solventului;
14. În mediu anhidru, deplasarea echilibrului de titrare spre dreapta a unei baze, este
favorizată de:
A. Creşterea constantei de bazicitate Kb a bazei;
B. Scăderea constantei de bazicitate Kb a bazei;
C. Scăderea constantei de solvoliză (autoprotoliză) Ks a solventului;
D. Creşterea constantei de solvoliză (autoprotoliză) Ks a solventului;
E. Valori mari ale punctului de fierbere a solventului;
15. La titrarea acizilor poliprotici se înregistrează:

A. Două salturi de pH la titrarea soluţiei de acid sulfuric în apă;
B. Un singur salt de pH la titrarea soluţiei de acid sulfuric în apă;
C. Două salturi de pH la titrarea soluţiei de acid sulfuric în mediu anhidru;
D. Un singur salt de pH la titrarea soluţiei de acid sulfuric în mediu anhidru;
E. Salturi de pH corespunzătoate nr. de protoni neutralizaţi indiferent de natura
solventului;
41
Nr Volumetria prin reacţii redox-Teste complement simplu
01. În cazul titrării redox, potenţialul punctului de echivalenţă este situat:
A. Mai aproape de potenţialul normal al soluţiei de titrant;
B. Mai aproape de potenţialul normal al soluţiei de analit;
C. Mai aproape de potenţialul normal al soluţiei cu potenţial mai mare;
D. La mijlocul saltului de potenţial indiferent de potenţialul normal al analitului
şi al titrantului;
E. Mai aproape de potenţialul normal al soluţiei cu potenţial mai mic;
02. Curba de titrare redox este reprezentarea grafică a:

A. Evoluţiei potenţialului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de
analizat;
B. Evoluţiei potenţialului în timpul titrării în funcţie de potenţialul normal al
indicatorului;
C. Evoluţiei potenţialului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de
titrant adăugat;
D. Potenţialului soluţiei de analizat în funcţie de potenţialul titrantului;
E. Evoluţiei pH-ului în timpul titrării în funcţie de volumul soluţiei de titrant
adăugat;
03. Potenţialul redox la echivalenţă se calculează cu relaţia:

Unde: a este nr.de electroni schimbaţi de agentul oxidant, iar b de agentul
reducător;
Eox0 este potenţialul normal al agentului oxidant, Ered
0
este potenţialul normal
al agentului reducător.
A. a × E 0 − b × E 0
ox red
;
a+b
B. a × E − b × Ered
0 0
ox
;
a −b
C. a × Eox0 + b × Ered
0
;
a −b
D. a × Eox0 + b × Ered
0
;
a+b
E. 0
(a × Eox0 + b × Ered ) × (a + b) ;
04. Coeficienţii stoechiometrici ai semireacţiei de reducere a soluţiei de

permanganat de potasiu, la pH=0, MnO4− /H+/e–/Mn2+/H2O, sunt:
A. 1/2/3/4/5;
B. 1/3/5/7/9;
C. 1/6/8/2/4;
D. 1/5/8/4/1;
E. 1/8/5/1/4;
05. Coeficienţii stoechiometrici ai semireacţiei de reducere a soluţiei de dicromat

de potasiu în mediu puternic acid Cr2O72 − /H+/e–/Cr3+/H2O, sunt:
42
A. 1/2/4/6/8;
B. 1/4/8/14/7;
C. 1/14/6/2/7;
D. 1/3/6/9/12;
E. 1/12/7/5/3;
06. La titrarea cu soluţie de permanganat în mediu puternic acid

A. Se foloseşte un indicator mai intens colorat decât soluţia de permanganat;
B. Se foloseşte un indicator mai puţin colorat decât soluţia de permanganat;
C. Se folosesc ca indicatori doar complecşi metalici;
D. Nu este necesară folosirea unui indicator deoarece soluţia de permanganat este
colorată şi la diluţii mari;
E. Se folosesc indicatori redox cu potenţialul normal egal cu potenţialul normal
al soluţiei de permanganat;
07. La titrarea cu soluţie de dicromat în mediu puternic acid

A. Se foloseşte un indicator mai intens colorat decât soluţia de dicromat;
B. Se foloseşte un indicator mai puţin colorat decât soluţia de dicromat;
C. Se folosesc ca indicatori doar complecşi metalici;
D. Nu este necesară folosirea unui indicator deoarece soluţia de dicromat este
colorată şi la diluţii mari;
E. Se folosesc indicatori redox cu domeniul de viraj în interiorul saltului de
potenţial la echivalenţă;
08. Determinarea titrimetrică a vitaminei C se bazează pe

A. reducerea acidului ascorbic cu tiosulfat de sodiu;
B. titrarea cu soluţie de hidroxid de potasiu în mediu anhidru;
C. reducerea acidului ascorbic cu apă oxigenată în mediu alcalin;
D. oxidarea la acid dehidroascorbic cu iod în mediu acid;
E. precipitarea acidului ascorbic în forma de sare de argint, greu solubilă;
09. Determinarea iodometrică a Fe3+ constă în:

A. Oxidarea ionului Fe3+ cu tiosulfat de sodiu;
B. Reducerea la Fe2+ pe seama oxidării I– la I2;
C. Reducerea la Fe2+ pe seama oxidării tiosulfatului la tetrationat;
D. Oxidarea ionului Fe3+ cu I2;
E. Precipitarea ionului Fe3+ cu I–;
10. Determinarea iodometrică a Co2+ constă în:

A. Oxidarea la Co3+ cu agent oxidant energic şi reducerea la Co2+ pe seama
oxidării I– la I2;
B. Oxidarea la Co3+ cu agent oxidant energic şi titrarea cu tiosulfat;
C. Titrarea ionului Co2+ cu I2;
D. Oxidarea ionului Co2+ cu I2;
E. Precipitarea ionului Co2+ cu I–;
11. Concentraţia determinată dicromatometric a soluţiei de sare Mohr este 0,32N.

Concentraţia molară reală Cm,r, concentraţia normală reală Cn,r, concentraţia
normală teoretică Cn,t şi factorul de corecţie, sunt respectiv:
A. Cm,r=0,32M; Cn,r=0,32N; Cn,t=0,30N; F=1,0666;
43
B. Cm,r=0,64M; Cn,r=0,32N; Cn,t=0,30N; F=1,0666;
C. Cm,r=0,16M; Cn,r=0,32N; Cn,t=0,30N; F=1,0666;
D. Cm,r=0,32M; Cn,r=0,30N; Cn,t=0,30N; F=1,0000;
E. Cm,r=0,32M; Cn,r=0,30N; Cn,t=0,32N; F=0,9375;
12. Se consideră reacţiile de reducere în mediu puternic acid a titranţilor:

1). sulfatul de ceriu (IV); 2). dicromatul de potasiu; 3). permanganatul de
potasiu; 4). bromatul de potasiu. Relaţia între echivalentul-gram şi masa
molară, este respectiv:
A. 1). Eg=M; 2). Eg=M; 3). Eg=M; 4). Eg=M;
B. 1). Eg=M; 2). Eg=M/6; 3). Eg=M/5; 4). Eg=M/6;
C. 1). Eg=M/2; 2). Eg=M/3; 3). Eg=M/4; 4). Eg=M/5;
D. 1). Eg=M; 2). Eg=M/3; 3). Eg=M/5; 4). Eg=M/7;
E. 1). Eg=M/4; 2). Eg=M/5; 3). Eg=M/6; 4). Eg=M/6;
13. La oxidarea dicromatometrică în mediu acid a carbonului organic, raportul

stoechiometric între speciile chimice Cr2O 72 − /C/H+/Cr3+/CO2/H2O, este:
A. 2/3/16/4/3/8;
B. 2/3/4/4/6/8;
C. 1/2/4/4/3/16;
D. 2/8/16/4/3/16;
E. 1/4/8/4/3/4;
14. La oxidarea permanganometrică în mediu acid a oxalatului, raportul

stoechiometric între speciile chimice MnO4− / C 2O42− /H+/Mn2+/CO2/H2O, este:
A. 2/5/8/2/10/8;
B. 1/3/4/2/5/4;
C. 2/4/8/1/5/8;
D. 2/8/3/1/3/8;
E. 2/10/8/1/5/8;
15. Se consideră reacţia Fe2+ + Ce4+ Fe3+ + Ce3+

