CAPITOLUL 12

MATERIALE ESTETICE DE RESTAURARE ALE DINŢILOR

Introducere

O interpretare a esteticii este determinată, în primul rând de percepţia individului şi

este un subiect care permite largi variaţii. Ceea ce este plăcut pentru un pacient este
inacceptabil pentru altul. Tradus în limbaj popular s-ar putea spune că ,,nu este frumos
ceea ce este frumos, ci frumos este ceea ce îţi place”. Unii pacienţi nu au obiecţii la
restaurările metalice nici chiar în zona frontală, în timp ce alţii le găsesc inestetice.
Este responsabilitatea medicului dentist să prezinte pacientului într-o manieră
logică toate alternativele de restaurare, iar acesta va decide în final alternativa pe care o
va alege. De mare ajutor va fi pentru pacient explicaţiile privitoare la procedurile de
restaurare, prezentarea de fotografii color şi modele ale dinţilor restauraţi. În ultima
vreme, de mare ajutor este simularea pe calculator a posibilelor tratamente de efectuat.
Greşelile care apar au la origine multiple cauze care includ traumatismele,
preparări incorecte, materiale de proastă calitate şi o manipulare greşită a acestora.
Medicul dentist este responsabil pentru fiecare procedură efectuată şi de aceea trebuie să
fie meticulos şi atent la cele mai mici detalii. Cooperarea pacientului este crucială, dar el
trebuie să aibe cunoştiinţe despre cauzele bolilor dentare, să fie motivat să practice
măsurile de profilaxie şi să efectueze vizite regulate la medicul dentist.

12.1 RĂŞINILE COMPOZITE

Introducere.

În efortul de a îmbunătăţii calităţile fizice ale răşinei acrilice, Bowen depune un

brevet de invenţie la Biroul Naţional de Standarde pentru dezvoltarea unui material
dentar restaurativ polimeric întărit cu particule de siliciu. Introducerea în anul 1960 a
acestui material răşinic încărcat devine bază pentru restauraţiile denumite, în mod general
compozite. În prezent, aceste materiale sunt cele mai populare materiale de restaurare
estetice şi au înlocuit complet silicatul şi răşina acrilică. Materialele de restaurare
compozite constau dintr-o fază polimerică continuă sau matricea răşinică (faza continuă)
în care se dispersează o umplutură anorganică sau faza anorganică.
Pentru ca un material compozit să posede propietăţi mecanice bune trebuie să
existe o forţă de aderare puternică între matricea răşinică şi umplutura anorganică (Bratu
D şi colab;1998). Această aderare se obţine prin placarea particulelor anorganice cu un
agent silanic de cuplare (Craig RG;1981), care nu numai că sporeşte rezistenţa
compozitului dar îi reduce solubilitatea şi absorbţia de apă (Bowen RL;1963).

12.1.1 Terminologie

Un compozit este o mixtură fizică de materiale. Părţile mixturii, în general sunt

alese cu scopul de a egala proprietăţile părţilor pentru a obţine proprietăţi intermediare.
Adesea, un singur material nu are proprietăţi potrivite pentru o aplicaţie stomatologică
specifică (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Un compozit tipic implică o fază dispersată formată din particule de umplutură,
care sunt distribuite într-o fază continuă (matricea). În cele mai multe cazuri, faza
continuă are o fluiditate diferită în funcţie de fabricant sau de sistemul compozit, Fig.12.1
(Bayne SC şi colab;2006).

a b c d

Fig.12.1 Reprezentarea schematică a compozitelor care arată; a) faza continuă; b) faza

dispersată; c) interfaţa internă şi d) interfaţa externă (Bayne SC şi colab;2006).

Un compozit dentar este în mod tradiţional o mixtură de particule de sticlă cu un

monomer acrilic care este polimerizat în timpul aplicării. Particulele de silicat furnizează
rezistenţă mecanică mixturii şi produce transmisia şi dispersia luminii, care adaugă
transluciditatea smalţului la mixtură. Monomerul acrilic face mixtura iniţială fluidă şi
modelabilă pentru a fi aplicată într-o cavitate preparată. Matricea moale se adaptează la
pereţii cavităţii şi penetrează în spaţiile micromecanice ale smalţului gravat sau suprafeţei
dentinare condiţionate (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Deoarece consistenţa compozitului nepolimerizat este limitată, cei mai mulţi
fabricanţi furnizează şi un sistem adeziv. Acesta este un amestec de monomer acrilic
neîncărcat, similar cu matricea compozitului care se aplică pe suprafaţa dentară gravată
acid şi formează un film de 1-5 microni. Prin pătrunderea sa în microspaţiile suprafeţei
gravate va sigila pereţii cavităţii şi va copolimeriza cu materialul restaurator compozit
care va umple cavitatea preparată, Fig.12.2 (Roberson TM şi colab;2006).
 A B

C
Fig.12.2 A. Suprafaţa smalţului gravată acid şi crearea de microretentivităţi. B. Răşina
adezivă angajată în microretentivităţi. C. Răşina compozită legată chimic de răşina adezivă
(Roberson TM şi colab;2006).

Sistemul adeziv dentinar şi/sau amelar sau sistem adeziv universal poate să facă
parte din trusă. (Bayne SC;Thompson JY;2006).
De altfel, denumirea de „compozit dentar” este corectă pentru acest gen de
materiale. Compozitele dentare adesea au fost numite: compozite, materiale compozite
restauratoare, răşini umplute, răşini compozite sau compozite încărcate.
Aceşti termeni de înlocuire devin şi mai confuzi, când încărcătura polimerilor
dentari devine mult mai sofisticată şi simultan mult mai complexă. Cele mai multe
materiale dentare sunt compozite de un anume tip. Dacă aceste compoziţii sunt
modificate să includă faza specială polimerică, atunci ele se pot numi compozite răşinice.
CIS a fost modificat cu polimeri încărcaţi şi cu matrice monomerică. Aceştia au fost
clasificaţi ca hibrizi sau CIS modificat cu răşină, dar foarte bine se pot descrie ca şi
compozite dentare modificate (Bayne SC;Thompson JY;2006).

Dezvoltarea istorică

Primele materiale de restaurare estetice, care au precedat răşinile acrilice şi

compozitele au avut la bază cimenturile de silicat. Aceste cimenturi rezultă în urma
reacţiei acidului fosforic cu particule acido-solubile de sticlă, care formează o matrice de
gel silicic ce înglobează particule de sticlă nereacţionate. Problema solubilităţii acestor
materiale a condus la introducerea sistemului acrilic neîncărcat bazat pe
polimetilmetaacrilat (PMMA). Monomerul metaacrilat (MMA) se contractă excesiv în
timpul polimerizării permiţând infiltraţiile marginale ulterioare. De asemenea, PMMA nu
este suficient de rezistent pentru a suporta solicitările ocluzale. De aceea s-a întărit cu
particule de ceramică, în principal conţinând siliciu. De aceea, materialele PMMA de
început au fost numite acrilaţi neîncărcaţi. Dacă faza anorganică adăugată matricii
răşinii este în cantitate insuficientă, întreaga compoziţie este considerată ca neîncărcată,
iar1-2% încărcătură modificată silanic adăugată este considerată neîncărcată (Bratu
D;1998).
Matricea de bază, metilmataacrilatul(MMA) a fost înlocuită cu BIS-GMA care este
la origine un monomer difuncţional produs în urma reacţiei produsului bisfenol-A şi
glicidil metaacrilat, Fig.12.3 (Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.3 Schema reacţiei dintre Bisfenol-A-Diglicidileter şi Metaacrilat (Riethe P şi

colab;1988).

De asemenea sunt folosite şi alte molecule foarte asemănătoare difuncţionale cum

ar fi UDMA (uretan dimetaacrilat). UDMA înlocuieşte bisfenolul-A cu un izocianat
linear. Dar atât Bis-GMA cât şi UDMA sunt foarte vâscoşi. Pentru a avea întrebuinţare
practică, au fost diluaţi cu alţi monomeri difuncţionali cu un lanţ alifatic, TEGDMA
(trietilen glicoldimetaacrilat) cu o vâscozitate mult mai scăzută (Bayne SC;Thompson
JY;2006), Fig.12.4 (Bayne SC;1988).
 Fig.12.4 Reprezentare schematic a diluţiei răşinii composite cu produşi alifatici (Bayne SC;1988).

Pentru a obţine o formulă compozită optimă este important a se realiza o legătură

interfacială între faze. În compozitele moderne particulele de siliciu sunt preplacate cu un
film monomolecular de agent de cuplare silanic. Aceste molecule sunt difuncţionale. Un
capăt este capabil să se lege de grupul hidroxil care există de-a lungul suprafeţei
particulelor de siliciu şi celălalt capăt este capabil să copolimerizeze cu dubla legătură a
monomerului din matrice. De aceea toate compozitele s-au bazat pe încărcătura de
siliconi (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Compoziţia încărcăturii este adesea modificată cu alţi ioni cu scopul de a produce
modificări benefice ale proprietăţilor. Ionii de Li (lithium) şi Al (aluminium) fac sticla
mai uşor de spart pentru a genera particule mici. Ba (barium), Zn (zinc), B (bor), Zr
(zirconium) şi Y (yttrium) – s-au folosit pentru a produce radioopacitatea încărcăturii.
Modificările excesive (prin înlocuirea siliconului în structură) poate să reducă eficienţa
agentului de cuplare (Bratu D şi colab;1998).
Siliciu pur se găseşte în câteva forme cristaline (cristobalitul, tridymitul şi cuarţul)
şi într-o formă necristalină (sticla). Formele cristaline sunt tari şi dure, şi fac compozitele
dificil de finisat şi lustruit, Fig.12.5 (Bayen SC;1988).
Fig.12.5 Reprezentarea schematic a efectului dimensiunilor particulelor pe o suprafaţă de compozit
finisată (Bayen SC;1988).

De aceea, în prezent, cele mai multe compozite folosesc ca încărcătură sticla. Cea
mai populară încărcătură este sticla cu Ba, Zn şi Y.
Fluiditatea mixturii este influenţată de fluiditatea monomerului şi cantitatea de
umplutură. Principalul factor de controlare al fluidităţii este fricţiunea dintre suprafaţa
particulelor de umplutură şi monomer. Odată cu creşterea ariei suprafeţei umpluturii
scade fluiditatea. Particulele de umplutură mari au o cantitate relativ mică de arie a
suprafeţei particulelor per unitate de volum particulă de umplutură (Bratu D şi
colab;1998).
Aplicarea compozitelor dentare nu poate să nu fie însoţită de necesitatea ajustării
la conturul anatomic după polimerizare. În mod obişnuit se realizează o suprarestaurare
a cavităţii preparate cu o cantitate mică de material compozit. Conturarea anatomică este
însoţită de modelare prin degrosare, finisare şi lustruirea materialului după polimerizare
(Bayne SC;Thompson JY;2006).
Dimensiunea particulelor din materialele compozite de restaurare dentare afectează
şi alte proprietăţi pe lângă fluiditate. De exemplu, dimensiunea particulelor de
încărcătură are un efect direct asupra rugozităţii suprafeţei, după ce materialul a fost
conturat anatomic. Particulele de umplutură sunt mai dure decât matricea şi de aceea în
timpul finisării unele particule proemină, pe când altele sunt aruncate afară lăsând în
locul lor godeuri, Fig.12.6 (Bayen SC;1988).
 Fig.12.6 Aspect microscopic al suprafeţei rugoase a unui compozit finisat (Bayen SC;1988).

Dacă particulele sunt foarte mici (sub 1 micromilimetru dimensiune), din punct de
vedere clinic se consideră o suprafaţă netedă. Pe de altă parte, ariile rugoase pot să
contribuie la dispersia luminii şi colectarea debriurilor organice sau coloranţilor (Bratu D
şi colab;1998).

12.1.2 Clasificare rășinilor compozite

În general, compozitele dentare sunt clasificate în funcţie de compoziţia, cantitatea

sau proprietăţile matricii şi încărcăturii sau a propietăţilor de mânuire (Românu M;Bratu
D;2003). Cea mai comună clasificare se bazează pe conţinutul umpluturii (la % greutate
sau volum), dimensiunea particulelor de umplutură şi metoda adiţionării umpluturii.
Compozitele ar putea fi clasificate, tot aşa de bine pe baza compoziţiei matricii
(BIS-GMA sau UDMA) sau după metoda de polimerizare (autopolimerizabile,
polimerizabile în lumină ultravioletă, în lumină vizibilă, polimerizabile dublu sau
polimerizabile în etape), dar acest gen de clasificare nu dă informaţii suficiente despre
proprietăţi (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Aproape toate proprietăţile compozitelor sunt îmbunătăţite prin folosirea unui grad
înalt de umplutură. Dar, aceasta duce la un inconvenient practic, scăderea fluidităţii. O
compoziţie tipică de încărcătură mare conţine particule mari, ceea ce va avea ca rezultat o
suprafaţă finisată rugoasă. Pentru a obţine o suprafaţă finisabilă se vor folosi compozitele
cu încărcături de dimensiuni mici. Această alegere va compromite gradul de încărcare şi
în mod direct propietăţile materialului (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Gradul de adiţie al umpluturii este reprezentat prin termeni de greutate la % sau
volum la % de umplutură. Deoarece umplutura de sticlă este de cca. 3 ori mai densă decât
monomerul acrilic (sau polimerul), 75 % greutate încărcătură este echivalent cu 50 %
volum umplutură. Proprietăţile compozitelor sunt proporţionale cu volumul la sută al
fazei implicate. Dar este mult mai uşor să măsori şi să formulezi compozitele folosind
greutatea la sută decât volumul la sută şi în stomatologie greutatea la sută este folosită în
mod frecvent (Bayne SC;Thompson JY;2006).

Greutate % Volum %
Compozite
umplutură umplutură
1 2 3
0 0 Răşinile neîncărcate; agenţii adezivi;
materialele de sigilare a fosetelor şi fisurilor,
sealerii de suprafaţă
__ 10 Răşinile de sigilare umplute cu coloranţi
__ 20 __
50 30 Microfile omogene
__ 40 Fluide (prima generaţie)
75 50 Macrofile, midifile
Hibride, microfile heterogene, fluide (generaţia
__ 60
a 2-a)
85 70 Hibride, compozite condensabile
__ 80 __
__ 90 Smalţ
100 100 __

Dimensiunea particulelor de umplutură pentru compozitele dentare au variat, la

începuturi între 10 şi 20 microni (μm) în diametru cu multe particule de 50 de microni în
diametru, Fig. 12.7 (Bayne SC;1988).
 Fig.12.7 Clasificarea compozitelor bazată pe dimensiunea particulelor de umplutură (Bayne
SC;1988).

La acestea nu era necesară o scară de distingere a dimensiunii particulelor, pentru că

toate produsele comerciale aveau particule cu aceeaşi dimensiune. În timpul evoluţiei
formulării pentru o mai bună finisabilitate şi mai mare rezistenţă la uzură s-au folosit
particule din ce în ce mai mici. Deoarece particulele din primele compozite dentare erau
relativ mari, materialele compozite care conţineau astfel de încărcătură sunt numite
materiale compozite macrofile şi descriu nu metoda de malaxare, ci dimensiunea
particulelor. În timpul evoluţiei compozitelor, sistemele de clasificare şi nomenclatură nu
au fost consistente şi nici uniforme (Venherle G şi colab;1985). Există mai multe
clasificări ale răşinilor compozite, dar cea descrisă de Lutz şi Phillips (1983) bazată pe
dimensiunea particulelor şi distribuţia lor, este simplă şi fizică (Mount JG;Hume
WR;1999).
Tipul 1
Răşini compozite cu macroumplutură
Acest tip conţine macroparticule şi este denumit „convenţionale” sau „tradiţionale”,
Fig.12.8 (Mount JG și colab;1999).
 Fig.12.8 Reprezentarea schematică a compozitelor cu macroumplutură(Convenţionale)
(Mount JG și colab;1999).

Aceste răşini prezintă, mai ales datorită mărimii particulelor, un grad inacceptabil
de uzură, atât al lor cât şi al dinţilor antagonişti.

Tipul 2
Răşini compozite cu microumplutură
Umplutura este siliciu amorf cu particule de 0,04 microni diametru, Fig.12.9
(Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.9 Reprezentarea schematică a unui compozit cu microumplutură (Riethe P şi

colab;1988).

S-au realizat patru tipuri de răşini compozite după tipul de încărcătură cu particule:
 O m o g e n e – microparticule amestecate direct, Fig.12.10 (Riethe P şi
colab;1988).
 Fig.12.10 Repreyentarea schematică a compozitelor cu particule omogene (Riethe P şi
colab;1988).

 Particule p r e p o l i m e r i z a t e sub formă de a ş c h i i, Fig.12.11 (Riethe P

şi colab;1988).

Fig.12.11 Reprezentarea schematică a compozitelor cu umplutură sub formă de aşchii

(Riethe P şi colab;1988).

Răşina cu microparticule este polimerizată, iar apoi mărunţită sub formă de

„blocuri de umplutură” de dimensiuni de până la 80 microni. Aceste blocuri sau
„particule prepolimerizate” sunt apoi încorporate în răşini care conţin microparticule
adiţionale, care vor fi polimerizate după inserarea în cavitate. Rezultatul acestei tehnici
este îmbunătăţirea particulelor de umplutură şi reducerea contracţiei de polimerizare;
 Particule p r e p o l i m e r i z a t e s f e r i c e, Fig.12.12 (Riethe P şi
colab;1988).
 Fig.12.12 Reprezentarea schematică a compozitelor cu umplute cu particule sferice
(Riethe P şi colab;1988).

Particulele de dimensiunea selectată permit o condensare optimă;

 Complexe de m i c r o p a r t i c u l e a g l o m e r a t e, Fig.12.13 (Riethe P
şi colab;1988).

Fig.12.13 Reprezentarea schematică a compozitelor cu umplutură de microparticule

aglomerate (Riethe P şi colab;1988).

Microparticulele de SiO2 sunt sinterizate la o masă poroasă şi apoi mărunţite pentru a

forma particule aglomerate de SiO2 de 25 de microni. Acestea se încorporează alături de
microparticule adiţionale în răşini nepolimerizate. Folosind o combinaţie de particule
prepolimerizate sub formă de aşchii cu complexe de microparticule aglomerate,
conţinutul de umplutură anorganică va ajunge până la 75% în greutate. Încorporarea de
yterbiu sau zirconiu poate conferi radioopacitate, dar majoritatea compozitelor cu
microumplutură sunt radiotransparente.
 Tipul 3
Răşini compozite hibride
 Mai sunt cunoscute sub denumirea de „compozite cu particule mici”,
Fig.12.14 (Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.14 Reprezentarea schematică a compozitelor hibride (Riethe P şi colab;1988).

Ele conţin o combinaţie de macro- şi microparticule şi sunt cele mai folosite

compozite. Principala variaţie este în proporţia şi distribuţia particulelor de diferite răşini,
pentru că în funcţie de acestea se va mări procentul de umplutură a răşinii (Mount JG şi
colab;1999).

Clasificarea lui Willems (Willems,G,1992)(Mount JG şi colab;1999).

 Compozite dense: midiumplutură
– midiumplutură ultrafină
– midiumplutură fină
 Compozite dense: umplutură compactă
– umplutură compactă ultrafină
– umplutură compactă fină
 Compozite microfine omogene
 Compozite microfine heterogene
– cu particule de umplutură prepolimerizate sub formă de aşchii
– cu particule de umplutură prepolimerizate aglomerate
– cu particule de umplutură prepolimerizate sferice
 Compozite amestecate
– cu particule de umplutură prepolimerizate sub formă de aşchii
 – cu particule de umplutură prepolimerizate aglomerate
– cu particule de umplutură prepolimerizate aglomerate sinterizate
– cu particule de umplutură prepolimerizate sferice
Această clasificare este realizată în 1992 şi este mai complexă, oferă mai multe
informaţii despre dimensiunea particulelor principale, distribuţia şi conţinutul umpluturii,
modulul lui Young, rezistenţa la compresiune şi proprietăţile fizice ale compozitelor.
Particulele de umplutură cu dimensiunea 10-100 de microni sunt numite
macroumplutură (macrofile). Cele cu dimensiunea 1-10 microni midiumplutură
(midifile), cele între 0,1-1 micron se numesc miniumplutură (minifile), iar cele cu un
diametru cuprins între 0,01 şi 0,1 microni microumplutură (microfile). În situaţii speciale
s-au utilizat şi particule cu dimensiuni foarte mari, numite megaumplutură (megafile)
(Românu M;Bratu D;2003). Mai nou se utilizează particulele de umplutură ultramici cu
un diametru de 0,005-0,01 microni numite nanoumplutură (nanofile). Compozitele cu
umplutură de diferite dimensiuni sunt numite hibride, iar dimensiunea particulelor se va
folosi pentru a defini tipul de hibrid (ex: hibrid minifil), din cauză că microumplutura este
în mod normal partea secundară a mixturii. Compozitul simplu format din umplutură şi
material nepolimerizat este numit omogen. Dacă include compozite prepolimerizate sau
altă umplutură este numit heterogen (Bayne SC şi colab;2006).
După compozitele de început, macrofile, generaţia următoare de compozite are
umplutura cu particule a căror dimensiune medie este aranjată între 8-10 microni şi a fost
numită compozit cu particule fine, care implică îmbunătăţirea proprietăţilor lor la
finisare. Aceste noi materiale au devenit repede populare şi sunt destinate în principal
restaurării dinţilor anteriori în locul silicatului şi acrilatului. Pasul următor a fost
utilizarea particulelor cu diametrul de 0,02-0,04 microni, ce au realizat compozitele
microfile. Aceste compozite, de asemenea, au fost numite compozite finisabile (Bayne
SC;Thompson JY;2006).
Particulele cu dimensiune mică produc o mare vâscozitate a mixturii de BIS-GMA
cu TEGDMA şi de aceea necesită adiţionarea unei cantităţi mari de monomer diluant. În
rezolvarea problemei vâscozităţii s-au dezvoltat două strategii (Bayne SC şi colab;2006).
Prima a fost aceea de a amesteca compozite microfile prepolimerizate cu un material
nepolimerizat. Particulele prepolimerizate au fost fărâmiţate la o dimensiune de 1-2
microni. Aceste particule prepolimerizate se leagă chimic la noul material şi îmbunătăţesc
proprietăţile noului material şi sunt finisabile. Această variantă este cunoscută sub
numele de compozite microfile heterogene sau compozite cu umplutură organică.
Compozitele microfile nemodificate sunt numite compozite microfile omogene. A doua
strategie a fost aceea de a fi sinterizat particule fine de umplutură în particule mari de
umplutură poroase. Materialul este înalt umplut, dar încă uşor finisabil
(Bayne,SC;Thompson,JY;2006).
 Aceste compozite cu umplutură mare microfină sunt greu de utilizat. De aceea s-au
formulat compozite dentare cu o mixtură a particulelor cu dimensiune cuprinsă între 2-5
microni. Aceste distribuţii bimodale au permis un grad mare de umplutură şi un mare
grad de finisabilitate. Toate aceste tipuri de mixtură sunt cunoscute sub numele colectiv
de compozite hibride. În ultima vreme, pentru noile materiale, dimensiunea principalelor
particule este de 0,1-1 micron (Bayne SC şi colab;2006).
Noile compozite dispun de o nanoumplutură a cărei dimensiune se situează între
0,005 şi 0,01 microni, ceea ce este sub lungimea de undă a luminii vizibile (0,02-2
microni) (Eastman,J şi colab;1989). Dacă aceste particule nu interferează în lumina
vizibilă, ele nu vor produce o dispersie sau absorbţie semnificativă. Nanoumplutura este
aşa de mică, încât se potriveşte între lanţurile de polimeri. Aceste caracteristici îi permit o
umplutură foarte mare fără a modifica consistenţa materialului compozit (Bayne
SC;Thompson JY;2006).
Preponderenţa majoră a fazei anorganice a crescut interesul pentru sistemul de
fortificare cu fibre. Acest sistem are avantajul că sporeşte rezistenţa în direcţia fibrelor.
Dar aceste fibre nu pot să fie folosite sub dimensiunea de 1 micron. Cele mai folosite
fibre au un diametru de 5-10 microni şi o lungime de 20-40 microni (Bayne
SC;Thompson JY;2006).
O consecinţă a controlului dimensiunilor particulelor, a distribuţiei particolelor, a
morfologiei particolelor şi tehnologiei monomerice a fost introducerea în clasificare a
compozitelor după caracteristicile de manipulare. Acestea includ ; (1) compozitele fluide
care sunt materiale cu vâscozitate scăzută şi dimensiune a particolelor asemănătoare cu a
celor hibride, dar cu conţinut redus al încărcăturii (compozite fluide de primă generaţie)
(Bayne SC;Thompson JY;2006). Propietăţile acestora sunt inferioare propietăţilor
compozitelor hibride standard. Aceste compozite fluide de primă generaţie sunt indicate
pentru sigilarea fostelor şi fisurilor şi pentru restaurarea preparărilor mici de la nivelul
dinţilor anteriori. În anul 2002 a fost formulată generaţia a doua de compozute fluide a
căror propietăţi sunt echivalente cu cele a le compozitelor tradiţionale. Acestea sunt
indicate pentru restaurarea cavităţilor de clasa I, II ,III ,IV, şi aV-a şi sunt cele mai
potrivite pentru procedurile de restaurare conservative (Bayne SC şi colab;1998).
Cea mai frecventă aplicaţie a compozitelor fluide este utilizarea lor ca prim strat în
procedurile de restaurare compozită, de a repara defectele marginale ale restauraţiilor; (2)
compozitele condensabile care s-au dezvoltat în efortul de a realiza compozite cu
caracteristici de manevrabilitate similare cu cele ale amlagamului. Această ,,alternativă a
amlgamului „este indicată pentru restaurarea cavităţilor de clasa a I-a şi clasa a II-a.
Aceste compozite sunt de mare vâscozitate, rigide şi se aplică în cavitate asemănător
amalgamului dar nu similar (Ruddell DE şi colab; 1999).
De fapt, la ora actuală nu există o limită practică în ceea ce priveşte complexitatea
compoziţiei particulelor de umplutură sau a distribuţiei dimensiunilor. Noile compozite
se descriu cel mai bine ca polidispersate. În plus, la umplutura anorganică este posibilă
adăugarea unei umpluturi cristaline polimere. Unele compozite noi includ polimeri
cristalini pentru a suplini umplutura tradiţională. Aceşti polimeri cristalini nu sunt aşa de
rezistenţi ca umplutura anorganică, dar sunt mai rezistenţi decât o simplă matrice amorfă
polimerică(Bayne SC şi colab;2006).
Compozitele dentare hibride şi microumplute utilizează o încărcătură de SiO2, care
se găseşte într-o mare varietate, sub diverse denumiri. În compozitele dentare se folosesc
două forme de bază: (1) siliciul coloidal care este din punct de vedere chimic un
precipitat al unei soluţii lichide cu particule de siliciu amorf şi (2) siliciul pirogenic care
este un precipitat al unei faze gazoase cu particule amorfe. Proprietăţile acestor două
forme sunt puţin deosebite, dar fără a produce proprietăţi clinice noi diferite pentru
compozitele dentare (Iler RK;1979).
Pentru dinţii posteriori este posibilă aplicarea a unei sau două inserţii mari de sticlă
(0,5-2 mm) în compozite la punctul de contact ocluzal sau în zona cu uzură mare. Aceste
piese introduse în restaurarea de compozit nepolimerizat sunt numite inserate (sau
megaumplutură). Acesta a demonstrat îmbunătăţirea rezistenţei la uzură în punctele de
contact, o tehnică mai complicată, şi nu elimină în totalitate uzura compozitului în zonele
fără contacte de uzură. În plus legarea compozitului la inserţie este chestionabilă (Bayne
SC şi colab;2006).
Matricea monomer a compozitelor dentare folosite în SUA s-a bazat pe BIS-GMA.
În Europa matricea monomer a fost UDMA. Iniţial s-a crezut că formula UDMA oferă o
mai bună adiţie şi/sau rezistenţă la modificarea culorii, dar studiile clinice de până acum
nu au fost capabile să demonstreze aceste avantaje (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Matricea monomer se poate polimeriza în diverse modalităţi. Compozitele dentare
de început au adoptat autopolimerizarea. Aceste compozite au fost denumite
autopolimerizabile, polimerizate chimic sau sistemul cu două componente. Amina
acceleratoare, care s-a utilizat pentru a creşte rata de polimerizare, a contribuit la
modificarea restauraţiei după 3-5 ani de serviciu intraoral. Ca alternativă la acele
începuturi, s-a introdus lumina ultravioletă (polimerizare în lumină U.V.) pentru a iniţia
polimerizarea. Din cauza problemelor de siguranţă şi de limitare a fiabilităţii, aceasta a
fost înlocuită cu lumină vizibilă de polimerizare (VLC sau LC = lumină de polimerizare)
(Românu M;Bratu D;2003).
Astăzi este cel mai popular sistem, dar succesul depinde de accesul intensităţii
luminoase la materialul care trebuie polimerizat. Dacă stratul de compozit depăşeşte 1,5-
2 mm grosime, atunci intensitatea luminoasă poate să fie inadecvată pentru a produce o
polimerizare completă, mai ales când culorile sunt de tentă mai închisă. Particulele de
umplutură şi agenţii cromatici tind să disperseze sau să absoarbă lumina de polimerizare
în primul mm sau al doilea de material. Culorile închise şi microumpluturile sunt mai
dificil de polimerizat (Românu M;Bratu D;2003).
Accesul în zonele proximale este limitat şi necesită abordarea specială, care va
garanta o energie şi o intensitate de polimerizare adecvată. Din cauza acestor probleme,
din ce în ce mai multe compozite sunt dual polimerizabile, îmbinând auto- cu
fotopolimerizarea. Rata autopolimerizării este slabă şi este destinată polimerizării numai
acelei porţiuni, care n-a fost fotopolimerizată adecvat. O nouă metodă este polimerizarea
stadială. Adesea finisarea compozitelor este complicată din cauza densităţii şi a
polimerizării complete. Prin aplicarea unui filtru de lumină în timpul curei iniţiale se va
realiza o restauraţie parţial polimerizată, ce poate fi uşor şi bine finisată. În final se
îndepărtează filtrul şi se polimerizează complet compozitul. Iniţial compozitele dentare
au fost imaginate pentru restaurarea cavităţilor de clasa a III-a, a IV-a şi a V-a, dar astăzi
se utilizează în foarte multe situaţii ale stomatologiei clinice (restaurări de cavităţi clasa I
– a VI-a, cimentări, baze, dispozitive, placări şi ca material de reparaţie) (Românu
M;Bratu D;2003).