0 0
Pentru care se dau ECe 4+
/ Ce 3+
= 1,36V , EFe 3+
/ Fe 2+
= 0,77V
1). Potenţialul redox la echivalenţă Eeq., 2). constanta de echilibru redox lgK şi
3). raportul concentraţiei speciilor chimice la echilibru sunt, respectiv:
A. 1). Eeq.=1; 2). lgK=1; 3). 104;
B. 1). Eeq.=2; 2). lgK=1010; 3). 102;
C. 1). Eeq.=1; 2). lgK=105 ; 3). 100;
D. 1). Eeq.=3; 2). lgK=102; 3). 105;
E. 1). Eeq.=1; 2). lgK=10; 3). 105;
16. Se consideră determinarea în mediu acid a Cu2+ în prezenţa unui exces de KI.
Iodul eliberat se titrează cu soluţie standard de tiosulfat de sodiu. Relaţia
dintre echivalentul-gram şi masa molară a speciilor chimice implicate este,
respectiv:
1). E g ,CuSO4 ; 2). E g , I 2 ; 3). E g , Na 2 S 2 O3
A. 1). E g ,CuSO4 =M; 2). E g , I 2 =M; 3). E g , Na 2S 2O3 =M;
B. 1). E g ,CuSO4 =M/2; 2). E g , I 2 =M/2; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M/2;
44
C. 1). E g ,CuSO4 =M/2; 2). E g , I 2 =M; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M;
D. 1). E g ,CuSO4 =M; 2). E g , I 2 =M/2; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M;
E. 1). E g ,CuSO4 =M; 2). E g , I 2 =M; 3). E g , Na 2S 2O3 =M/2;
17. Se consideră determinarea factorului soluţiei de tiosulfat de sodiu cu dicromat

de potasiu, în mediu acid, în prezenţa unui exces de KI. Iodul eliberat se
titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu. Relaţia dintre echivalentul-gram şi
masa molară a speciilor chimice implicate este, respectiv: 1). E g , K 2Cr2O7 ; 2).
E g , I 2 ; 3). E g , Na 2S 2O3
A. 1). E g , K 2Cr2O7 =M; 2). E g , I 2 =M; 3). E g , Na 2 S 2 O3 =M;
B. 1). E g , K 2Cr2O7 =M/2; 2). E g , I 2 =M/2; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M/2;
C. 1). E g , K 2Cr2O7 =M/3; 2). E g , I 2 =M; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M;
D. 1). E g , K 2Cr2O7 =M/5; 2). E g , I 2 =M/2; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M;
E. 1). E g , K 2Cr2O7 =M/6; 2). E g , I 2 =M/2; 3). E g , Na 2 S 2O3 =M;
18. Se consideră determinarea factorului soluţiei de tiosulfat de sodiu cu dicromat

de potasiu, în mediu acid, în prezenţa unui exces de KI. Iodul eliberat se
titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu. Agenţii oxidanţi şi reducători sunt,
respectiv: 1). K2Cr2O7; 2). I–; 3). Na2S2O3;
A. 1). agent oxidant; 2). agent oxidant; 3). agent oxidant;
B. 1). agent oxidant; 2). agent reducător; 3). agent reducător;
C. 1). agent reducător; 2). agent reducător; 3). agent oxidant;
D. 1). agent oxidant; 2). agent reducător; 3). agent oxidant;
E. 1). agent reducător; 2). agent reducător; 3). agent reducător;
19. Volumul soluţiei finale, la echivalenţă, la titrarea a 100mL soluţie Fe2+ 0,01N
cu soluţie standard de: 1). Ce4+ 0,1N; 2). K2Cr2O7 0,1N; 3). KMnO4 0,1N; 4).
KBrO3 0,1N este respectiv:
A. 1). 100mL; 2). 100mL; 3). 100mL; 4). 100mL;
B. 1). 110mL; 2). 110mL; 3). 110mL; 4). 110mL;
C. 1). 120mL; 2). 130mL; 3). 140mL; 4). 150mL;
D. 1). 150mL; 2). 150mL; 3). 150mL; 4). 150mL;
E. 1). 200mL; 2). 200mL; 3). 200mL; 4). 200mL;
20. Potenţialul la semiechivalenţă la titrarea soluţiei de Fe2+ cu soluţie de : 1).

Ce4+; 2). K2Cr2O7; 3). KMnO4; 4). KBrO3 este respectiv:
0 0 0
(Se dau: EFe 3+ / Fe 2+ = 0,77V ; ECe 4+ / Ce3+ = 1,70V ; ECr 2−
O / 2Cr
3+ = 1,33V ;
2 7
0 0
E MnO4− / Mn 2+
= 1,51V ; E BrO3− / Br −
= 1,44V )
45
A. 1). 0,77V; 2). 1,70V; 3). 1,33V; 4). 1,51V;
B. 1). 1,70V; 2). 1,33V; 3). 1,51V; 4). 1,44V;
C. 1). 1,33V; 2). 1,33V; 3). 1,33V; 4). 1,33V;
D. 1). 0,77V; 2). 0,77V; 3). 0,77V; 4). 0,77V;
E. 1). 1,70V; 2). 1,70V; 3). 1,70V; 4). 1,70V;
21. Potenţialul la echivalenţă la titrarea soluţiei de Fe2+ cu soluţie de : 1). Ce4+; 2).
K2Cr2O7; 3). KMnO4; 4). KBrO3 este respectiv:

0 0 0
(Se dau: EFe 3+
/ Fe
2+ = 0,77V ; E 4+
Ce / Ce
3+ = 1,70V ; E 2−
Cr O / 2Cr
3+ = 1,33V ;
2 7
0 0
E MnO4− / Mn 2+
= 1,51V ; E BrO3− / Br −
= 1,44V )
A. 1). 0,77V; 2). 1,70V; 3). 1,33V; 4). 1,51V;
B. 1). 1,70V; 2). 1,33V; 3). 1,51V; 4). 1,44V;
C. 1). 1,2V; 2). 1,2V; 3). 1,3V; 4). 1,3V;
D. 1). 0,77V; 2). 0,77V; 3). 0,77V; 4). 0,77V;
E. 1). 1,70V; 2). 1,70V; 3). 1,70V; 4). 1,70V;
22. Se consideră reacţia Fe2+ + Ce4+ Fe3+ + Ce3+

0 0
Pentru care se dau ECe 4+
/ Ce 3+
= 1,70V , EFe 3+
/ Fe 2+
= 0,77V
Potenţialul sistemului la dublul volumului de titrant necesar pentru
echivalenţă, este:
A. 0,77V;
B. 1,70V;
C. 2,47V;
D. 1,23V;
E. 0,93V;
23. Potenţialul normal al unei semireacţii redox este potenţialul soluţiei care
conţine forma oxidată (Ox) şi forma redusă (Red) în raportul:
A. [Ox]/[Red]=1/1;
B. [Ox]/[Red]=2/1;
C. [Ox]/[Red]=1/2;
D. [Ox]/[Red]=10/1;
E. [Ox]/[Red]=1/10;
24. Volumul de soluţie de titrant agent oxidant energic, de concentraţie 0,1N,

consumat până la echivalenţă la oxidarea a 100mL soluţie amestec Fe2+ şi
Ti3+, de concentraţie 0,03N fiecare, este respectiv:
A. VI, eq.=10mL; VII, eq.=10mL;
B. VI, eq.=60mL; VII, eq.=60mL;
C. VI, eq.=30mL; VII, eq.=60mL;
D. VI, eq.=100mL; VII, eq.=100mL;
E. VI, eq.=200mL; VII, eq.=200mL;
25. Se consideră determinarea permanganometrică, în mediu puternic acid, a

ionului Fe2+. Speciile chimice implicate şi culoarea lor, sunt respectiv:
1). Fe2+; a). incolor
2). Fe3+; b). galben;
46
3). MnO4− ; c). verde;
47
4). Mn2+; d). roz;
5). H2SO4; e). roşu-violet; A. 1.
– c.; 2. – d.; 3. – e.; 4. – b.; 5. – a.;
B. 1. – b.; 2. – c.; 3. – a.; 4. – d.; 5. – e.; C. 1.
– a.; 2. – d.; 3. – c.; 4. – b.; 5. – e.; D. 1. – d.; 2.
– a.; 3. – b.; 4. – c.; 5. – e.; E. 1. – c.; 2. – b.; 3.
– e.; 4. – d.; 5. – a.;
26. Se consideră determinarea dicromatometrică, în mediu puternic acid, a ionului

Fe2+. Speciile chimice implicate şi culoarea lor, sunt respectiv:
1). Fe2+; a). incolor
2). Fe3+; b). galben;
2− c). verde;
3). Cr2O7 ;
4). Cr3+; d). roşu-violet;
5). H2SO4; e). portocaliu; A. 1.
– c.; 2. – d.; 3. – e.; 4. – b.; 5. – a.;
B. 1. – c.; 2. – b.; 3. – e.; 4. – c.; 5. – a.; C. 1.
– a.; 2. – d.; 3. – c.; 4. – b.; 5. – e.; D. 1. – d.; 2.
– a.; 3. – b.; 4. – c.; 5. – e.; E. 1. – c.; 2. – b.; 3.
– e.; 4. – d.; 5. – a.;
27. Se consideră determinarea dicromatometrică, în mediu puternic acid, a ionului Fe2+ în

prezenţa indicatorului feroină. Punctul de echivalenţă este marcat de virajul culorii
A. De la roşu-portocaliu la albastru; B.
De la roşu-portocaliu la galben; C. De la
albastru la roşu-portocaliu; D. De la galben
la verde;
E. De la roşu-portocaliu la verde;
28. Masa necesară preparării unui litru de soluţie 0,1N de dicromat de potasiu
(MK2Cr2O7=294 g/mol), în mediu puternic acid, pentru determinări redox, este: A.
29,4g
B. 14,7g
C. 9,8g D. 4,9g
E. 2,5g
29. Masa necesară preparării unui litru de soluţie 0,1N de permanganat de potasiu
(MKMnO4=158 g/mol), în mediu puternic acid, pentru determinări redox, este: A.
7,9g;
B. 5,3g; C.
3,9g; D. 3,16g; E.
2,66g;
30. Marcarea punctului de echivalenţă la titrările iodimetrice se face