12.1.3 Dispozitive de fotopolimerizare

Considerentul principal al polimerizării în medicina dentară este reperezentat de o
paletă largă de factori asociaţi cu această tehnică. Fotopolimerizarea se poate efectua cu o
lampă cu bec halogen-tungsten-cuarţ (QTH), cu lampă cu arc plasmatic, cu lampă laser
şi cu lampă cu LED (diodă emiţătoare de lumină). Fiecare din produsele comerciale
încearcă să maximalizeze lumina în gradul de absorbţie al fotoiniţiatorilor din compozitul
care va fi polimerizat. Cele mai recente compozite conţin camforochinonă ca fotoiniţiator
care absoarbe fotonii din energia luminoasă, în special la o lungime de undă de 474 nm
(Bayne SC;Thompson JY;2006).
Factorii de fotopolimerizare sunt grupaţi logic după (Bayne SC şi colab;2006): (1)
echipamentul de polimerizare; (2) manipularea clinică a luminii polimerizatoare şi (3)
efectele restauraţiei asupra absorbţiei luminii polimerizatoare.
¤ Diversele categorii de lumini polimerizatoare produc un spectru de lumină în
diferite modalităţi. În cazul lămpii QTH lumina emisă de bec depinde de voltaj şi
caracteristicile becului, Fig.12.15 (Imagine autor).

Fig.12.15 Lampă pentru fotopolimerizare cu bec halogen cu intensitate variabilă (QTH)

(Imagine autor).

Noile becuri nu au echivalent. Cele vechi aveau cca 80-100 de ore de funcţionare
clinică, adică 2,5 ani iar dintre acestea două treimi sub condiţiile ideale. În cazul acestei
lămpi, lumina emisă de bec este captată de o oglindă aflată în spatele său şi de aici
direcţionată prin fibră optică spre zona de polimerizat. Este de importanţă majoră ca
oglinda reflectorizantă să fie păstrată foarte curată. Suprafaţa sa devine fierbinte în timpul
funcţionării, iar între utilizării este răcită de un sistem de ventilaţie eficient. Adesea,
condensul de vapori de mercur, de solvenţi din sistemul adeziv sau umiditatea din aerul
înconjurător pot sa-i aburească sau sa-i deterioreze suprafaţa. Suprafaţa oglinzii
reflectorizante se poate curăţa cu alcool sau solvent metil-etil-ketonă sau cu vată pentru
a-i eficientiza reflecţia. Reflectorul este parabolic în geometrie pentru adirija lumina spre
intrarea în fibra optică. Din lumina produsă, mai puţin de 0,5 % este pentru polimerizare,
restul se transformă în căldură. Pentru a reduce cantitatea de căldură din timpul
funcţionării s-au inserat două filtre înainte de intrarea în fibra optică. Filtrele elimina
cantitatea de lumină, radiaţii UV şi infraroşii şi o transformă în căldură în interiorul
lămpii. Un sistem de răcire eficient elimină căldura nedorită de la nivelul filtrelor şi
oglinzii reflectorizante. Filtrele ca şi oglinda reflectorizantă se degradează cu timpul
pierzându-şi eficienţa. O parte din intensitatea luminii se pierde prin sistemul de fibră
optică. Intensitatea de lumină a spotului nu este uniformă, intensitatea maximă
observându-se în centrul benzii. Contaminarea cu răşină compozită a capătului exterior al
fibrei optice duce la scăderea intensităţii luminoase a spotului. Acesta se poate curăţă cu
ajutorul unei gume montate la piesa de mână la o viteză redusă. Intensitatea luminii se
poate monitoriza cu ajutorul unui radiometru sau prin probe clinice de compozit
polimerizat, Fig.12.16 (Summitt JB şi colab;2006).

Fig.12.16 Exemplu de radiometre comerciale care măsoară intensitatea luminoasă

(Summitt JB şi colab;2006).

Aparatele moderne au inclus în trusă un radiometru care măsoară întreaga

energie luminoasă. Lampa QTH funcţionează la o valoare cuprinsă între 400
mW/cm2 şi 800 mW/cm2. Ca regulă de aur, niciodată puterea energiei luminoase
nu va fi sub 300mW/cm2. Radiometrul este destinat să măsoare nivelul de fotoni pe
unitatea de timp printro sticlă standard cu diametrul de 11 mm. Energia luminoasă din
fibra optică este difuză sau concentrată în funcţie de tipul de aparat, dacă este mare
sau mic. Modificarea diametrului standard de la 11 mm la unul mic de 3 mm va avea
ca efect creşterea intensităţii luminoase de cca opt ori. Această sporire a intensităţii
luminoase va duce la o creştere a temperaturii, în timpul polimerizării care va induce
restauraţiei şi dentinei înconjurătoare o temperatură mai mult decât periculoasă. O
crştere a temperaturii în pulpă cu mai mult de 5-8 grade Celsius va cauza moartea
celulelor (Yach L şi colab;1965).
Lumina emisă din fibra optică nu-şi păstrează întreaga intensitate deoarece este
dispersată de moleculele din aer şi de restauraţie. Optim este ca fibra optică să fie
adiacentă cu suprafaţa ce trebuie polimerizată, dar aceasta va duce la contaminare cu
materialul de polimerizat. În mod ideal, capătul fibrei optice va fi la o distanţă de cel
mult 1-2 mm de suprafaţa compozitului pentru ca intensitatea spotului luminos să fie
eficientă, Fig.12.17 (Bayne SC şi colab;2006).

Incorect Corect
Fig.12.17 Proximitatea fibrei optice de suprafaţa compozitului afectează adâncimea de
penetrare a luminii în masa restauraţiei (Bayne SC şi colab;2006).

Nu întotdeauna este posibil aşa ceva din cauza anatomiei dinţilor şi o distanţă
de până la 5-6 mm se întâlneşte frecvent. În această situaţie puterea intensităţii
luminoase se reduce sub 1/3 din cea totală, Fig.12.18 (Bayne SC şi colab;2006).

Lumina de polimerizare
 Gradul de conversie Adâncimea de polimerizare

Fig.12.18 Intensitatea luminoasă înfluenţează adâncimea de polimerizare (Bayne SC şi

colab;2006).

Pentru a polimeriza materialul compozit în 1/3 cervicală a cavităţii proximale se

recomandă icurile interdentare transparente cu bandă reflectorizantă si
focalizatoarele cu acces în casetele proximale (Ericson D şi colab;1993). Compozitul
însăşi afectează procesul de polimerizare. Particolele anorganice de încărcare
dispersează lumina iar coloranţii intenşi tind să absoarbă lumina. Se recomandă ca să
nu se fotopolimerizeze, într-un ciclu un strat de material compozit mai gros de 1,5-
2mm. Cook WD; 1980). Particulele anorganice de 0,1-1 microni interferă cel mai
mult cu lumina maximizând dispersia deoarece corespund ca lungime de undă cu cea
a fotoiniţiatorilor folosiţi pentru polimerizare. În interiorul compozitului modelul de
polimerizare variază ca o funcţie a radiusului tipului de polimerizare şi penetrarea
luminii adânc în interiorul materialului. Intensitatea spotului luminos scade dinspre
centru spre margini şi din această cauză o arie de compozit va produce un model de
polimerizare de formă globulară care în cavităţile de clasa a II-a face ca materialul să
fie iadecvat polimerizat la nivelul unghiurilor diedre interne şi externe. Gradul de
conversie este reprezintat de intensitatea luminii şi durata expuneri şi scade
considerabil oadtă cu pătrunderea în adâncimea materialului. Compozitele bazate pe
formula BIS-GMA au ca cel mai bun grad de conversie cifrat la 65% dar poate să fie
şi mai mic ceea ce din punct de vedere clinic, diferenţele dintre aceste grade nu se
disting. Se poate stabili numai locul de unde poate să înceapă materialul
nepolimerizat. Limita dintre materialul mai puţin polimerizat şi cel nepolimerizat este
numită adâncime de polimerizare care pentru culorile A2 şi A3 este de 5mm. Dacă nu
este acces sau culorile materialului sunt intense se recomandă a nu se polimeriza un
strat de compozit mai gros de 1,5-2mm. Pentru culorile intense este indicat să se
polimerizeze un strat de material de maxim 1 mm. Penetrarea luminii se poate regla
prin prelungirea timpului de polimerizare (Românu M;Bratu D;2000).
 În condiţii de acces o polimerizare optimă necesită minimum 20 de secunde.
Acest timp este scurt dacă nu se sporeşte concentraţia de fotoiniţiatori sau intensitatea
luminii. S-a calculat că într-un an, într-o practică restaurativă standard se consumă
20-40 de ore pentru fotopolimerizare. Lampa cu laser sau cu arc plasmatic reduc
timpul de polimerizare cu 3-10 secunde dar produc o căldură necontrolată mult mai
mare şi nu sporeşte adeziunea compozitului la pereţii cavităţii preparate însoţindu-se
de microinfiltraţii şi o închidere marginală precară, Fig.12.19 (Summitt JB şi
colab;2006).

Fig.12.19 Lampă de fotopolimerizare cu laser şi lampă de fotopolimerizare cu plasma

(Summitt JB şi colab;2006).

Lampa pentru fotopolimerizare cu sistemul LED are o lumuină variabilă la

începutul curei de polimerizare, este eficient şi controlează foarte bine căldura,
Fig.12.20 (Kidd EAM şi colab;2005).

Fig.12.20 Lampă pentru fotopolimerizare cu LED cu lumină cu intensitate variabilă (Kidd EAM
şi colab;2005).

Acest sistemt de fotopolimerizare are la început o intensitate luminoasă redusă,

care creşte cu timpul permiţând materialului să treacă prin faza de gel înainte de
 întărirea finală. Prin aceasta se pretinde o reducere a contracţiei de polimerizare care
este transmisă şi dintelui (Românu M;Bratu D;2000).
Garanţia unei polimerizări adecvate are loc atunci când se efectuează 2-3
expuneri la lumină după expunerea recomnadată de fabricant şi se numesc
postpolimerizări şi înbunătăţesc propietăţile stratului superficial, cum ar fi rezistenţa
la uzură. Intensitatea puternică a luminii nu produce acelaşi tip de reţea polimerică în
timpul polimerizării. Polimerizarea rapidă produce un stres excesiv de polimerizare
care reduce aderenţa sistemului adeziv la pereţii structurii dentare. Monomerii răşinii
acrilice folosiţi în stomatologie, în timpul polimerizării trec prin anumite stadii:
activarea care implică producerea de radicali liberi; iniţierea este pasul în care
radicalii liber reacţionează cu unităţile monomer pentru a crea capetele iniţiale ale
lanţului polimeric; propagarea reprezintă adăugarea de monomer ca să crească lanţul
şi terminarea care este sfârşitul procesului cu diverse rezultate. Creşterea timpului
de expunere nu se foloseşte să înpingă gradul de conversie la o mare adâncime în
material. Materialul nereacţionat poate să difuzeze afară din sistem (Românu
M;Bratu D;2000).
Polimerizarea rapidă, deasemenea afectează proprietăţile mecanice ale reţelei
polimerice care s-a format. În primul rând, numai o parte din monomer este consumat
iar restul sistemului este un lichid vâscos. În timpul conversiei din monomer în
polimer formarea de noi legături monome-monomer produc contracţii prin scăderea
volumului sistemului.
Alternativa pentru eliminarea dezavantajelor sistemului fotopolimerizabil este
considerată a fi tehnologia LED care generează o lungime de undă şi un ciclu de
polimerizare potrivit. Dispozitivul LED nu elimină manipularea şi problema
polimerizării restauraţiei. Până în prezent se consideră că fotopolimerizarea este cea
mai bună soluţie în practica stomatologică fiind economică, simplu de mânuit şi
extrem de sigură (Bayne SC;Thompson JY;2006).
.
12.1.4 Compoziţie, structură şi proprietăţi

Materialele compozite de început au fost destinate să restaureze cavităţile de

clasa III, IV şi V, dar prin modificările suferite de a lungul timpului se pot utiliza
pentru restaurarea tuturor cavităţilor dar şi ca materiale de reparaţie (Bayne
SC;Thompson JY;2006).
Dacă materialul compozit conţine faza anorganică în cantitate mare, proprietăţile
fizice, chimice şi mecanice în general se îmbunătăţesc.
 Iată câteva exemple (Românu M;Bratu D;2000):
1 2 3 4 5 6

Macro- Micro- Miniumplutură Mini-

Midi-
umplutură umplutură hibridă umplutură
umplutură
tradiţională heterogenă Herculite X.R hibridă TPH
Componente
Matricea
BIS-GMA BIS-GMA BIS-GMA BIS-GMA BIS-GMA
monomerului
Monomerul diluat TEGDMA TEGDMA TEGDMA TEGDMA TEGDMA
Siliciu Siliciu coloidal Siliciu coloidal cu
Umplutura Cuarţ Cuarţ
colloidal Ba, Al, B, F, Si Ba
Nivelul umpluturii în
78 81 56 76-78 –
greutate la %
Nivelul umpluturii în
64 68 40 58 –
volume %
Diametrul mediu al
particulelor de 25-35 8 0,004 0,6 <1,0
umplutură în μm
Autopoli- Fotopoli- Fotopoli- Fotopoli- Fotopoli-
Reacţia de priză
merizabil merizabil Merizabil Merizabil merizabil
Proprietăţi fizice
LCTE (ppm/°C) 31 37 – 26 –
Conductibilitate
Izolator Izolator Izolator Izolator Izolator
termică
Opacitate – – – – 35
Radioopacitate Satisfăcătoar
Slabă Slabă – 3
(mmAl) e
Proprietăţi chimice
Contracţia de
– – – – –
polimerizare (%)
Solubilitatea
– – – – –
(% în apă)
Absorbţia de apă
– – – – Slabă
(%)
Proprietăţi mecanice
MPa (modulus) – – – 13,800 –
Indicele Knoop
– 76 – – –
(KHN100)
Elongaţie (%) – – – – –
Rezistenţă la
236 262 355 455 381
compresiune (MPa)
Forţa de tracţiune
– 63 52 60 71
diametrală (MPa)
Forţa de îndoire
100 111 130 145
(MPa)
Rezistenţa la
Slabă Slabă Satisfăcătoare Bună Bună
fractură
Rezistenţa la uzură Slabă Slabă Excelentă Foarte bună Foarte bună
Proprietăţi biologice
Biocompatibilitate Acceptabilă Acceptabilă Acceptabilă Acceptabilă Acceptabilă

Dintre proprietăţile fizice cea mai importantă este LCTE (Coeficient linear de
expansiune termică). Aşa cum se observă în cele de mai sus, structura dentară se dilată şi
se contractă cu o rată lineară de cca. 9-11 ppm/°C. Răşinile acrilice neumplute au o
rată lineară de 72 ppm/°C. LCTE pentru compozite (28-45 ppm/°C) poate să fie de
aproape două ori şi ceva mai mare decât a amalgamului (25 ppm/°C) şi de 3-4 ori mai
mare decât a structurii dentare. Astfel, în timpul variaţilor termice intraorale extreme se
poate genera un stres semnificativ la interfaţa dinte–restauraţie, unde compozitul este
legat micromecanic. Dacă legătura interfacială se distruge, microinfiltraţiile produc o
coloraţie inestetică, sensibilitate pulpară din cauza fluxului fluidului dentinar, iritaţie
pulpară dată de difuziunea endotoxinelor şi/sau predispoziţie spre caria secundară.
Materialele polimerice sunt izolatoare, au un coeficient redus de difuzibilitate iar
modificările la temperatură sunt minime. Temperatura orală de 20 – 30 grade C, timp de
de 20-30 de secunde nu este suficientă să producă modificări semnificative în structura
dentară sau a compozitului (Bayne SC;Thompson JY;2006).
Compozitele dentare foarte bine polimerizate sunt foarte rezistente la modificările
chimice. Oricum, cele mai multe compozite pot fi din punct de vedere practic
polimerizate la nivel de 55%-65% conversiune. Aceasta se datorează parţial problemelor
din timpul polimerizării şi pe altă parte energiei luminoase inadecvate, Fig.12.17 şi 12.18
(Bayne SC;1988). În timpul conversiei monomerului în polimer, compozitul este supus
unui proces de contracţie, Fig.12.21 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.21 Compozitele fotopolimerizabile se contractă spre sursa de lumină. Compozitele

autopolimerizabile se contractă spre centrul restauraţiei (Mount GJ şi colab;1999).

În faza iniţială a conversiei există doar câteva lanţuri polimerice care nu sunt
întrepătrunse. În cazul unei conversii de cca 20% reţeaua polimerică este sufucientă să
creeze un gel. În aceşti 20% reacţia de contracţie însoţitoare este adaptată prin
modificările fluidului în dimensiunea sistemului. După punctul de gelificare contracţia de
polimerizare produce un stress în sistem şi în suprafaţa sa. Compozitele
fotopolimerizabile dezvoltă un stress mai mare decât cele autopolimerizabile (Feilzer AJ
şi colab;1993). Compozitele înalt şarjate produc un stress mai mare. Stress-ul de
contracţie este mare într-un film subţire şi descreşte odată cu sporirea grosimii filmului
(Bayne SC;Thompson JY;2006).
De aceea, fotopolimerizarea adiţională după pasul iniţial de polimerizare, numit
post-polimerizare va îmbunătăţi gradul de conversiune (Românu M;Bratu D;2000).
Materialul compozit, care n-a reacţionat poate fi în formă de monomer parţial
polimerizat sau nepolimerizat (Românu M;Bratu D;2000).
Monomerul nereacţionat este capabil de difuziune în afara polimerului luând fie
calea dentinară, fie suprafaţa dintelui (Românu M;Bratu D;2000).
Absorbţia apei dilată polimerul compozitului dentar şi promovează difuziunea şi
eliberarea a anumitor monomeri nelegaţi. Apa şi alte molecule mici au potenţial de
plastifiere a compozitului ca şi degradarea chimică a matricei în monomer sau alţi
derivaţi (Oysaed H; 1988). Esteraza bovină a arătat că se poate produce descompunerea
chimică a matricei polimerice în formă aldehidică şi/sau specii mici de monomeri
moleculari. Consecinţele biologice ale micilor eliberări ale acestor materiale nu sunt
cunoscute (Santerre JP; 1999) dar s-a ipotetizat că bisfenol-A nereacţionat ar acţiona ca
agent estrogenic în organism (Noda M ; 1999)

Fig.12.22 Intensitatea luminii afectează adâncimea de polimerizare (Bayne SC;1988).

 Eficienţa polimerizării este strâns legată de eficacitatea penetrării energiei
luminoase în compozit. Polimerizarea cu lumină vizibilă implică o energie luminoasă
cuprinsă între 410 şi 500 nm, cu o medie a intensităţii de cca. 470 nm. Această intensitate
depinde atât de dispozitivul, care o emite cât şi de distanţa la care se află sursa de lumină
faţă de compozit. Intensitatea luminii care atinge compozitul este invers proporţională cu
distanţa de la fibra optică ce emite raza luminoasă la suprafaţa compozitului. Ideal pentru
o eficienţă optimă, această distanţă va fi sub 2 mm faţă de materialul compozit, Fig.12.22
(Bayne SC;1988).
Toate generatoarele de lumină vizibilă pentru polimerizare vor fi periodic verificate
cu radiometru, pentru a se asigura că se emite o energie luminoasă corespunzătoare.
Energia luminoasă, ca să asigure o polimerizare adecvată, va trebui să fie de cca. 300
mW/cm2.
Cauzele primare ale reducerii energiei luminoase sunt legate de scăderea puterii
energetice a becului şi de deteriorarea filtrelor interne cauzată de excesul de căldură.
Particulele de umplutură tind să disperseze lumina, iar culorile închise să o
absoarbă. De aceea se recomandă a nu se polimeriza o cantitate mai mare de 1,5-2
mm grosime la o expunere, Fig.12.23 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.23 Inserţia de material compozit în strat de maxim 2 mm permite o polimerizare

optima şi o reducere a contarcţiei răşinii (Mount GJ şi colab;1999).

Pentru a putea realiza o polimerizare bună la nivelul cavităţilor proximale s-au

promovat icurile interdentare reflectorizante, Fig.12.24 A (Summitt JB şi colab;2006) şi
un dispozitiv de focalizare a luminii Fig.12.24 B (Summitt JB şi colab;2006) care poate
să pătrundă în cavitatea proximală, Fig.12.24 C (Summitt JB şi colab;2006).
 A B

Fig. 12.24 A. Icuri interdentare reflectorizante. B. Fibră optică,tip conic. C. Fibra optică tip
conic inserată în cavitatea proximală în materialul compozit (Summitt JB şi colab;2006)

Gradul de conversie al monomerului în polimer este puternic legat nu numai de

intensitatea luminii, dar şi de durata de expunere. Cele mai multe materiale fotopoli-
merizabile necesită minim 20 de secunde pentru o polimerizare adecvată în condiţii
optime de acces. Pentru a avea garanţia unei polimerizări corespunzătoare a devenit deja
comună practicarea post-polimerizării timp de 20-60 secunde. Aceasta a dovedit că
îmbunătăţeşte proprietăţile stratului superficial şi la fel, rezistenţa la uzură. Mulţi
cercetători au concluzionat, că materialele compozite dure rezistă mult mai bine la
stresurile intraorale, în cele mai multe situaţii. De aceea s-a căzut de acord în sensul de a
se maximaliza conţinutul încărcăturii anorganice (Heymann HO; 1991). De asemenea,
modulul de elasticitate al materialului este mult influenţat. Compozitele dentare cu un
înalt modul de elasticitate nu sunt capabile să se acomodeze la unele modificări ale
formei dinţilor asociate cu forţele de îndoire. Această limitare va avea ca rezultat
detaşarea restauraţiei compozite de la nivelul smalţului şi/sau dentinei. Această situaţie
este mult mai critică în cazul restaurărilor cervicale de pe suprafaţa vestibulară unde
forţele de îndoire pot să producă deformări importante. Restaurările flexibile (modul de
elasticitate redus) ar fi din punct de vedere clinic mult mai retentive din cauza adaptării
îmbunătăţite la forţele de îndoire. Necesităţi opuse apar în cazul restaurărilor MOD. În
aceste situaţii compozitele vor fi rigide pentru a minimaliza îndoirea dintelui şi a
cuspizilor restauraţi.
Rezistenţa la uzură a compozitelor pe suprafeţele ocluzale a căpătat o atenţie
deosebită în studiile clinice (Wilder Jr.AD ; 1999). Există cel puţin 5 tipuri de uzură a
compozitelor:
1. uzură prin alimente (arie de contact liberă sau uzură CFA);
2. impact prin contact dentar centric (arie de uzură prin contact ocluzal sau
uzură OCA);
3. frecarea prin contactul dinţilor în funcţie (aria de uzură prin contact
funcţional sau uzură FCA);
4. fricţiunea prin contact interproximal (arie de uzură prin contact proximal
sau uzură PCA);
5. uzură de la metodele de profilaxie orală (abrazie prin periuţa de dinţi
şi/sau pasta de dinţi).
S-au ipotetizat câteva mecanisme de uzură, bazate pe informaţiile clinice culese din
zonele de contact libere ale restauraţiilor posterioare ocluzale de dimensiuni reduse
(Bayne SC şi colab;1988).
Teoria microfracturii, care susţine că particulele de umplutură cu un înalt modul de
elasticitate crescut sunt compresate pe matricea adiacentă în timpul stresului ocluzal şi
acesta produce microfracturi în matricea mai puţin rezistentă. Cu timpul, aceste micro-
fracturi se unesc, iar stratul superficial al restaurării de compozit se exfoliază (Leinfelder
KF ;1986), Fig.12.25 (Bayne SC şi colab;1992).

Suprafaţa compozitului deteriorată

Încărcătură Răşină Agent de cuplare

Fig.12.25 Reprezentarea schematic a uzării unei restauraţii din compozit (Bayne SC şi

colab;1992).