A. cu un indicator specific prezenţei iodului – amidonul;
B. cu un indicator specific prezenţei anionului tiosulfat – amidonul;
C. cu un indicator acido – bazic, punctul de echivalenţă fiind asociat cu o
modificare a pH-ului;
D. cu un indicator redox monocolor, punctul de echivalenţă fiind asociat cu o
modificare a potenţialului;
E. fără indicator, soluţia I2/KI fiind vizibil colorată şi la diluţii mari;
48
Nr. Volumetria prin reacţii redox -Teste complement multiplu
01. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un compus pentru a putea fi folosit ca
indicator redox, sunt:
A. Să sufere o transformare redox reversibilă, asociată cu o modificare vizibilă de culoare;
B. Să prezinte cel puţin o formă colorată;
C. Modificarea de culoare să fie ireversibilă;
D. Culoarea soluţiei să fie vizibilă la concentraţii mult mai mici decât ale analitului;
E. Modificarea de culoare să se producă într-un interval îngust de potenţial;
02. Curba de titrare redox este o:

A. Curbă ascendentă când titrantul este agent oxidant;
B. Curbă descendentă când titrantul este agent reducător;
C. Curbă ascendentă când analitul este agent reducător;
D. Curbă descendentă când analitul este agent oxidant;
E. Profilul curbei este independent de natura titrantului şi analitului;
03. Constanta de echilibru redox se calculează cu relaţia:

Unde: a este nr.de electroni schimbaţi de agentul oxidant, iar b de agentul reducător;
Eox0 este potenţialul normal al agentului oxidant, Ered 0
este potenţialul normal al
agentului reducător
A. Eox0 − Ered
0
lg K = ;
0,059
a ×b
B. E 0 − Ered
0
lg K = a × b × ox ;
0,059
C. E 0 − Ered
0
pK = ox ;
0,059
a×b
D. 0
Eox 0
− E red
0,059
a×b
K = 10 ;
E. E 0 − Ered
a×b× ox
0
0,059
K = 10 ;
04. La metodele iodimetrice

A. Titrantul este soluţia apoasă de iod în iodură de potasiu;
B. Titrantul este soluţia apoasă de tiosulfat de sodiu;
C. Soluţia de iod în KI este agent oxidant;
D. Soluţia de iod în KI este agent reducător;
E. Se foloseşte ca indicator amidonul;
05. La metodele iodometrice

A. Titrantul este soluţia apoasă de iod în iodură de potasiu;
B. Titrantul este soluţia apoasă de tiosulfat de sodiu;
C. Soluţia de tiosulfat este agent oxidant;
D. Soluţia de tiosulfat este agent reducător;
E. Se foloseşte ca indicator amidonul;
49
06. Bromo-bromatometria prezintă următoarele caracteristici:
A. este o metodă de analiză redoxometrică;
B. reducătorul este bromul molecular rezultat din reactia bromat-bromură de potasiu;
C. oxidantul este bromul molecular rezultat din reactia bromat-bromură de potasiu;
D. utilizează ca soluţie de titrant bromatul de potasiu;
E. utilizează ca soluţie de titrant bromura de potasiu;
07. Compuşi folosiţi ca indicatori redox sunt:

A. Tris-orto-fenantrolinatul de Fe(II);
B. Bipiridina;
C. Difenilamina;
D. Difenilbenzidina;
E. Fenolftaleina;
08. Indicatori redox monocolori

A. Albastru metilen;
B. Feroina;
C. Difenilamina;
D. Bi-piridina complex cu Fe(II);
E. Ter-piridina complex cu Fe(II);
09. Indicatori redox bicolori

A. Albastru metilen;
B. Feroina;
C. Difenilamina;
D. Bi-piridina complex cu Fe(II);
E. Ter-piridina complex cu Fe(II);
10. Soluţia apoasă de amidon

A. Suferă o transformare redox asociată cu modificarea culorii;
B. Formează un complex interstiţial albastru cu iodul molecular;
C. Formează un complex albastru cu ionul iodură;
D. Este indicator specific la titrările iodimetrice;
E. Este indicator specific la titrările iodometrice;
11. Titrosubstanţele folosite la determinarea factorului soluţiei de tiosulfat de sodiu:

A. Dicromat de potasiu;
B. Sare Mohr;
C. Bromat de potasiu;
D. Hidrazină;
E. Trioxid de diarsen;
12. Titrosubstanţele folosite la determinarea factorului soluţiei de I2/KI:

B. Sare Mohr;
C. Bromat de potasiu;
D. Hidrazină;
E. Trioxid de diarsen;
50
13. Se consideră semicuplurile redox I2/2I– ( E 0I 2 / 2 I − = 0,54V ) şi Cu2+/Cu+
( E0Cu 2+ / Cu + = 0,17V )
A. Semicuplul Cu2+/Cu+ este agent reducător (Cu+ se oxidează la Cu2+);
B. Din reacţie rezultă precipitatul de CuI şi I2;
C. Semicuplul I2/2I– este agent oxidant (I2 se reduce la I–);
D. Reacţia are loc în sensul determinat de valoarea potenţialelor normale;
E. Reacţia are loc în sens invers celui determinat de valoarea potenţialelor normale;
14. Determinarea permanganometrică a concentraţiei soluţiei de nitrit

A. Se realizează prin titrarea directă a soluţiei de nitrit, permanganatul fiind agent oxidant
energic;
B. Se aplică titrarea inversă;
C. Constă în oxidarea ionului nitrit la nitrat;
D. Constă în transformarea ionului nitrit în NO;
E. Foloseşte ca indicator soluţia apoasă de amidon;
15. Determinarea permanganometrică a concentraţiei soluţiei de sulfit

A. Se realizează prin titrarea directă soluţiei de sulfit, permanganatul fiind agent oxidant
energic;
B. Se aplică titrarea inversă;
C. Constă în oxidarea ionului sulfit la sulfat;
D. Constă în transformarea ionului sulfit în SO2 ;
16. Determinarea dicromatometrică a etanolului

A. Se realizează prin titrarea directă a soluţiei de etanol, dicromatul fiind agent oxidant
energic;
B. Se aplică titrarea prin diferenţă;
C. Constă în oxidarea etanolului la acetaldehidă;
D. Constă în oxidarea etanolului la acid acetic;
17. Titrosubstanţe folosite la determinarea factorului soluţiei de permanganat

A. Acid oxalic;
B. Oxalat de sodiu;
C. Tiosulfat de sodiu;
D. Sare Mohr;
E. Carbonat acid de sodiu;
18. Sărurile de Ce4+

A. Sunt agenţi oxidanţi energici;
B. Potenţialul redox normal este independent de natura solventului;
C. În mediu acid suferă transformări redox trecând în diferite stări de oxidare;
D. La pH=0 se reduce la Ce3+ ;
E. Sunt titrosubstanţe;
19. Dicromatul de potasiu

A. Se foloseşte ca titrant oxidant;
B. Nu necesită indicator pentru marcarea punctului de echivalenţă;
51
C. Este titrosubstanţă;
D. Transformarea redox este rapidă şi ireversibilă;
E. Se transformă în specii chimice cu diferite NO în funcţie de pH-ul de lucru;
20. Permanganatul de potasiu

A. Se foloseşte ca titrant reducător;
D. Transformarea redox este rapidă şi ireversibilă;
E. Se transformă în specii chimice cu diferite NO în funcţie de pH-ul de lucru;
21. Tiosulfatul de sodiu

A. Se foloseşte ca titrant reducător;
D. Se reduce la tetrationat;
E. Se oxidează la tetrationat;
22. La titrarea redox, saltul de potenţial la echivalenţă creşte cu:

A. creşterea valorii potenţialului normal al agentului oxidant;
B. creşterea valorii potenţialului normal al agentului reducător;
C. scăderea valorii potenţialului normal al agentului reducător;
D. creşterea concentraţiei titrantului;
E. creşterea concentraţiei titratului;
23. La titrarea Fe2+ cu agent oxidant energic, saltul de potenţial la echivalenţă creşte:
A. prin fixarea ionilor Fe3+ rezultaţi într-un complex stabil;
B. cu creşterea pH-ului;
C. cu creşterea concentraţiei titrantului şi a titratului;
D. cu creşterea potenţialului normal redox al agentului oxidant;
E. cu viteza de adăugare a titrantului;
24. Dintre compuşii folosiţi în metodele redoxometrice, sunt titrosubstanţe:

A. Tiosulfatul de sodiu;
B. Sarea Mohr;
C. I2;
D. Dicromatul de potasiu
E. Permanganatul de potasiu
25. Se consideră următoarele specii chimice şi potenţialele lor normale redox:

0 0
1). ECe 4+
/ Ce 3+
= 1,70V , 2). ECl0 / 2Cl − = 1,36V , 3). EFe 3+
/ Fe 2+
= 0,77V ,
2
0 0 0
4). E 2− 2−
SO 4 / SO 3
= 0,33V , 5). E − −
NO3 / NO 2
= 0,33V , 6). E Fe (CN )3− / Fe (CN )4− = 0,36V .
6 6
0
Soluţia de permanganat de potasiu ( EMnO − 2+ = 1,51V ), în mediu puternic acid,
4 / Mn
acţionează ca agent oxidant faţă de:

A. toate speciile chimice, fiind agent oxidant energic;
B. doar faţă de 3). şi 6). fiind folosit la oxidarea ionului Fe(II); C.
faţă de 4). şi 5). pentru că au potenţiale normale redox egale; D.
faţă de toate semicuplurile cu potenţial normal redox mai mic;
52
E. faţă de 2)., 3)., 4)., 5). şi 6).
26. Se consideră următoarele specii chimice şi potenţialele lor normale redox:

0 0
1). ECe 4+
/ Ce 3+
= 1,70V , 2). ECl0 / 2Cl − = 1,36V , 3). EFe 3+
/ Fe 2+
= 0,77V ,
2
0 0 0
4). ESO 2−
/ SO
2− = 0,33V , 5). E −
NO / NO
− = 0,33V , 6). E
Fe (CN )3− / Fe (CN )4−
= 0,36V .
4 3 3 2 6 6
0
Soluţia de dicromat de potasiu ( E Cr 2O 72− / 2Cr 3+
= 1,33V ), în mediu puternic acid,
acţionează ca agent oxidant faţă de:
A. toate speciile chimice, fiind agent oxidant energic;
B. doar faţă de 3). şi 6). fiind folosit la oxidarea ionului Fe(II); C.
faţă de 4). şi 5). pentru că au potenţiale normale redox egale; D.
faţă de toate semicuplurile cu potenţial normal redox mai mic; E.
faţă de 3)., 4)., 5). şi 6).
27. Titrosubstanţe folosite la determinarea factorului soluţiei de KMnO4 la pH=0:

A. Acid oxalic
B. Sare Mohr
C. Acid sulfuric
D. Ferocianura de potasiu
E. Tiosulfat de sodiu
28. Se consideră determinarea permanganometrică, în mediu puternic acid, a ionului Fe2+.

Marcarea punctului de echivalenţă
A. Se face cu un indicator adecvat potenţialului la echivalenţă;
B. Se face fără indicator;
C. Este momentul când prima picătură de titrant se decolorează;
D. Este momentul când prima picătură de titrant nu se decolorează;
E. Nu este necesară, permanganatul fiind agent oxidant energic;
29. Se consideră determinarea dicromatometrică, în mediu puternic acid, a ionului Fe2+.

Marcarea punctului de echivalenţă
A. Se face cu un indicator adecvat potenţialului la echivalenţă;
B. Se face fără indicator;
C. Este momentul când prima picătură de titrant se decolorează;
D. Este momentul când prima picătură de titrant nu se decolorează;
E. Impune folosirea unui indicator;
30. Determinarea dicromatometrică, în mediu puternic acid, a etanolului se face prin

A. Titrare directă;
B. Titrare inversă;
C. Titrare prin diferenţă;
D. Titrare prin substituţie;
E. Titrare cu doi titranţi;
31. Acidul oxalic este titrosubstanţă folosită la determinarea factorului: 1). soluţiei de
hidroxid de sodiu şi 2). a soluţiei de permanganat de potasiu în mediu puternic acid.
Referitor la aceste aplicaţii, sunt adevărate afirmaţiile:
A. În reacţia 1). acidul oxalic se transformă în oxalat neutru;
B. În reacţia 2). acidul oxalic se transformă în oxalat neutru;
53
C. În reacţia 1). acidul oxalic se transformă în dioxid de carbon şi apă;
D. În reacţia 2). acidul oxalic se transformă în dioxid de carbon şi apă;
E. În reacţia 1). acidul oxalic se transformă în oxalat acid;
32. Acidul oxalic este titrosubstanţă folosită la determinarea factorului: 1). soluţiei de
hidroxid de sodiu şi 2). a soluţiei de permanganat de potasiu în mediu puternic acid.
Referitor la aceste aplicaţii, sunt adevărate afirmaţiile:
A. În reacţia 1). Eg,ac.oxalic=M/1;
B. În reacţia 1). Eg,ac.oxalic=M/2;
C. În reacţia 2). Eg,ac.oxalic=M/1
D. În reacţia 2). Eg,ac.oxalic=M/2
E. În reacţia 2). Eg,ac.oxalic=M/4
33. Inversarea sensului reacţiei redox este posibilă când:

A. Diferenţa între potenţialele normale redox este mică;
B. Diferenţa între potenţialele normale redox este mare;
C. Rezultă un gaz care părăseşte sistemul;
D. Diferenţa între potenţialele normale redox este mică şi se modifică pH-ul;
E. Diferenţa între potenţialele normale redox este mare şi rezultă un complex;
34. Referitor la reacţiile redox, sunt adevărate afirmaţiile:

A. Când dintr-o reacţie redox rezultă H+, este favorizată de mediul acid;
B. Când dintr-o reacţie redox rezultă H+, este favorizată de mediul alcalin;
C. Când la reacţia redox participă H+, este favorizată de mediul acid;
D. Când la reacţia redox participă H+, este favorizată de mediul alcalin;
E. Reacţiile redox nu sunt influenţate de pH;
35. Studiind influenţa pH-ului asupra semireacţiei de reducere a anionului dicromat în

mediu puternic acid, din ecuaţia Nernst a potenţialului, se constată:
0
( ECr 2−
O / 2Cr
3+ = 1,33V )
2 7
A. Potenţialul normal redox este dependent de pH;

B. Potenţialul normal redox creşte cu creşterea pH-ului;
C. Potenţialul normal redox scade cu creşterea pH-ului;
D. La pH>5, anionul dicromat nu mai poate oxida Fe2+ la Fe3+ ( E Fe
0
3+
/ Fe 2+
= 0,77V );
2+ 3+
E. Anionul dicromat poate oxida Fe la Fe în orice mediu pentru că este agent oxidant
energic;
36. Se consideră semicuplul redox I2/2I– ( E I02 / 2 I − = 0,54V )

A. M I2
E g ,I 2 =
1
B. M I2
Eg , I 2 =
2
C. Sistemul I2/2I– este agent oxidant faţă de anionul tiosulfat ( E S0 O 2− / 2S O 2− = 0,09V )
4 6 2 3
D. – 0
Sistemul I2/2I este agent reducător faţă de anionul tiosulfat ( E 2− 2−
S 4O 6 / 2 S 2O 3
= 0,09V )
E. Sistemul I2/2I– este agent oxidant faţă de toate semicuplurile cu E Ox
0
/ Re d >0,54V
54
37. Balonul cifra iodului este
A. Flaconul în care se păstrează iodul pentru a preveni sublimarea;
B. Paharul cu şlif şi dop rodat în care se adaugă reactivii necesari formării iodului
molecular care se titrează;
C. Folosit la purificarea iodului prin sublimare;
D. Paharul cu şlif şi dop rodat în care se realizează titrarea I2 cu tiosulfat;
E. Dispozitivul pentru preluarea soluţiei de I2/KI;
38. Metodele iodimetrice folosesc:

A. Ca titrant soluţia de I2/KI;
B. Ca indicator amidonul;
C. Ca titrant soluţia de tiosulfat;
D. Tehnica titrării directe;
E. Tehnica titrării prin substituţie;
39. Metodele iodometrice folosesc:

A. Ca titrant soluţia de I2/KI;
B. Ca indicator amidonul;
C. Ca titrant soluţia de tiosulfat;
D. Tehnica titrării directe;
E. Tehnica titrării prin substituţie;
40. Titrosubstanţe folosite la determinarea factorului soluţiei de I2/KI:

A. Azotat de argint;
B. Acid oxalic;
D. Trioxid de diarsen;
E. Soluţie standard de tiosulfat de sodiu;
41. Titrosubstanţe folosite la determinarea factorului soluţiei de tiosulfat:

B. Bromat de potasiu;
C. Azotat de argint;
D. Acid oxalic;
E. Ftalat acid de potasiu;
42. În timpul titrării redox

A. Potenţialele celor două semicupluri răman constante;
B. Potenţialul agentului oxidant scade;
C. Potenţialul agentului oxidant creşte;
D. Potenţialul agentului reducător creşte;
E. Potenţialul agentului reducător scade;
43. Potenţialul redox al unui semicuplu depinde de

A. Valoarea potenţialului normal al semicuplului;
B. Temperatura;
C. Raportul concentraţiei formei oxidate şi a formei reduse;
D. Doar de concentraţia formei oxidate;
E. Doar de concentraţia formei reduse;
55
44. Se consideră semireacţiile de reducere ale anionului permanganat în mediu: 1). puternic
acid; 2). slab acid; 3). alcalin. Relaţiile dintre concentraţia molară Cm şi normală Cn,
sunt respectiv:
A. 1). Cm=Cn; 2). Cm=3 × Cn; 3). Cm=5 × Cn;
B. 1). Cn=Cm; 2). Cn=Cm/3; 3). Cn=Cm/5;
C. 1). Cm=3 × Cn; 2). Cm=Cn; 3). Cm=5 × Cn;
D. 1). Cm=5 × Cn; 2). Cm=3 × Cn; 3). Cm=Cn;
E. 1). Cn=Cm/5; 2). Cn=Cm/3; 3). Cn=Cm;
45. Transformările pe care le suferă soluţia roşie-violet a anionului permanganat în

semireacţiile de reducere în mediu: 1). puternic acid; 2). slab acid; 3). alcalin, sunt
respectiv:
A. 1). MnO4− → Mn 2+ ; 2). MnO4− → MnO2 ; 3). MnO4− → MnO42− ;
B. 1). soluţie roşu-violet → soluţie bej; 2). soluţie roşu-violet → precipitat brun; 3). soluţie
roşu-violet → soluţie verde;
C. 1). MnO4− → MnO42− ; 2). MnO4− → MnO2 ; 3). MnO4− → Mn 2+ ;
D. 1). soluţie roşu-violet → soluţie verde; 2). soluţie roşu-violet → precipitat brun; 3).
soluţie roşu-violet → soluţie bej;
E. Sunt aceleaşi indiferent de mediu MnO4− → Mn 2+
46. Transformările pe care le suferă soluţia portocalie a anionului dicromat în semireacţiile

de reducere în mediu: 1). puternic acid; 2). slab acid, sunt respectiv:
A. 1). Cr2O72− → Cr 3+ ; 2). Cr2O72− → CrO3 ;
B. 1). soluţie portocalie → soluţie verde; 2). soluţie portocalie → precipitat brun;
C. 1). Cr2O72− → Cr 3+ ; 2). Cr2O72− → Cr 3+
D. 1). soluţie portocalie → soluţie verde; 2). soluţie portocalie → soluţie verde;
E. Sunt aceleaşi Cr2 O72− → Cr 3+ , dar scade potenţialul normal redox cu creşterea pH-ului
47. Se titrează soluţia de Fe2+ cu soluţie standard de Ce4+. Relaţia între volumul de titrant
consumat şi potenţialul sistemului, este:
1). VS, titrant=0; a). E depinde de raportul [Fe3+] / [Fe2+];
b). E depinde de raportul [Ce4+] / [Ce3+];
2). VS, titrant=1/2 VS, echiv. c). E = EFe0
3+
/ Fe 2+
3). VS, titrant= VS, echiv. 1
d). E = × (E Fe 0
3+
/ Fe 2+
0
+ ECe 4+
/ Ce 3+
)
2
4). VS, titrant= 2 VS, echiv. e). E = ECe0
4+
/ Ce 3+
A. 1). – a 2). – c.; 3). – d.; 4). – e.;
B. 1). – a 2). – c.; 3). – d.; 4). – b.;
C. 1). – b 2). – a.; 3). – c.; 4). – e.;
D. 1). – c 2). – b.; 3). – a.; 4). – e.;
E. 1). – e 2). – d.; 3). – c.; 4). – b.;
48. Sunt adevărate afirmaţiile referitoare la potenţialul redox la echivalenţă

A. Este situat în mijlocul saltului de potenţial doar când numărul de electroni acceptaţi de
oxidant (a) este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător (b);
B. Este situat în mijlocul saltului de potenţial indifferent de numărul de electroni acceptaţi
de oxidant (a) si cedaţi de reducător (b);
56
C. Este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre potenţialele normale ale celor două
semicupluri, este mai mare;
D. Este situat mai aproape de potenţialul semicuplului care schimbă mai puţini electroni
E. Este situat mai aproape de potenţialul semicuplului care schimbă mai mulţi electroni
49. Sunt adevărate afirmaţiile referitoare la saltul de potenţial la echivalenţă

A. Este cu atât mai mare cu cât potenţialul normal redox al agentului oxidant este mai mare
B. Este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre potenţialele normale ale celor două
semicupluri, este mai mică;
C. Este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre potenţialele normale ale celor două
semicupluri, este mai mare;
D. Creşte cu creşterea potenţialului normal redox al agentului reducător;
E. Creşte cu scăderea potenţialului normal redox al agentului reducător;
50. Constanta de echilibru redox este cu atât mai mare cu cât

A. potenţialul normal redox al agentului oxidant este mai mare
B. diferenţa dintre potenţialele normale ale celor două semicupluri, este mai mică;
C. diferenţa dintre potenţialele normale ale celor două semicupluri, este mai mare;
D. nr. de electroni schimbaţi este mai mare;
E. nr. de electroni schimbaţi este mai mic;
Nr. Volumetria prin reacţii de precipitare-Teste complement simplu

01. Metoda Mohr de titrare prin reacţii de precipitare:
A. Foloseşte ca indicator cromatul de potasiu pentru a forma un precipitat colorat roşu la
punctul de echivalenţă;
B. Foloseşte ca indicator fluoresceina care formează un precipitat colorat roşu la punctul de
echivalenţă;
C. Foloseşte ca indicator alaunul feriamoniacal care formează un complex colorat roşu la
D. Este metoda de titrare fără indicator;
E. Se poate aplica la determinarea tuturor anionilor care precipită cu ionul Ag+;
02. Se consideră precipitarea argentometrică a ionilor Cl– , Br– , I– şi CrO42− pentru care se
dau valorile produselor de solubilitate: 10-10, 10-14, 10-16, 10-12. Valorile pAg la
echivalenţă, sunt respectiv:
A. 10, 14, 16, 12;
B. 5, 6, 7, 8;
C. 5, 7, 8, 4;
D. 1, 4, 6, 2;
E. 10-5, 10-7, 10-8, 10-6;
03 Se consideră precipitarea argentometrică a ionilor Cl– , Br– , I– şi CrO42− pentru care se

dau valorile produselor de solubilitate: 10-10, 10-14, 10-16, 10-12. Concentraţia necesară a
2 3 4
ionului CrO 42− E. 10 , 10 , 10 ;
A. 102, 103, 104;
B. 102, 103, 104;
C. 10-2, 102, 104;
D. 101, 104, 106;
57
pentru a precipita la Cl– , Br– , I– sunt respectiv:
echivalenţă cu ionii
04. Metoda Volhard de titrare prin reacţii de precipitare, foloseşte ca indicator:

A. cromatul de potasiu care formează un precipitat roşu la punctul de echivalenţă;
B. fluoresceina care formează un precipitat roşu la punctul de echivalenţă;
C. alaunul feriamoniacal care formează un complex roşu la punctul de echivalenţă;
D. amidonul;
E. fenolftaleina;
05. Conţinutul de cloruri din probele de apă se poate determina

A. Prin titrare pH-metrică;
B. Prin titrare redox;
C. Nitritometric;
D. Complexometric prin titrare cu EDTA;
E. Argentometric prin metoda Mohr;
06. Se titrează argentometric prin metoda Mohr 20mL probă de apă. Volumul de soluţie de
AgNO3 0,02M consumat la echivalenţă este 10mL. Conţinutul de cloruri al probei de
apă este:
A. 35,5mg/L;
B. 355 mg/L;
58
C. 710 mg/L;
D. 35,5mg/mL;
E. 355 mg/mL;
07. Titrosubstanţele folosite la determinarea factorului soluţiei de tiocianat de potasiu

A. Clorură de sodiu;
B. Soluţie standard de azotat de argint;
C. Clorură de potasiu;
D. Iodură mercurică;
E. Alaun feriamoniacal;
08. Factorul determinat al soluţiei de azotat de argint 0,02N este 1,0120. Concentraţia
reală a soluţiei este:
A.1,02N
B.1,012N
C. 0,02N
D. 0,02024N
E.0,02101N
Nr. Volumetria prin reacţii de precipitare -Teste complement multiplu