Teoria hidrolizei presupune că legătura silanică dintre matricea răşinoasă şi

particulele de umplutură este din punct de vedere hidrolitic instabilă şi ca atare se va
desface şi va permite particulelor să se îndepărteze din material (Sonderholm KJ;1981).
 Teoria degradării chimice presupune că materii din alimente şi salivă sunt
absorbite în matrice, ceea ce îi va cauza degradarea şi exfolierea de suprafaţă ( Wu W,
Cobb EN;1981).
Teoria protecţiei afirmă că matricea uzată este erodată între particule (Bayne
SC ; 1992), Fig.12.26 (Bayne SC;1992).

Fig.12.26 Teoria protecţiei uzării CFA. Sus, microprotecţia compozitului prin inserarea într-o
cavitate conservatică. Jos, microprotecţia răşinii compozitului împotriva particulelor mici din bolul
alimentar prin reducerea spaţiului dintre particulele încărcate (composite microfine) (Bayne
SC;1992).

Dacă o restauraţie posterioară este suficient de îngustă, contactul ocluzal este redus
sau eliminat, uzura este dată în întregime de contactul cu bolul alimentar.
Se pare că acum rezistenţa la uzura CFA nu este legată de rezistenţa materialului
compozit, ci mai degrabă de spaţiul dintre particule. Particulele sunt mult mai dure decât
matricea şi vor rezista la uzură mult mai bine. Dacă particulele reduc sau elimină aceste
spaţii, atunci ele vor proteja matricea. Aceasta se numeşte microprotecţie. La compozitele
microumplute particulele sunt foarte mici şi de aceea spaţiile dintre ele sunt foarte reduse
(Bayne SC şi colab;1992). Ca rezultat, cu toate că aceste materiale au o cantitate redusă
de încărcătură, au o rezistenţă la uzură bună în zonele de contact libere. Cavităţile
preparate conservative (foarte înguste) vor minimaliza contactul alimentelor cu
restauraţia compozită, ceea ce îi va furniza o bună protecţie. Acest fenomen este numit
macroprotecţie. Anticiparea dimensiunii viitoarei cavităţi este un indicator bun pentru
folosirea discreţională a materialelor compozite în zona laterală. Dacă dinţii antagonişti
iau contact numai cu restauraţia din compozit, va avea loc o uzură nedorită, accentuată, la
nivelul acestor contacte. Acest proces se reduce mult, dacă o parte din contacte se
realizează pe smalţ.
Studii clinice longitudinale pe o perioadă de peste 5 ani au demonstrat că
materialele compozite condensabile au o rezistenţă la uzură foarte mare (Wilder Jr.AD ;
2004).

12.1.5 Comportamentul clinic al restaurațiilor compozite

Compozitele dentare sunt monitorizate în studiile clinice şi interesează (Cvar JF şi

colab;1973): mimetismul cromatic, colorarea marginală, caria secundară, forma
anatomică (uzura) şi integritatea marginală.
 Mimetismul cromatic depinde nu numai de culoarea aleasă iniţial, dar şi de
modificările ce au loc odată cu trecerea timpului. Atât restaurările cât şi structura dinţilor
suferă modificări cromatice în relaţia cu vârsta. Evaluarea se va face întotdeauna cu
structura dentară hidratată. Cu timpul, modificările chimice din matrice fac ca materialul
compozit să pară mult mai galben, Fig.12.27 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.27 Modificările cromatce din răşina compozită conferă restauraţiei un aspect gălbui (Mount
GJ şi colab;1999).

Acest proces este accelerat de lumina ultravioletă, oxidare şi umiditate.

Restaurările de la nivelul dinţilor anteriori, cu un mare conţinut de componentă organică
cum ar fi compozitele autopolimerizabile, sunt mult mai expuse procesului de
îngălbenire. Noile sisteme fotopolimerizabile cu conţinut anorganic foarte mare,
modificate să nu absoarbă razele U.V. şi care conţin antioxidanţi sunt mult mai rezistente
la modificarea culorii. Chiar dacă materialul compozit este stabil cromatic, structura
dentară adiacentă se modifică din punct de vedere cromatic cu vârsta devenind mai
închisă la culoare, opacă şi de un galben închis (Wilder AD şi colab;1992). Modificările
clinice se produc într-o rată mai rapidă decât cele ale restauraţiei şi sunt dificil de evitat.
Dentina îşi modifică aspectul cromatic cel mai rapid între 35 ani şi 60 ani.
Albirea dinţilor, care a devenit un proces popular complică fenomenul de
menţinere a stabilităţii culorii restauraţiilor de la nivelul dinţilor anteriori în conjuncţie cu
structurile dentare adiacente. Dacă se practică metoda ,,albirii săptămânale“ este
imposibilă menţinerea unei cromatici optime la nivelul restauraţiilor. Albirea împreună
cu utilizarea pastelor de dinţi de albit au efecte, încă necunoscute asupra suprafeţei
restauraţiilor (Bayne SC şi colab;1992).
 Alt factor important pentru estetică este transmiterea graduală a culori şi
translucidităţii dinspre restauraţie spre structura dentară. Această performanţă se
realizează pe două căi (Românu M;Bratu D;2000). Bizotând smalţul se tinde la
îndepărtarea unor diferenţe de culoare asociate cu margini bizotate de cca. 0,5-1 mm (în
funcţie de dimensiunea preparării şi necesitatea lăţimii bizoului), Fig.12.28 (Riethe P şi
colab;1988).

Fig.12.28 Pentru dinţii anteriori realizarea unui bizou de 0,5 – 1 mm reprezintă un

fenomen de stabilitate cromatică şi de sporire a adeziunii (Riethe P şi colab;1988).

Această fază este foarte importantă penru dinţii anteriori. De asemenea realizează
o suprafaţă mai mare pentru o bună adeziune la marginile cavităţii cu împiedicarea
producerii infiltraţiilor. Infiltraţiile marginale duc la acumularea în subsuprafaţă a
colorării interfaciale, imposibil de îndepărtat şi crează un contur net, inestetic de
demarcaţie între restauraţie şi structurile dentare înconjurătoare. Restaurările, care au
utilizat tehnica gravării acide vor adera la ţesuturi o perioadă mult mai îndelungată.
Longevitatea retenţiei micromecanice la smalţ nu este cunoscută, însă studiile clinice
raportează o rezistenţă relativ bună de cca. 11 ani faţă de colorările interfaciale (Bayen
SC;Thompson JY şi colab;2006).
Atât timp cât adeziunea la margini este foarte bună şi nu se produc fracturi
marginale, va exista o rezistenţă bună faţă de caria secundară. Se pare că cele mai
multe carii secundare se produc de-a lungul marginilor proximale sau/şi cervicale
unde smalţul este subţire şi slab pentru adeziune, acces dificil în cazul procedurilor
de restaurare şi reprezintă sediul forţelor de îndoire, Fig.12.29 (Mount GJ şi
colab;1999).

Fig.12.29 Apariţia cariei secundare la limita restauraţie – perete gingival din cauza
inserării incorecte şi absenţei adeziunii Mount GJ şi colab;1999).

Numai rareori se observă caria secundară de-a lungul marginilor pe suprafaţa

ocluzală sau pe aspecte noncervicale ale altor suprafeţe (Mjor IA; 1985). Incidenţa
cariei secundare este variabilă depinzând în mare măsură de gradul de
corectitudine din timpul aplicării compozitului dentar. Studiile clinice arată, că dacă
o restaurare de compozit a fost aplicată corect, incidenţa cariei secundare după 10
ani se situează la cca. 3% (Bayne SC ;1993). Ţinând cont de aceste împrejurări,
rezultatul unei restaurări de proastă calitate din compozit este tradus printr-o
estetică mediocră sau o abrazie excesivă.
 Principala caracteristică negativă a compozitelor pe grupul lateral o
constituie uzura incizală şi ocluzală, care se produce într-un ritm alert
şi pe o perioadă lungă de timp expunând dentina subiacentă şi
conducând spre caria secundară sau hipersensibilitate, Fig.12.30
(Mount GL şi colab;1999).

Fig.12.30 Uzura răşinii composite după 10 ani (Mount GL şi colab;1999).

 Există cercetări serioase, în cazul restaurărilor mici sau medii, care nu
arată o scădere a uzurii de pe suprafeţele ocluzale odată cu trecerea timpului, dar
arată o valoare medie de 250 microni în 5 ani (Wilder Jr.AD ;1999). Practicienii
recomandă în cazul uzărilor cu descoperirea dentinei subiacente să se practice
simpla reparaţie.
Uzura restaurărilor compozite la dinţii posteriori a fost comparată cu uzura
amalgamului, dar această comparaţie ne poate induce în eroare. Amalgamul dentar de pe
feţele ocluzale se uzează, dar această uzură este compensată în mod gradat prin
expansiunea continuă a restaurării. De aceea, restaurările de amalgam par să aibă acelaşi
contur ocluzal. În timp ce expansiunea poate fi un avantaj funcţional, efectul biologic al
uzurii amalgamului nu este cunoscut (Românu M;Bratu D;2003).
Integritatea marginală a compozitelor este foarte bună în diverse circum-
stanţe. Aspectul clinic este afectat de natura marginii (Românu M;Bratu D;2003),
Fig.12.31 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.31 Aspectul clinic al unei restauraţii compozite cu infiltraţie marginală

(Mount GJ şi colab;1999).

Conturul marginal cap la cap accentuează uzura compozitului mai mult

decât în cazul unuia bizotat. Marginile cap la cap ale unei restaurări foarte aderente
se uzează mult mai puţin şi creează un aspect meniscal faţă de smalţ. Şi marginile
bizotate restaurate cu compozit se uzează şi produc o subţiere a materialului, ceea
ce îl face susceptibil la fractură (Heymann HO ;1986). Fracturile în masă ale
restaurărilor compozite la grupul lateral sunt foarte rare, chiar dacă în cazul
amalgamului dentar non gamma 2- este un fapt obişnuit.
¤ Alt aspect clinic valabil pentru toate tipurile de materiale compozite îl reprezintă
sensibilitatea postoperatorie. Cauzele acestui fapt sunt puţin cercetate, dar se
ipotezizează că s-ar datora (Johnson,GH şi colab;1988).;
1. difuziunii marginale a produselor care produc mişcarea fluidului în tubulii
dentinari;
2. modificările dimensionale ale restauraţiei însăşi.
 Contracţia care rezultă în urma polimerizării şi/sau expansiunea din cauza
absorbţiei apei pot să cauzeze îndoiri ale cuspizilor aderaţi şi de aici durerea.
Incidenţa sensibilităţii postoperatorii în cazul restaurărilor compozite posterioare
este mai mică de 1%. În cele mai multe cazuri, aceasta se întâmplă în primele 6 luni-1 an
şi dispar sau se reduc în cca. 6 luni. Rareori o restaurare posterioară din compozit este
înlocuită pentru a rezolva această problemă (Johnson GH;1988).
* O altă problemă, însă mult mai limitată este biocompatibilitatea. Compozitele
nepolimerizate au potenţial citotoxic, iar unele au fost identificate ca şi cancerigene
Fig.12.32 (Roulet JF şi colab;2001).

Fig.12.32 Din punct de vedere al biocompatibilităţii se pare că HEMA este un

potenţial alergen (Roulet JF şi colab;2001).

Ele sunt foarte puţin solubile în apă şi sunt polimerizate într-o stare adezivă,
înainte de a avea timp suficient pentru dizolvare şi difuziune. Monomerul care nu a
polimerizat difuzează lent din restaurare, dar concentraţia la un moment dat este aşa de
mică încât se pare că nu reprezintă un risc practic. Aşa cum s-a arătat la migrarea
mercurului din restaurările de amalgam, concentraţia şi timpul sunt factorul cheie în
riscul biologic (Bayne SC;Thompson JY şi colab;2006). Studiile clinice efectuate pe o
perioadă lungă de timp nu evidenţiază probleme clinice de genul modificărilor ţesuturilor
moi sau mortificării pulpare.

12.1.6 Adeziunea la structurile dentare

12.6.1 Avantajele tehnicii adezive

Restaurările adezive au un număr de avantaje faţă de cele tradiţionale neadezive

(Românu M;Bratu D;2003). Tradiţional, retenţia şi stabilizarea restauraţiei se realiza prin
îndepărtarea de structură dentară sănătoasă. În foarte multe cazuri unde se utilizează
tehnica adezivă, nu mai este necesară sacrificarea de ţesuturi dentare sănătoase.
Adeziunea de asemenea reduce microinfiltraţiile de la marginea restauraţiei. Prevenirea
microinfiltraţiilor sau a penetrării fluidului oral şi a bacteriilor de-a lungul pereţilor
cavităţii elimină o serie de probleme clinice cum ar fi sensibilitatea postoperatorie,
colorările marginale şi caria secundară, toate putând să compromită longevitatea clinică
a materialului restaurator (Perdigao J şi colab;2006).
Restaurările adezive transmit şi distribuie mult mai bine stresurile funcţionale de-a
lungul interfeţei adezive la dinte, totodată având şi potenţial de reîntărire a dinţilor din
punct de vedere structural. Tehnica adezivă permite repararea restaurărilor deteriorate,
iar cele expulzate să fie înlocuite cu minimum sau fără pierdere de material dentar.
Materialele restauratorii estetice adezive refac sau cosmetizează dinţii cu
preparări minime sau fără. Tehnologia adezivă a permis stomatologului să
îmbunătăţească esteticul facial într-o manieră simplă şi economică (Perdigao J şi
colab;2006).
.

12.6.2 Indicaţiile tehnicii adezive

Tehnica adezivă, împreună cu răşinile compozite, s-a indicat şi folosit iniţial pentru
refacerea structurilor dentare cariate şi fracturate şi/sau pentru restaurarea eroziunilor
şi abraziilor din zona cervicală. Tehnica adezivă modernă, de asemenea, este indicată
pentru corectarea formei inestetice, poziţiei, dimensiunii sau culorii dinţilor. Din cauza
asocierii toxicităţii mercurului cu amalgamele, cercetările sunt direcţionate spre a găsi o
alternativă a amalgamului (Românu M;Bratu D;2003).
Conceptele în odontoterapia restauratoare au continuat să se modifice în ultimii 20
de ani şi tehnologia adezivă devine din ce în ce mai importantă. Adeziunea la smalţ a
fost urmată de adeziunea la dentină. Astăzi aşa-zisul adeziv universal (all-purpose sau
multipurpose) îşi propune să adere la smalţ, dentină, amalgam, metal, porţelan, pentru a fi
folosit cu succes în practica stomatologică de zi cu zi (Perdigao J şi colab;2006).
.

12.6.3 Factorii care afectează adeziunea la structurile dure dentare

A. Aspectele structurale şi compoziţionale ale smalţului şi dentinei

Pentru că structura şi compoziţia smalţului şi dentinei sunt diferite, de asemenea
adeziunea la aceste ţesuturi dentare va fi diferită. În smalţul matur conţinutul anorganic
este 95-98% din greutate sau 86% din volum. Componentul principal este hidroxiapatita.
Ceea ce rămâne este apa (4% din greutate) şi material organic (1-2%) din greutate
(Sturdevant JR;2006), Fig.12.43 (Perdigao J şi colab;2006).
 SMALŢ versus DENTINĂ

Conţinut mineral = 88% Conţinut mineral = 50%.

Conţinut organic = 2% Conţinut organic = 25%
Apă = 10% Apă = 25%

Fig.12.43 Schema compoziţiei chimice a smalţului şi dentine în volume la % (Perdigao J şi colab;

2006).

Fracţiunea anorganică majoră se află sub formă de cristale orientate în trei

dimensiuni şi contribuie la formarea prismelor de smalţ. Suprafaţa smalţului este netedă,
iar capătul prismelor este expus într-un model de „gaură de cheie”. O suprafaţă de smalţ
preparată expune prismele în planuri tangenţiale, oblice şi longitudinale. Smalţul este în
cea mai mare parte omogen în structură şi compoziţie (Sturdevant JR;2006).
Spre deosebire de smalţ, dentina are un procent mare de apă (12% din greutate) şi
de material organic (18% din greutate în medie), colagen tip I şi numai 70% din greutate
hidroxiapatită. Din punct de vedere structural, mult mai important pentru adeziune sunt
volumele ocupate de componentele dentinare; material organic 25% volum; apă 25%
volum şi material anorganic 50% volum. În plus aceşti constituenţi sunt repartizaţi
neuniform în dentina intertubulară şi peritubulară şi ca atare, ţesutul dentar este
heterogen.
Numeroşi tubuli dentinari radiază în toată grosimea dentinei, conţin procesele
odontoblastice şi fac dentina un ţesut permeabil, Fig.12.44 (Sturdevant JR;2006).
În contrast cu smalţul, dentina este un ţesut vital şi dinamic, capabil să dezvolte un
mecanism specific de apărare împotriva injuriilor externe. Fiecare tubul este înconjurat de
un manşon de dentină peritubulară hipermineralizată. Dentina intertubulară este mai puţin
mineralizată şi conţine mai multe fibre organice de colagen Tipul I.
 Fig.12.44 Dimensiunea şi concentraţia tubulilor dentinari în grosimea dentinei (Sturdevant
JR;2006).

Din cauza dispunerii în formă de evantai a tubulilor dentinari, 96% din suprafaţa
dentinară, din apropierea jocţiunii smalţ-dentină este compusă din dentină intertubulară,
numai 1% este ocupat de fluidul din tubulii dentinari şi 3% este dentină peritubulară. În
apropierea pulpei, dentina peritubulară reprezintă 66%, iar dentina intertubulară numai
12% din suprafaţă, în timp ce 22% din suprafaţă este ocupată de apă. Deci dentina este un
ţesut intrinsec umed, dinamic care o fac un substrat dificil pentru o adeziune puternică şi
de durată (Scott JH;1974).

B. Modificările din structura dentinară

Dentina fiind un substrat dinamic supus modificărilor continue fiziologice şi
patologice atât în compoziţie cât şi în microstructură. Dentina, care a fost afectată de
carie sau a suferit abrazii sau eroziuni, este diferită de dentina sănătoasă. Dentina suferă
un proces fiziologic de scleroză dentinară ca rezultat al îmbătrânirii şi o scleroză reactivă
ca răspuns la iritaţiile slabe sau medii progresive, cum ar fi abraziile mecanice sau
eroziunile chimice. Dentina terţiară sau de reparaţie este produsă în camera pulpară în
dreptul leziunii ca răspuns la insulte de genul cariei, procedurilor stomatologice sau
atriţia. Hipermineralizarea, obstrucţia tubulilor prin depozitarea de cristale de whitlockite
şi apoziţia de dentină de reparaţie sunt răspunsuri la atacul carios. Mai puţin cunoscute
sunt modificările compoziţionale şi morfologice ale dentinei ce însoţesc abraziilor şi
eroziunilor cervicale (Scott JH;1974).
Scleroza dentinară sau formarea de dentină transparentă sau sticloasă în zona
cervicală a dinţilor are câteva trăsături comune caracteristice. Scleroza este rezultatul
obstruării tubulilor dentinari prin apoziţie de dentină peritubulară şi precipitarea
cristalelor minerale romboidale. Indexul de retracţie al tubulilor obliteraţi este similar cu
cel al dentinei intertubulare rezultând o aparenţă sticloasă.
Dentina scleroasă conţine câţiva tubuli dentinari sau deloc, şi din această cauză are
o permeabilitate scăzută şi tinde să devină insensibilă la stimuli externi.
 Aceste transformări morfologice şi structurale ale dentinei, induse de procese
fiziologice şi patologice au ca rezultat un substrat dentinar mai puţin receptiv la
tratamentele adezive decât în cazul dentinei normale.

C. Stratul de detritus dentinar remaniant

Când se acţionează pe suprafaţa dintelui cu instrumente rotative sau de mână,
pentru a prepara o cavitate debriurile degajate în urma tăierii sunt împrăştiate peste smalţ
şi suprafaţa dentinară formând aşa-zisul strat de detritus dentinar (Pashley DH;1992).
Acest strat a fost definit ca „orice debriu, de natură anorganică şi organică rezultat
din reducerea sau instrumentarea dentinei, smalţului sau cimentului” sau ca un conta-
minant care împiedică interacţiunea cu ţesutul dentar curat subiacent. Acest strat
iatrogenic are o mare influenţă asupra forţei de aderare dezvoltată de sistemele adezive
(Pashley DH;1992).
Pentru a îndepărta structurile dentare cariate se pot utiliza o multitudine de tehnici
de instrumentare care pot să lase o suprafaţă dentară receptivă pentru adeziune. Cea mai
comună metodă este reprezentată de prepararea cavităţilor cu ajutorul instrumentelor
diamantate şi a frezelor. Prepararea cavităţilor cu frezele adesea duce la o îndepărtare
exagerată a structurilor dentare sănătoase iar plasarea bizoului pe conturul marginal al
cavităţii proximale este un fenomen dificil şi periculos pentru lezarea dintelui vecin
(Lussi A şi colab;1998).
¤ Caracteristici generale.
Aproape întotdeauna suprafaţa dintelui este acoperită cu detritus dentinar înante de
procedura de adeziune. Aşa cum s-a arătat mai înainte detritusul dentinar este un strat
aderent de debriuri care se poate găsi pe suprafaţa dinţilor după ce aceasta a fost tăiată cu
instrumente rotative sau de mână (Pashley DH;1984).
S-a sugerat că acţiunea instrumentelor tăietoare generează o cantitate mare de
căldură fricţională prin forţele de forfecare, în aşa fel că stratul de detritus dentinar devine
de consistenţă gelatinoasă şi puternic ataşat de suprafaţa subiacentă într-o manieră, în
care nu se poate îndepărta prin spălare sau raclare (Berry EA;1987). Într-un studiu in vivo
(Meryon SD;1987) s-a constatat că EDTA este cel mai potent condiţioner pentru
îndepărtarea stratului de detritus dentinar şi a deschide orificiile tubulilor dentinari. Alţi
acizi în ordinea eficienţei crescătoare a îndepărtării stratului de detritus sunt cel citric,
poliacrilic, lactic şi acidul fosforic. Curăţirea cavităţii cu Tubulicid sau peroxid de
hidrogen are un efect redus.
Morfologia, compoziţia şi grosimea stratului de detritus este determinată în mare
măsură de tipul de instrument folosit, de metoda de irigare şi de zona substratului dentar
pe care se formează (Eick JD;1970). Detritusul dentinar este relevat cu ajutorul MES şi
este un strat de debriuri cu o grosime de 0,5-2 micromilimetri cu o substructură, în
general, granulară care acoperă în întregime dentina (Pashley DH;Eick JD;1988,1970).
Suprafaţa stratului de detritus, în general apare neregulată. Sonicitatea crează o structură
compusă parţial din agregate de subunităţi globulare de 0,05-1 micromilimetru în
diametru. Grosimea acestui strat s-a găsit a fi variată de la 0,5 m până la 5,0 m. De
altfel, debriurile se impactează şi obliterează orificiile tubulilor dentinari formând
detritusul impactat, Fig.12.45 (Pashley DH;1988). Acesta se poate extinde în tubuli la o
adâncime de 1-10 micromilimetri, (Prati C;1994) şi este în continuarea detritusului de
suprafaţă.

Fig.12.45 Detritus dentinar de suprafaţă (S); detritus impactat (Sp); dentină peritubulară (P);
dentină intertubulară (I); canalicule în detritus (L) (Pashley DH;1988).

Stratul de detritus dentinar este poros şi străbătut de o multitudine de canale

submicronice, care permit difuziunea unei mici cantităţi de fluid dentinar. Acest strat de
detritus dentinar reduce permeabilitatea dentinară cu 86% (Pashley DH;1989).
Grosimea şi morfologia detritusului dentinar este variabilă în funcţie de de metoda
de instrumentare şi de locaţia dentinei în relaţie cu pulpa. Tani şi Finger conclud că
grosimea stratului de detritus dentinar creşte proporţional cu sporirea rugozităţii
instrumentului diamantat (Tani C;Finger WJ;2002).
Compoziţia sa reflectă structura dentinei subiacente, în medie conţinând
hidroxiapatită pulverizată, colagen alterat amestecat cu salivă, bacterii şi alte debriuri de
frezare (Pashley DH;1990). Frezele dentare în mişcarea lor de rotaţie cauzează debriuri
dentinare pe care le compactează şi le agreghează. Detritusul dentinar are o adeziune
slabă la dentina subiacentă şi este de natură sfărâmicioasă (Pashley DH;1991).
Pentru a înlătura forţa de adeziune redusă de la nivelul detritusului dentinar se
utilizează două strategii: ) fie se îndepărtează detritusul dentinar înainte de aplicarea
adezivului-gravare acidă şi spălare- şi ii) fie folosirea unui agent adeziv care poate să
penetreze stratul de detritus dentinar şi-l incorporează în stratul de adeziv-autogravare-
(Van Meerbeek B;2003).
 Pashley arată că dacă se îndepărtează stratul de detritus dentinar se creşte
permeabilitatea tubulilor dentinari şi sub presiunea pulpară de 20-70 cm/H2O limfa
dentinară extravazează pe suprafaţa dentinară. După îndepărtarea detritusului dentinar cu
un acid, permeabilitatea dentinară prin tubuli creşte peste 90% (Tagami J;Pashley
DH;1991). Acest fenomen va duce la contaminarea adezivului şi reducerea forţei de
adeziune (Jacobsen T;1995).
Mecanismul principal al sensibilităţii dentare este bazat pe mişcarea hidrodinamică
a fluidului iar îndepărtarea stratului de detritus dentinar poate să inducă in vivo această
sensibilitate (Pashley DH;1991). S-a sugerat că tehnicile adezive care necesită
îndepărtarea detritusului sunt asociate, mult mai frecvent cu sensibilitatea postoperatorie
(Pashley DH;2001). S-a arătat că procedurile adezive pot să cauzeze inflamaţie pulpară
trazitorie (Camps J şi colab;2001).
Îndepărtarea completă sau parţială a stratului de detritus dentinar se poate obţine
prin aplicarea de soluţii acide sau chelatoare numite condiţioneri. Acizii puternici nu
numai că îndepărtează detritusul dentinar dar demineralizeză dentina intactă şi dizolvă
detritusul impactat pe o adâncime de 1-5 micromilimetri şi lărgeşte orificiile tubulilor
dentinari. Astăzi, de regulă se foloseşte acid fosforic gel în concentraţie de 30%-40%. Ca
alternativă se pot utiliza acizii maleic, nitric, citric şi tanic în diverse concentraţii
(Meryon SD;1987).
D. Umiditatea dentinară internă şi externă
Permeabilitatea dentinară şi în consecinţă umiditatea internă dentinară depinde de o
serie de factori arătaţi în rândurile de mai sus, Fig.12.46 (Summitt JB;2006).

Fig.12.46. Surse posibile de umiditate dentinară (Summitt,JB;2006).