01. Metoda Gay-Lusac de titrare prin reacţii de precipitare:
A. Foloseşte ca indicator cromatul de potasiu pentru a forma un precipitat colorat
roşu la punctul de echivalenţă;
B. Foloseşte ca indicator fluoresceina care formează un precipitat colorat roşu la
C. Foloseşte ca indicator alaunul feriamoniacal care formează un complex colorat
roşu la punctul de echivalenţă;
E. Se poate aplica la determinarea tuturor anionilor care precipită cu ionul Ag+;
02. Metoda Fajans de titrare prin reacţii de precipitare:

A. Foloseşte ca indicator cromatul de potasiu care formează un precipitat roşu la
B. Foloseşte ca indicator fluoresceina care formează un precipitat roşu la punctul
de echivalenţă;
C. Foloseşte ca indicator alaunul feriamoniacal care formează un complex roşu la
E. Se poate aplica la determinarea tuturor halogenurilor care precipită cu ionul
Ag+;
03. Metoda Mohr de titrare prin reacţii de precipitare:

A. Se bazează pe formarea unui al doilea precipitat la punctul de echivalenţă;
B. Se poate folosi la determinarea cu precizie a anionului clor şi cu eroare
admisibilă, a anionului brom;
C. La punctul de echivalenţă soluţia conţine două precipitate: unul alb (clorura de
argint) şi unul roşu (cromatul de argint);
D. Precipitarea trebuie realizată la pH cvasineutru pentru a evita solubilizarea
clorurii de argint;
E. Precipitarea trebuie realizată la pH cvasineutru pentru a evita solubilizarea
59
cromatului de argint;
04. Metoda Volhard de titrare prin reacţii de precipitare:

A. Este o metodă de titrare directă a ionilor halogenură cu soluţie standard de
AgNO3
B. Este o metodă de titrare prin substituţie;
C. Este o metodă de titrare prin diferenţă, excesul de soluţie standard de AgNO3
fiind titrată cu soluţie standard de KSCN;
D. Se poate aplica pentru determinarea tuturor ionilor care precipită cu ionul Ag+;
E. Punctul de echivalenţă este marcat de formarea complexului roşu Fe(SCN)n 3–n;

A. Este o metodă de titrare directă a ionilor halogenură cu soluţie standard de
AgNO3
B. Este o metodă de titrare prin substituţie;
C. Este o metodă de titrare prin diferenţă, excesul de soluţie standard de AgNO3
fiind titrată cu soluţie standard de KSCN;
D. Se poate aplica doar pt.determinarea Cl– ;
E. Punctul de echivalenţă este marcat de modificarea de culoare a indicatorului
adsorbit pe suprafaţa precipitatului;
06. Care dintre următorii anioni pot fi determinaţi argentometric:

A. clorură;
B. bromură;
C. iodură;
D. azotat;
E. acetat;
07. Curba de titrare argentometrică este reprezentarea grafică a:

A. pH-ului în funcţie de volumul de titrant adăugat;
B. potenţialului în funcţie de volumul de titrant adăugat;
C. pAg în funcţie de volumul de titrant adăugat;
D. pIon în funcţie de volumul de titrant adăugat;
E. pAg în funcţie de volumul soluţiei de analizat;
08. Se consideră titrarea argentometrică a ionilor Cl– , Br– şi I– pentru care se dau
valorile produselor de solubilitate: 10–10, 10–12, 10–16.
A. pIon la echivalenţă are valorile 5, 6, 8, respectiv;
B. Punctul de echivalenţă este situat pe mijlocul saltului;
C. Saltul la echivalenţă este independent de concentraţia soluţiei iniţiale;
D. pAg la echivalenţă are valorile 5, 6, 8, respectiv;
E. pAg la echivalenţă are valorile 10–5, 10–6, 10–8, respectiv;
09. Titrosubstanţele folosite la determinarea factorului soluţiei de azotat de argint

A. Clorură de sodiu;
B. Sulfat de sodiu;
C. Clorură de potasiu;
D. Iodură mercurică;
E. Clorură mercurică;
10. Metoda Mohr de titrare prin reacţii de precipitare se poate aplica la

determinarea:
A. Ionului clorură;
60
B. Ionului sulfură;
C. Ionului bromură;
D. Ionului cromat;
E. Ionilor fero- şi fericianură;
11. Proprietatea folosită la marcarea punctului de echivalenţă la titrarea

argentometrică:
A. În soluţia de analizat se produce o micşorare bruscă a concentraţiei ionului
titrat;
B. Formarea unui precipitat care se aglomerează;
C. O creştere a concentraţiei ionilor titranţi corespunzătoare micşorării
concentraţiei ionului titrat;
D. Modificarea pH-ului;
E. Modificarea solubilităţii;
12. Solubilitatea şi solubilitatea molară se exprimă în:

A. g/L; mol/L;
B. L/g; L/mol;
C. mg/L; mol/L
D. g/mol; g/val;
E. g/mol; %;
13. Determinarea punctului de echivalenţă la titrarea argentometrică se bazează pe:

A. Formarea unui al doilea precipitat intens colorat la momentul echivalenţei
ionului studiat (indicatori de precipitare);
B. Modificarea sau pierderea fluorescenţei unui compus fluorescent la momentul
echivalenţei (indicatori de fluorescenţă);
C. Egalarea potenţialelor normale;
D. Modificarea solubilităţii molare a titratului si a titrantului;
E. Modificarea pH-ului;
14. Determinarea punctului de echivalenţă la titrarea argentometrică se bazează pe:

A. Egalarea potenţialelor normale;
B. Modificarea solubilităţii molare a titratului si a titrantului;
C. Adsorbţia pe suprafaţa precipitatului format a unui compus prezent în soluţie,
proces asociat cu o modificare vizibilă de culoare (indicatori de adsorbţie);
D. Crearea condiţiilor favorabile aglomerării precipitatului, sau extragerii lui într-
un solvent adecvat (fără indicator);
E. Modificarea pH-ului;
15. Punctul de echivalenţă la titrarea argentometrică se poate determina:

A. Grafic;
B. Instrumental;
C. În prezenţa unui exces de Ag+;
D. Cu indicatori;
E. Visual;
16. Concentraţia ionului Cl – la echivalenţă la titrarea argentometrică depinde de:

A. Valoarea PS, AgCl;
B. Concentraţia iniţală a soluţiei de clorură;
C. Concentraţia soluţiei de titrant;
D. Prezenţa ionilor interferenţi;
E. Sensibilitatea ochiului pentru culoare;
61
17. Punctul de echivalenţă la titrarea argentometrică a ionului Cl –:
A. Este la mijlocul saltului pe curba de titrare;
B. Depinde numai de produsul de solubilitate al precipitatului;
C. Este independent de concentraţiile iniţiale ale reactanţilor;
D. Depinde de concentraţia iniţală a soluţiei de clorură;
E. Depinde de concentraţia soluţiei de titrant;
18. La titrarea argentometrică a ionului Cl –, până la punctul de echivalenţă

A. concentraţia Cl – se calculează în funcţie de numărul de echivalenţi ioni Cl –
neprecipitaţi;
B. concentraţia Ag+, se calculează în funcţie de produsul de solubilitate al
precipitatului;
C. concentraţia Ag+ se calculează în funcţie de numărul de echivalenţi ioni Ag+
adăugaţi în exces;
D. concentraţia Cl–, se calculează în funcţie de produsul de solubilitate al
precipitatului;
E. pCl = pAg
19. La titrarea argentometrică a ionului Cl –, după punctul de echivalenţă

A. concentraţia Cl – se calculează în funcţie de numărul de echivalenţi ioni Cl –
neprecipitaţi;
B. concentraţia Ag+, se calculează în funcţie de produsul de solubilitate al
precipitatului;
C. concentraţia Ag+ se calculează în funcţie de numărul de echivalenţi ioni Ag+
adăugaţi în exces;
D. concentraţia Cl–, se calculează în funcţie de produsul de solubilitate al
precipitatului;
E. pAg = pCl
20. La titrarea argentometrică a ionului Cl –, saltul de pCl la echivalenţă este cu atât

mai mare cu cât:
A. valoarea produsului de solubilitate este mai mică
B. concentraţia titratului mai mare
C. concentraţia titrantului mai mare
D. adăugarea titrantului se face mai repede;
E. agitarea este mai energică;
21. Studiul curbelor de titrare argentometrică a halogenurilor arată că saltul de pIon

la echivalenţă este cu atât mai mare cu cât
A. valoarea produsului de solubilitate este mai mare;
B. valoarea produsului de solubilitate este mai mică;
C. concentraţia titratului mai mare;
D. concentraţia titratului mai mică;
E. concentraţia titrantului mai mare;
22. Se dă pPS, AgCl = 10. Precipitarea AgCl începe când [ Ag + ]×[Cl − ] :