 Dentina ocluzală este mai permeabilă în dreptul conului pulpar decât cea din centrul
suprafeţei ocluzale. Dentina proximală este mai permeabilă decât cea ocluzală. Dentina
coronară este mai permeabilă decât dentina radiculară. O permeabilitate mare dentinară
va permite bacteriilor şi produselor lor toxice să penetreze uşor tubulii dentinari înspre
pulpă, dacă aceştia nu sunt închişi ermetic (Vongsavan N şi colab;2000).
Această permeabilitate variabilă face substratul dentinar şi mai dificil pentru
adeziune decât smalţul. Îndepărtarea stratului de detritus dentinar sporeşte cantitate a de
fluid dentinar creând o suprafaţă umedă incompatibilă cu o bună adeziune. Acest mediu
apos afectează adeziunea, pentru că apa concurează în mod efectiv, prin hidroliză pe toate
zonele de adeziune ale ţesuturilor dure. Primii agenţi adezivi au fost ineficienţi, deoarece
răşina lor hidrofobă nu a fost capabilă să umecteze substratul hidrofil. În plus forţa de
aderare a altor sisteme adezive scade o dată cu sporirea adâncimii preparării şi datorită
creşterii umidităţii dentinare (Dai X-F şi colab;1991). Dacă stratul de detritus rămâne
intact, nu există diferenţă între forţa de adeziune a dentinei superficiale sau profunde.
Forţa de aderare a celor mai recente sisteme adezive, care îndepărtează stratul de detritus,
pare să fie mai puţin influenţată de diferenţa de adâncime din cauza sporirii hidrofilităţii
lor, care permite o mai bună aderare la suprafaţa dentinară umectată.
De asemenea s-a demonstrat, că umiditatea dentinară externă sau umiditatea
mediului au un efect negativ asupra forţei de adeziune la dentină (Richardson DW şi
colab;1991). În ultima instanţă aceste genuri de umiditate se pot înlătura prin folosirea
digii. Forţa de aderare a celor mai multe sisteme adezive scade odată cu creşterea
nivelului de umiditate din aer, dar unele sisteme pot să fie mult mai sensibile decât altele.

E. Puterea de umectare a adezivului

O interfaţă ideală dintre materialul de restaurare şi ţesutul dentar este atunci, dacă
va simula ataşamentul natural dintre dentină şi smalţ la nivelul joncţiunii smalţ-dentină.
Pentru a obţine o adeziune puternică, este necesar un contact intim molecular între cele
două părţi (Românu M;Bratu D;2003). Acesta se poate obţine dacă sistemul adeziv
umectează suficient suprafaţa solidă, dacă are o vâscozitate foarte redusă, care să-i
permită o penetrare uşoară în microporozităţi şi să fie capabil să înlăture aerul şi
umiditatea în timpul procesului de adeziune, Fig.12.47 (Imagine autor).
 Fig.12.47 Aspectul comercial al unui adeziv dentinar (Imagine autor).

Capacitatea de adeziune a unui sistem adeziv este suficientă dacă unghiul de

contact este mai mic de 15 de grade. Primerul din sistemele adezive recente conţine un
monomer hidrofil (HEMA) ca agent activ de suprafaţă, ce sporeşte puterea de umectare a
răşinii adezive hidrofobe. În plus, solventul din impregnantele moderne, de genul
etanolului sau acetonei, asigură o îndepărtare adecvată a aerului şi lichidului printr-o
evaporare rapidă (Românu M;Bratu D;2003).
Se cunoaşte de la chimia polimerilor, că polaritatea şi solubilitatea caracterizează
interacţiunea moleculară, ce determină anumite proprietăţi fizice, cum ar fi proprietatea
de umectare. Dacă un monomer adeziv are o polaritate şi o solubilitate similară cu cea a
substratului de polimer, monomerul acţionează ca un solvent şi penetrează polimerul.
Dacă cei doi parametrii sunt diferiţi, monomerul şi polimerul sunt imiscibili.
(Românu,M;Bratu,D;2003).
Extrapolând cele de mai sus, faza colagen a dentinei este un polimer, iar
impregnantul şi răşina adezivă constituie monomerul, care va penetra stratul de colagen
expus, formând astfel o legătură micromecanică.

F. Contracţia de polimerizare a răşinilor restauratoare

Rearanjarea dimensională a monomerului în lanţul polimeric în timpul polimerizării
conduce în mod inevitabil la contracţie volumetrică. De altfel, o încărcătură anorganică
mare a răşinii restauratoare reduce contracţia de polimerizare (cele mai recente se
contractă în genul de 2,9-7,1% volum) (Românu M;Bratu D;2003).
În situaţiile clinice, contracţia de polimerizare este redusă din cauza adeziunii
materialului de restaurare la pereţii cavităţii. Această restricţie induce un stres de
contracţie prin polimerizare, care contraacţionează prin tragerea materialului compozit
întărit de la nivelul pereţilor cavităţii (Summitt JB şi colab;2006), Fig.12.48 (Summitt JB
şi colab;2006).
 Fig. 12.48 Reprezentarea schematic a contracţiei materialului compozit în timpul polimerizării
(Summitt JB şi colab;2006).

La ora actuală se evaluează un nou proces de polimerizare, care se bazează pe

răşinile compozite foarte puternic expandabile folosite în industrie (Românu M;Bratu
D;2003).

G. Compensarea contracţiei de polimerizare

a) Fluxul sau deformarea plastică
Pe tot parcursul procesului de polimerizare are loc o deformare plastică a răşinii
compozite, care este compensată parţial de forţa de contracţie indusă (Davidson CL şi
colab;1984). Această deformare plastică ireversibilă are loc în primul stadiu al procesului
de întărire, când stresul de contracţie excede limita elastică a răşinii restauratoare. Ca
procedeu de întărire, contracţia şi deformarea scad în mod gradat din cauza creşterii
rigidităţii. Răşinile compozite fotopolimerizabile arată flux mic în relaţie cu stresul de
relief în timp ce răşinile compozite autopolimerizabile dezvoltă o legătură adezivă la
dentină mai de durată, Fig.12.48 (Summitt JB și colab;2006). În consecinţă, combinarea
unei rate de polimerizare lente şi formării unei legături adezive rapide este considerată
favorabilă pentru păstrarea integrităţii marginale.
În aparenţă, o adaptare marginală superioară a compozitelor autopolimerizabile se
poate, de asemenea explica prin prezenţa bulelor de aer, care contribuie la sporirea
suprafeţei libere şi eventual la creşterea capacităţii fluxului răşinii composite (Kemp-
Scholte CM;1989).
Restricţionarea fluxului prin configuraţia restauraţiei sporeşte forţa de contracţie.
Numai suprafaţa liberă a răşinii restauratoare, care nu este restricţionată prin legare la
pereţii cavităţii poate să acţioneze ca rezervă pentru deformarea plastică în stadiul iniţial
al polimerizării.
Oricum, folosirea unui material de bază, cum ar fi CIS, reduce volumul restauraţiei,
astfel generând o mai mare suprafaţă liberă restaurativă cu o cantitate mai mică de răşină,
Fig.12.23 (Mount GJ şi colab;1999). Pe de altă parte Bowen a arătat că dacă se inseră
blocuri de sticlă sau ceramică în răşina compozită moale înainte de polimerizare,
înlocuind cât mai multă răşină posibil are ca rezultat reducerea microinfiltraţiilor,
Fig.12.49 (Roulet JF şi colab;2001).

Fig.12.49 Introducerea blocurilor de ceramică în masa restauraţiei de compozit îi reduce

contracţia de polimerizare (Roulet JF şi colab;2001).

Aceasta s-ar datora reducerii în totalitate a contracţiei de priză prin limitarea

cantităţii de răşină utilizată şi prin reducerea coeficientului de expansiune termică a
restauraţiei.
b) Expansiunea higroscopică
În împrejurări clinice, efectul contracţiei din timpul polimerizării este de asemenea
temperat prin absorbţia de fluid, care produce răşinii compozite o sporire în volum şi
poate să compenseze forţa elastică reziduală. De asemenea, configuraţia cavităţii poate
deveni un factor efectiv al acestui mecanism de compensare. Supracompensarea poate
chiar să transforme forţa de contracţie într-o forţă de expansiune (Asmussen E;1985).
Răşinile compozite microfile absorb de două ori şi jumătate mai multă apă decât
cele macrofile, din cauza volumului mare de răşină. Oricum expansiunea microscopică se
produce zile şi săptămâni după aplicarea restauraţiei din răşină compozită, după ce
adezivul dentinar a devenit poate defect. Când are loc acest fenomen, expansiunea
higroscopică poate forţa o restauraţie de clasa a V-a compozită să se extindă dincolo de
marginile cavităţii (Kemp-Scholte CM;1989).
c) Elasticitatea
Dacă legătura dinte-răşină rămâne intactă, întărirea finală a răşinii compozite poate
să joace un rol compensator în învingerea forţei de contracţie rămase după polimerizare.
Rigiditatea se cuantifică prin modulul lui Young al elasticităţii, care reprezintă rezistenţa
materialului la deformarea elastică. Un modul de elasticitate mic al răşinii compozite
înseamnă o elasticitate mare şi o capacitate sporită de a reduce forţele de contracţie
restante (Românu M;Bratu D;2003). Răşinile compozite cu un conţinut mare de material
anorganic au un modul de elasticitate Young înalt, care va reduce contracţia volumetrică
(pentru că un conţinut mare de încărcătură presupune o cantitate mică de răşină), dar au
forţe de contracţie restante mari, care vor afecta interfaţa răşină-dentină.
 Răşina adezivă vâscoasă produce mai curând un strat gros de răşină adezivă între
pereţii tari ai cavităţii şi răşina compozită contractilă (Van Meerbeek B şi colab;1993).
Lăţimea acestui strat intermediar (cu un modul Young mic) poate furniza o elasticitate
suficientă pentru a contracara forţa de contracţie, din timpul polimerizării a răşinii
compozite restauratoare. S-a determinat că o grosime a stratului adeziv de 125 m
reduce contracţia sub forţa de legare a dentinei, protejând astfel adeziunea Fig.12.50
(Summitt JB;2006).

Fig.12.50 Conceptul de adeziune elastic. Folosirea unui strat, relativ subţire de adeziv poate să
compenseze contracţia care are loc în interiorul compozitului. Restaurarea în straturi a unei cavităţi
poate să reducă contracţia de polimerizare (Summitt JB;2006).

De asemenea un strat intermediar de răşină flexibilă permite o mai bună transmisie şi

distribuire a forţelor induse de modificările termice, absorbţia de apă şi forţele ocluzale
perpendiculare pe interfaţă. De asemenea, un strat gros de răşină adezivă permite
limitarea inhibării polimerizării prin oxigen fără a periclita legătura răşină-dentină.
d) Sigilarea cervicală
Sigilarea crăpăturilor de la nivelul marginilor cervicale cu o răşină neîncărcată, cu
vâscozitate scăzută, după ce restaurarea din răşină compozită a fost polimerizată, este o
altă tehnică de a înlătura efectele negative ale contracţiei din timpul polimerizării. Se va
folosi o răşină compozită restauratoare cu o elasticitate mare şi o contracţie de priză mică
în combinaţie cu un strat de răşină adezivă cu vâscozitate scăzută. Această tehnică este
laborioasă şi supusă eşecului prin contaminarea cu salivă sau sânge (Kemp-Scholte
CM;1988).

H. Zona iniţială de polimerizare

Un avantaj major îl reprezintă iniţierea polimerizării la interfaţa răşină-dinte prin
direcţionarea contracţiei materialului de restaurare spre pereţii cavităţii. În cazul
compozitelor fotopolimerizabile contracţia se produce spre sursa de lumină, iar la cele
autopolimerizabile în centrul materialului de restaurare (Imai Y şi colab;1991).
Pentru ambele sisteme, forţele de întindere operează transversal pe interfaţa
dentină-compozit, trăgând materialul departe de pereţii cavităţii. Pentru că temperatura
accelerează reacţia chimică, Fusayama argumentează că priza iniţială a răşinilor
compozite autopolimerizabile se produce la nivelul peretelui dentinar, din cauza
temperaturii ridicate a corpului, iar restauraţia prin contracţia sa se va retrage mai degrabă
de pe baza cavităţii.
În cazul răşinilor compozite fotopolimerizabile, un material compozit se va întări
prima dată pe suprafaţa liberă a restauraţiei, când este expusă unei surse de lumină; astfel
capacitatea fluxului de relaxare este diminuată în mod considerabil. Acest efect negativ se
poate contracara prin tehnica polimerizării în straturi succesive şi de grosime redusă a
materialului compozit. Totodată această tehnică împiedică insuficienta polimerizare a
materialului din zonele adânci ale cavităţii în cazul în care se restaurează cavitatea într-un
singur timp şi se limitează puterea de penetrare a luminii. De asemenea tehnica
polimerizării în straturi are ca rezultat o contracţie de polimerizare redusă, deoarece
capacitatea fluxului de relaxare este mare şi se poate folosi direcţionarea contracţiei de
priză spre pereţii cavităţii. Pentru restaurările compozite a cavităţilor de clasa a II-a,
punctul critic îl reprezintă adaptarea la nivelul marginii proximale a peretelui gingival.
Aceasta se poate îmbunătăţi substanţial prin utilizarea tehnicii cu trei surse de lumină şi
cu ic reflectorizant (Vareslui A şi colab;1998), Fig.12.51 (Summitt JB şi colab;2006).

Fig.12.51 Dacă se foloseşte matricea transparentă şi icul reflectorizant primul strat de

compozit se aplică pe peretele gingival şi apoi celelalte. Lumina va atrage fiecare strat de material
spre peretele prin care acţionează (Summitt JB şi colab;2006).