A. =10–11;
B. =10–10;
C. =10–15;
D. =10–11;
E. >10–10;
62
23. Se consideră titrarea ionului Cl –, cu AgNO3. Adăugarea titrantului determină:
A. Creşterea pCl;
B. Scăderea pCl;
C. Creşterea pAg;
D. Scăderea pAg;
E. pCl+pAg=constant;
24. Fluoresceina
A. Este un acid slab;
B. Anionul fluoresceinei este galben-verzui fluorescent;
C. Fluoresceinatul de argint este galben-verzui fluorescent;
D. Fluoresceinatul de argint este precipitat roşu fluorescent;
E. Fluoresceinatul de argint este precipitat roşu nefluorescent;
25. Principiul metodei Volhard:

A. soluţia de analizat este Ag+;
B. titrantul este soluţia standard de SCN–;
C. indicatorul este soluţia de Fe3+;
D. soluţia de analizat este SCN–;
E. titrantul este soluţia standard de Ag+;
26. Metoda Volhard se poate aplica la titrarea Cl–, folosind unul din următoarele
procedee:
A. Titrarea excesului de Ag+ cu soluţia standard de SCN– în prezenţa precipitatului
AgCl;
B. Titrarea excesului de Ag+ cu soluţia standard de SCN– în absenţa precipitatului
AgCl;
C. filtrarea precipitatului de AgCl;
D. utilizarea unei soluţii saturate de indicator Fe3+, pentru ca formarea complexului
colorat Fe(SCN)2+ să se producă înaintea adăugării unui exces de SCN–;
E. adăugarea unui mic volum de nitrobenzen care reţine particulele de AgCl în
faza nemiscibilă cu apa, prevenind redizolvarea lor;
27. La titrarea argentometrică cu indicator de adsorbţie, punctul izoeletric

A. Corespunde punctului de echivalenţă;
B. Este momentul de schimbare a sarcinilor electrice a ionilor de pe suprafaţa
precipitatului;
C. Se referă la faptul că la titrarea de precipitare potenţialul sistemului este nul;
D. Corespunde ionizării indicatorului;
E. Este momentul de schimbare a culorii indicatorului de adsorbţie;
28. Concentraţia necesară a ionului cromat ( PS , Ag 2CrO4 = 10 −12 ) pentru a precipita la
63
punctul de echivalenţă la titrarea ionilor Cl– , Br– şi I– pentru care se dau valorile
produselor de solubilitate: 10–10, 10–12, 10–16, este respectiv
A. 10–2M; 1M; 104M;
B. 10–2M; 10–4M; 10–6M;
C. 10–2N; 10–3N; 10-4N;
D. 10–2 mol/L; 1 mol/L; 104 mol/L;
E. 2% m/v; 4% m/v; 6% m/v;
29. Metoda Volhard de titrare prin reacţii de precipitare:

A. Foloseşte ca indicator soluţia de Fe3+;
B. Este o metodă de titrare inversă;
C. Este o metodă de titrare prin diferenţă, folosind doi titranţi: soluţie standard de
AgNO3 şi soluţie standard de KSCN;
D. Se poate aplica doar pentru analiza compuşilor anorganici;
E. Se poate aplica pentru analiza compuşilor organici şi anorganici;

A. Foloseşte indicator de adsorbţie;
B. Foloseşte ca indicator soluţia de Fe3+;
C. Este o metodă de titrare inversă;
D. Este o metodă de titrare prin diferenţă, folosind doi titranţi: soluţie standard de
AgNO3 şi soluţie standard de KSCN;
E. Este o metodă de titrare directă;
64
Nr. Volumetria prin reacţii de complexare-Teste complement simplu
01 Raportul molar de combinare ion metalic: EDTA (Mn+: EDTA) este:
A. 1:1 indiferent de NO şi NC al ionului metalic
B. 1:2 pentru ionii metalici cu NO=1 şi NC=2
C. 1:2 pentru ionii metalici cu NO=2 şi NC=4
D. 1:3 pentru ionii metalici cu NO=3 şi NC=6
E. 1:4 pentru ionii metalici cu NO=4 şi NC=8
02. Configuraţia complecşilor M/EDTA este:

A. Liniară pt.ionii cu NO=1 şi NC=2;
B. Tetraedrică pentru ionii metalici cu NO=2 şi NC=4;
C. Octaedrică pentru ionii metalici cu NO=3 şi NC=6;
D. Poliedru oarecare indiferent de natura ionului metalic;
E. Octaedru regulat cu ionul metalic poziţionat în centru;
03. Teofilina poate fi determinată

A. Prin titrare directă cu EDTA;
B. Prin precipitare cu CuSO4 şi titrarea complexometrică a excesului de Cu2+;
C. Prin titrare cu HCl;
D. Prin titrare cu KBrO3;
E. Prin titrare cu AgNO3 ;
04. Domeniul de viraj al indicatorilor metalocromici depinde:

A. doar de pH-ul de lucru;
B. doar de constanta de stabilitate a complexului M-Indicator;
C. numai de constanta de stabilitate a complexului M-EDTA;
D. de pH-ul de lucru, constanta de stabilitate a complexului M-EDTA şi constanta
de ionizare a EDTA;
E. pH-ul de lucru, constanta de stabilitate a complexului M-Ind şi constanta de
ionizare a indicatorului;
05. Care dintre indicatorii de mai jos sunt specifici titrărilor complexometrice:
A. fenolftaleina;
B. eriocrom negru T;
C. turnesolul;
D. metiloranj;
E. difenilamina;
06. Se consideră titrarea a 100mL soluţie Mg2+ 0,01M cu soluţie de EDTA 0,01M la
pH=10 în prezenţa indicatorului negru eriocrom T. Se dă: KMgY= 5 × 108 şi
α4 =0,35; pMg în soluţia iniţială, la echivalenţă, în soluţia finală (cu dublul
volumului de titrant până la echivalenţă) şi constanta condiţională de formare au
valorile, respectiv:
A. 2; 5; 8; 1,75 × 108;
B. 2; 5; 8; 5 × 108;
C. 1; 9; 10; 1,75 × 108;
D. 1; 6; 9; 5 × 108;
E. 3; 4; 6; 108;
65
07. Se consideră titrarea soluţiei ionului Mg2+ cu soluţie standard de edetat disodic
în prezenţa indicatorului negru eriocrom T. Soluţia iniţială conţine:
A. complexul Mg-negru eriocrom T;
B. complexul Mg - edetat disodic şi negru eriocrom T;
C. Edetat disodic;
D. negru eriocrom T;
E. Mg2+;
08. Se consideră titrarea soluţiei ionului Mg2+ cu soluţie standard de edetat disodic
în prezenţa indicatorului negru eriocrom T. La echivalenţă soluţia conţine:
A. complexul Mg-negru eriocrom T;
B. complexul Mg - edetat disodic şi negru eriocrom T;
C. Edetat disodic;
D. negru eriocrom T;
E. Mg2+;
09. Se consideră titrarea soluţiei ionului Ca2+ cu soluţie standard de edetat disodic
în prezenţa indicatorului murexid. Soluţia iniţială conţine:
A. complexul Ca-murexid;
B. complexul Ca - edetat disodic şi murexid;
C. Edetat disodic;
D. murexid;
E. Ca2+;
10. Se consideră titrarea soluţiei ionului Ca2+ cu soluţie standard de edetat disodic
în prezenţa indicatorului murexid. La echivalenţă soluţia conţine:
A. complexul Ca-murexid;
B. complexul Ca - edetat disodic şi murexid;
C. Edetat disodic;
D. murexid;
E. Ca2+;
11. Determinarea complexometrică a Na+ se face prin titrare:

A. Directă cu edetat disodic;
B. Inversă;
E. Fără indicator;
12. Duritatea apei se exprimă prin conţinutul de:

A. ioni calciu;
B. ioni magneziu;
C. clorură;
D. cianură;
E. arsenit;
66
Nr. Volumetria prin reacţii de complexare -Teste complement multiplu
01. Sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (EDTA) se foloseşte ca titrant
complexometric, deoarece:
A. Este solubilă în apă şi formează cu toţi ionii metalici precipitate insolubile;
B. Este solubilă în apă şi formează cu ionii metalelor grele complecşi solubili şi stabili;
C. Reacţia de complexare decurge într-o singură treaptă;
D. Reacţia decurge în trepte în funcţie de NC al ionului metalic;
E. Formează cu ionii metalelor grele complecşi în raportul molar 1/1;
02. Despre compuşii folosiţi ca indicatori complexometrici se poate afirma:

A. Sunt solubili în apă şi prezintă mai multe forme colorate în funcţie de pH;
B. Formează complecşi de tip sare cu ionii metalici;
C. Formează complecşi interni de tip chelat cu ionii metalici;
D. Stabilitatea complecşilor M-Ind trebuie să fie mai mare decât a complecşilor M-EDTA;
E. Stabilitatea complecşilor M-Ind trebuie să fie mai mică decât a complecşilor M-EDTA;
03. Modificarea de culoare care marchează punctul de echivalenţă la titrările

complexometrice este datorată:
A. Modificării de culoare a indicatorului la modificarea pH-ului;
B. Descompunerii complexului M-Indicator şi prezenţei indicatorului liber în soluţie;
C. Diferenţei de culoare între indicatorul liber şi complexul M-Ind;
D. Diferenţei de culoare între ionul metalic şi complexul M-EDTA;
E. Diferenţei de culoare între complexul M-Ind şi M-EDTA;
04. Care dintre substanţele de mai jos pot fi analizate prin titrări complexometrice directe:
A. clorura de amoniu;
B. clorura de calciu;
C. azotatul bazic de bismut;
D. sulfatul de potasiu;
E. clorura de magneziu;
05. Care dintre substanţele organice de mai jos pot fi determinate prin titrări
complexometrice:
A. salicilatul bazic de bismut;
B. gluconatul de calciu;
C. captopril;
D. fenobarbital;
E. diazepam;
06. Sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (Na2EDTA) ca titrant complexometric

A. Are Eg=M/2;
B. Are Eg=M;
C. Formează complecşi coloraţi cu toţi ionii metalici;
D. Formează complecşi coloraţi cu ionii metalici coloraţi;
E. Formează săruri cu ionii metalelor alcaline;
07. Domeniul de viraj al indicatorului negru eriocrom T (Ka,Ind=10-12) la titrarea

complexometrică a ionului Mg2+ (K MgInd=107) la pH=10 este:
A. pMg=5±1;
67
B. lgMg=5±1;
C. pInd=5±1;
D. pMg=4-6;
E. 5-6;
08. Compuşii folosiţi ca indicatori metalocromici

A. Murexid;
B. Turnesol;
C. Negru eriocrom T;
D. Metiloranj;
E. Xilenoloranj;
09. Reacţia de complexare decurge

A. în mai multe trepte când ligandul este monodentat;
B. în mai multe trepte când ligandul este polidentat;
C. într-o singură treaptă când ligandul este polidentat;
D. într-o singură treaptă când ligandul este monodentat;
E. în mai multe trepte indiferent de natura ligandului
10. În reacţia de complexare cu un ligand polidentat rezultă un complex

A. intern;
B. de tip sare;
C. de tip perechi de ioni;
D. de tip chelat;
E. colorat;
11. Curba de titrare complexometrică este reprezentarea grafică a

A. evoluţiei concentraţiei speciei chimice de analizat în funcţie de volumul de titrant
adăugat;
B. lg[Mn+] în funcţie de volumul de titrant adăugat;
C. pM în funcţie de volumul de titrant adăugat;
D. lg[Mn+] în funcţie de volumul soluţiei de analizat;
E. pM în funcţie de volumul soluţiei de analizat;
12. Acidul etilendiaminotetraacetic este

A. ligand hexadentat;
B. compus cu patru grupe carboxil;
C. Ligand tetradentat;
D. Compus diaminosubstituit;
E. Ligand bidentat;
13. La pH=10 soluţia apoasă a acidului etilendiaminotetraacetic H4Y, conţine

A. specia H4Y;
B. specia H3Y−;
C. specia H2Y2−;
D. specia HY3−;
E. specia Y4−;
14. Constanta condiţională de formare complecşilor M-EDTA depinde de:

A. constanta de formare a complexului M-EDTA;
68
B. pH;
C. Gradul de disociere al EDTA;
D. Gradul de disociere al complexului M-EDTA;
E. Culoarea complexului;
15. Constanta de formare a complexului M-EDTA

A. Este constanta de echilibru a reacţiei de complexare;
B. Are valori între 10-5-10-8 ;
C. Are valori între 107-1025;
D. Este dependentă de pH-ul de lucru;
E. Nu poate fi determinată;
16. Determinarea complexometrică a Na+ parcurge următoarele etape

A. Precipitarea sub formă de acetat de uranil, zinc şi sodiu
B. Solubilizarea precipitatului
C. Titrarea Zn2+ cu edetat disodic
D. Titrarea Na+ cu edetat disodic
E. Titrarea uranilului cu edetat disodic
17. Factorul de diluţie este

A. Raportul între volumul iniţial şi final al aceleiaşi soluţii;
B. Volumul balonului cotat la care s-a adus soluţia;
C. Raportul între volumul final şi iniţial al aceleiaşi soluţii;
D. Un număr adimensional cu valori între 0 şi 1;
E. Un număr adimensional;
18. Determinarea complexometrică a S2- constă în

A. Complexarea S2- cu ZnSO4;
B. Titrarea cu ZnSO4 ;
C. Precipitarea sub formă de ZnS;
D. Complexarea Zn2+ cu negru eriocrom T;
E. Complexarea Zn2+ cu edetat disodic;
19. Determinarea complexometrică a S2- se face prin titrare

A. Directă cu ZnSO4;
B. Inversă;
E. În prezenţă de negru eriocrom T;;
20. Se consideră titrarea complexometrică a Mg2+. Saltul de pMg la echivalenţă creşte cu

A. Creşterea concentraţiei soluţiei iniţiale;
B. Creşterea pH-ului de la 8 la 10;
C. Scăderea concentraţiei soluţiei iniţiale;
D. Scăderea pH-ului de la 10 la 8;
E. Scăderea pMg;
21. Raportul molar de combinare ion metalic: EDTA (Mn+: EDTA) este:
A. 1:1 indiferent de NO şi NC al ionului metalic;
B. 1:1 pentru ionii metalici cu NO=1 şi NC=2;
69
C. 1:2 pentru ionii metalici cu NO=2 şi NC=4;
D. 1:3 pentru ionii metalici cu NO=3 şi NC=6;
E. 1:4 pentru ionii metalici cu NO=4 şi NC=8;
70

Teste Grila Chimie Analitica, Sem 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste Grila Chimie Analitica, Sem 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TESTE GRILĂ PENTRU EXAMENUL

CHIMIE ANALITICĂ SEMESTRUL I,

Specializarea FARMACIE, Anul II

Şef Disciplină CHIMIE ANALITICĂ

Nr Reactivi analitici - Teste complement multiplu

02 Reactivii analitici indicatori redox sunt:

03 Selectaţi dintre următorii compuşi, reactivii analitici indicatori de pH:

04 Selectaţi dintre următorii compuşi reactivii analitici indicatori redox:

05 Despre anionul SCN- se poate afirma:

07 Ditizona (Dz) formează cu ionii metalici:

08 Sunt corecte afirmaţiile:

10 Reactivii organici care formează complecşi stabili în forma tautomeră sunt:

11 Despre o-fenantrolină se pot face următoarele afirmaţii:

13 Identificaţi afirmaţiile corecte:

15 Despre α-nitrozo-β-naftol (NN) se poate afirma:

18 Reactivul denumit „tiron”

24 Reactivii conţinând heterociclu cu azot sunt:

02. Caracteristica electrostatică:

03. Caracteristica covalentă:

04. Ionii cu structură saturată:

05. Ionii cu structură pseudosaturată:

06. Polarizarea moleculelor

07. Polarizarea ionilor

08. Deformabilitatea ionilor

09. Polarizaţia reciprocă dintre ioni:

10. Despre ionul Ag+ (Z=47) se poate afirma:

11. Anionul S2-:

12. Despre culoarea speciilor chimice se poate afirma:

Nr. Echilibrul chimic - Teste complement multiplu

02. În cazul reacţiilor reversibile

03. Viteza reacţiei

05. Oxidarea ionului Mn2+ la MnO 42−

06. Echilibrul reacţiei chimice

07. Reacţia Vogel este:

08. Reacţia ionului Ba2+ cu anionul Cr2O72-

09. Reacţia clorurii de potasiu cu acidul tartric

10. Reacţia clorurii de calciu (respectiv de bariu) cu acidul oxalic

02. Pentru calculul concentraţiei H+ soluţiilor acizilor slabi (AS), bazelor

03. Densitatea apei la temperatura ambiantă este 1.000g/L. Concentraţia

04. Domeniul de concentraţii a ionilor hidroniu corespunzătoare intervalului

06. Produsul ionic al apei

07. Indicele ionic sau exponentul ionic

02. Apa în fază solidă

03. Soluţiile reale

05. Gradul de disociere

06. Gradul de disociere

07. Legea diluţiei (Ostwald)

10. Factorul (coeficientul) de activitate

11. Tăria ionică a soluţiei de

12. Produsul ionic al apei

14. În soluţia unui acid tare monoprotic

15. În soluţia unei baze tari monoprotice

16. În soluţia unui acid slab monoprotic

17. Hidroliza sărurilor

18. Hidroliza sărurilor provenite de la AS-BT

19. Hidroliza sărurilor provenite de la AT-BS

20. Teoria protolitică defineşte

21. Teoria electronică defineşte

22. Soluţiile tampon de pH

02. Se consideră potenţialele normale ale următoarelor semicupluri redox:

E. Prin oxidarea Mn2+ cu S 2O82− rezultă doar permanganat indiferent de condiţiile de

03. Se consideră potenţialele normale ale următoarelor semicupluri redox:

Să se identifice răspunsurile corecte referitoare la: 1). Potenţialul la echivalenţă