În ultima vreme se fac încercări pentru a se iniţia polimerizarea la suprafaţa

dentinei. Exemplu sistemul Gluma 2000 – impregnează suprafaţa dentinară cu o amină
parte a sistemului catalitic în formă de glicină, care este capabilă să stabilească o legătură
chimică la colagen (Asmussen E şi colab;1988). Deoarece comforchinoleina este
încorporată în cealaltă componentă a sistemului catalitic şi selectează monomerul
metaacrilic (HEMA şi bisGMA sunt incluse în răşina adezivă), polimerizarea este iniţiată
la interfaţa adezivă. În continuare rezultatele clinice îşi vor spune efectul.
I. Coeficientul de expansiune termică şi conductibilitate termică
Deoarece coeficientul de expansiune termică al răşinii este de cca. 4 ori mai mare
decât al structurii dentare, anumite răşini restauratoare sunt supuse formării fisurilor
marginale. Compozitele microfile au un coeficient de expansiune termică mare
comparativ cu cele hibride (Braem M;1985). Oricum Harper şi colab. sugerează că
modificările dimensionale, care se produc în restaurările clinice ca rezultat al fluctuaţiilor
termice nu pot fi aşa de mari în magnitudine. Transferul de temperatură prin răşina
compozită restauratoare este redus, iar rata modificărilor termice este mică în comparaţie
cu amalgamul. Cu toate acestea studiile referitoare la adaptarea marginală şi
microinfiltraţii au arătat că un termociclu prelungit induce percolări sub restauraţia de
răşină compozită (Retief DH; 1989).
J. Transmiterea forţelor prin interfaţa restauraţie-dinte
Adezivul situat între materialul restaurator şi dinte are un rol biomecanic în
distribuirea forţelor funcţionale în întregimea dintelui (Duglas WH;1989). Un adeziv
adevărat va transmite forţele aplicate restaurării la structura dentară restantă şi prin
legarea restaurării poate să fortifieze dintele slăbit. Deplasarea şi îndoirea cuspizilor, în
cazul restauraţiei de clasa a II-a cu răşină compozită poate să fie compensată prin forţa de
contracţie, dar contracţia de priză de asemenea poate induce fractura cuspidiană (Duglas
WH;1989), Fig.12.52 (Summitt JB şi colab;2006).

Fig.12.52 Contracţia de polimerizare poate să producă fracture în smalţ sau în restauraţia de

compozit (Summitt JB şi colab;2006).

Este cunoscut faptul că forţele masticatorii puternice reduc longevitatea

restaurărilor adezive.
În cazul leziunilor cervicale angulare, transmiterea forţelor ocluzale poate afecta
retenţia restaurării în cavitatea de clasa a V-a (Braem M;1992). Leziunile cervicale de
abrazie şi eroziune au o etiologie multifuncţională incluzând forţe incizale sau ocluzale
care induc compresiuni şi tensiuni la nivelul joncţiunii smalţ-dentină în regiunea
cervicală. Restaurările adezive plasate în această regiune devin subiectul aceluiaşi stres,
care dezlipeşte progresiv restaurarea şi eventual o dislocă. Când se foloseşte o răşină
compozită de genul celor microfile, cu un modul mic de elasticitate Young, deformarea
elastică poate să compenseze parţial forţa indusă, Fig.12.53 (Summitt JB şi colab;2006),
(Van Meerbeek B şi colab;1994).
Dacă se plasează o răşină mult mai rigidă, forţa de forfecare la interfaţă depăşeşte
forţa de compresiune afectând legarea răşinii la dentină.
Heymann şi colab. au arătat că răşinile compozite microfile în timpul îndoirii dintelui
mai degrabă se compresează decât se dizlocă. De aceea răşinile compozite microfile sunt
preferate în restaurarea leziunilor cervicale angulare.

Fig.12.53 Conceptul îndoirii dintelui. Compozitele microfile se deformează şi absorb aceste

forțe, pe când cele hibride fiind rigide sunt dislocate (Summitt JB şi colab;2006).

K. Sressul la interfaţa răşină-dentină

În timpul polimerizării, răşinile compozite se contractă, dezvoltând un stress de 7
megapascali în interiorul masei de compozit în funcţie de configuraţia preparaţiei
(Davidson CL;Feilzer AJ;1997). Când compozitul aderă numai la o suprafaţă
(exemp.veneer) stress-ul din interiorul compozitului este eliberat printr-un flux de la
suprafeţele care nu sunt adezive de dinte. Într-o preparaţie de clasa a I-a simplă,
compozitul se leagă de 5 suprafeţe: mezială, distală, vestibulară, orală şi pulpară.
Suprafaţa ocluzală este singura suprafaţă liberă neretentivă. Raportul între suprafeţele
adezive şi cele neadezive este de 5, astfel dând restauraţiei un factor de configuraţie de 5.
Un stress neeliberat din compozit contribuie la disrupţia adeziunii interne şi la spaţierea
marginală care sporeşte microinfiltraţiile (Perdigao J şi colab;1994). S-a arătat că pentru a
contracara stress-ul de contracţie este nevoie de cca 17 megapascali forţă imediată de
adeziune, pentru a preveni spaţiere marginală (Davidson CL şi colab;1984). Absorbţia
apei de către răşină compensează contracţia de polimerizare şi o face expandată cu
sigilarea spaţierii marginale dar aceasta se întâmplă peste un timp îndelungat. Absorbţia
de apă este direct proporţională cu conţinutul răşinii (Oysaed H;Ruyter IE;1986).
Forţa obişnuită de aderare a smalţului este suficientă ca să prevină formarea
spatierii marginale. Dar stress-urile pot să fie suficient de puternice ca să creeze defecte
marginale. Prevenirea acestora şi sigilarea marginală a smalţului se face prin extinderea
bizoului de la nivelul conturului marginal (Bowen RL şi colab;1984). O restauraţie este
supusă, tot timpul unei game largi de variaţii termice în cavitatea bucală, iar restauraţia
devine sediul modificărilor volumetrice de diferite magnitudini, altele decât cele ale
dintelui. Aceasta se întâmplă din cauza coeficientului linear de expansiune termică al
compozitului care este mai mare de patru ori decât cel al structurilor dentare, fenomen
care potenţează microinfiltraţiile din jurul marginilor dentinare (Asmunssen E;1985).
Solicitarea sau nesolicitarea dinţilor restauraţi poate avea ca rezultat spaţiere interfacială
tranzitorie sau permanent (Jorgensen KD şi colab.;1976). Şi structurile dentare cu timpul
pot să devină mai slabe după un număr de cicluri de solicitare (Tonami K;Takahashi
H;1997). Dacă o restauraţie compozită extinsă de clasa a I-a este supusă la 100.000 de
cicluri de o putere de 5N-35N duce la scăderea forţei de adeziune cu 40%-60%. Un alt
studiu a găsit că 71% din restauraţiile de clasa a V-a la dinţii cu antagonişti au
microinfiltraţii comparativ cu cei fără antagonoşti (Qvist V;1983).

L. Biocompatibilitatea
Aspectele fizico-chimice ale dentinei şi răşinii compozite restauratoare trebuie
adăugate la conceptul biologic al compatibilităţii pulpare. În diverse publicaţii s-a afirmat
că diseminarea moleculelor de monomer rezidual din camera pulpară, ajuns pe calea
tubulilor dentinari realizează diferite grade de citotoxicitate, chiar dacă este în
concentraţie mică (Anderson DAF şi colab;1988).
Studiile de biocompatibilitate in vivo au demonstrat că răşina compozită prizată
parţial sau total produce o iritaţie pulpară minimă, dacă cavitatea este sigilată şi previne
infiltrarea bacteriilor din mediul oral. Fusayama T;1990 a argumentat că factorul
fundamental implicat în iritaţia pulpară îl reprezintă separarea răşinii de dentină în timpul
polimerizării. Când se întâmplă această separare, forţele termice şi mecanice care
acţionează pe restaurare exercită o acţiune de pompare a fluidului în fisuri împingând
iritanţii sau toxinele bacteriene în tubulii dentinari (Fusayama T;1990).
Pe de altă parte evaluarea biologică a sistemelor adezive dentinare necesită o
atenţie deosebită, deoarece rezultatele şi concluziile variază în limite largi şi nu acoperă
întreaga gamă de adezivi.
 Stanley HR şi colab; 1957. arată că gravarea acidă a dentinei cauzează iritaţii
pulpare când stratul restant este mai subţire de 1mm, iar alte studii histopatologice au
arătat că gravarea acidă a dentinei nu are efecte adverse.
Fusayama statutează că, în caz de dentină cariată difuziunea acidului este limitată la
10 m, din cauza acţiunii de blocare a proceselor odontoblastice din tubulii dinţilor vitali
şi cristalelor intertubulare. Interacţiunea acidului cu dentina este superficială şi limitată la
1,9-5,8 micromilimetri. Prima dată, acidul penetrează de a lungul tubulilor pentru ca
ulterior să penetrze dentina intertubulară. Efectul acidului asupra dentinei este limitat de
efectul tampon al hidroxiapatitei şi a altor compuşi dentinari, printre care se numără, în
mod special c o l a g e n u l care acţionează ca o barieră şi reduce rata demineralizării
(Marshall AD şi colab;1995).
O altă problemă legată de gravarea acidă a dentinei este folosirea curentă a acidului
gel care este hipertonic. Acesta va antrena, prin osmoză lichidul din dentină spre
suprafaţă alterând expunerea fibrelor de colagen. De aceea se recomandă utilizarea
acidului isotonic pentru gravarea acidă a dentinei deoarece este mult mai bine tolerat de
pulpă (Mjor GB şi colab;1982).
În primele decade, utilizarea sistemelor adezive a fost restricţionată din cauza
crezului că aplicând acidul pe dentină se cauzează o inflamaţie pulpară iar folosirea liner-
ilor şi bazelor a fost considerată esenţială pentru a proteja pulpa împotriva toxicităţii
materialelor de restaurare. Cu timpul acest concept s-a schimbat din cauză că sistemul
adeziv este bine tolerat de complexul pulpo-dentinar în absenţa infecţiei bacteriene care
se poate preveni printr-o sigilare ermetică (Cox CF şi colab;1987).
În ceea ce priveşte aplicarea sistemului adeziv d i r e c t peste pulpa descoperită
rămâne, în continuare ,un subiect controversat (Hebling J;1999). Se ştie bine că
grosimea stratulului de dentină restant după preparaţie reprezintă cel mai bun
prognostic pentru pulpă (Heitman G;1995),(Hebling J şi colab;1999).
Reacţiile adverse pulpare nu sunt provocate de materialele de restaurare ci de o
combinaţie a o serie de factori, după cum urmează (Gwinnett AJ;1998).
* invazia microbiană a pulpei dentare fie de la preparaea dintelui, fie de la
procesul carios preexistent,
* penetrarea bacteriană în pulpă din cauza unei restauraţii defecte,
* gradientul de presiune cauzat de desicaţia dentinară sau de presiunea excesivă
din timpul cimentării (Bergenholtz G;1991).
* traumatismele,
* prepararea iatrogenică a dintelui-presiunea exercitată, căldura şi fricţiunea
(Bergenholtz G;1991).şi
* stressul provenit de la contracţia de polimerizare.
 În ceea ce priveşte contoversele biocompatibilităţii, prepararea de cavităţi cu smalţ
periferic este foarte important deoarece stressul contracţiei de polimerizare este
contracarat de adeziunea puternică a smalţului iar formarea spaţierilor marginale este
absentă.

12.1.7 Adeziunea la nivelul smalțului

12.1.7.1 Sisteme de adeziune amelare.

În stomatologie, agenţii care produc adeziunea prin cuplare se referă la sisteme de

adeziune şi sunt clasificate pe baza aderenţei primare. În urma măsurătorilor de laborator,
forţa de forfecare a adeziunii compozitelor la smalţul gravat acid, de regulă, depăşeşte
20Mpa (1-145MPa) (DeMunck J şi colab;2003). O astfel de forţă de adeziune oferă o
retenţie adecvată pentru o gamă largă de proceduri şi previne microinfiltraţiile.
Restauraţiile adezive oferă şi alte avantaje cum ar fi consolidarea smalţului cuspizilor şi a
dentinei restante după prepararea cavităţilor făcându-le mai puţin susceptibile la fractură
(Barkmeier VW;Cooley RL;1985).
Adeziunea la smalţ a fost inspirată de utilizarea industrială a acidului fosforic 85%
pentru a facilita adeziunea vopselelor şi răşinilor la suprafeţele metalice (Buonocore
MG;1955). Inspirat de aceste procedee industriale imaginează folosirea acidului fosforic
pentru a grava smalţul şi apoi a sigila şanţurile, fosele, fosetele şi fisurile. Atunci a fost
introdus conceptul de tehnica gravării acide, iar de atunci multe cercetări au avut un
teren vast de studiu pentru a descoperi noi metode durabile de adeziune între răşini şi
structurile dinţilor.

12.1.7.2 Tehnica gravării acide a smalţului

Adeziunea la smalţ este câştigată prin gravarea acidă a acestui ţesut înalt
mineralizat, ceea ce sporeşte considerabil suprafaţa pentru aderare.
Gravarea smalţului transformă suprafaţa netedă a smalţului într-o suprafaţă
neregulată cu o energie liberă de suprafaţă mare de cca. 72 dynes/cm 2 (720 µN), de două
ori mai mare decât a smalţului netratat. O răşină acrilică lichidă neîncărcată (neşarjată),
cu vâscozitate scăzută, agentul adeziv al smalţului umectează suprafaţa înalt energizată şi
penetrează în microporozităţi prin capilaritate. Agenţii adezivi amelari se bazează, în
general, pe bisGMA descoperit de Bowen în 1962 sau UDMA. Ambele sunt vâscoase şi
hidrofobe şi adesea au fost diluate cu alţi monomeri hidrofili şi vâscozitate redusă,
rezultând TEG-DMA şi HEMA. Legătura dintre smalţ şi materialul restaurator se
stabileşte prin polimerizarea monomerului din microporozităţi şi prin copolimerizarea
legăturilor duble carbon-carbon rămase în matricea răşinii compozite, astfel producându-
se o legătură chimică puternică.
Gravarea acidă îndepărtează cca 10 m din suprafaţa smalţului şi creează un strat
microporos de 5-50 m adâncime. Au fost descrise trei modele de gravare acidă,
Fig.12.33 (Gwinnett AJ;1971).

Tipul I Tipul II Tipul III

Fig.12.33. Modele de gravare acidă (Gwinnett AJ;1971).
(3M ESPE, St Paul, Minn)

Tipul I se caracterizează prin dizolvarea predominantă a centrului prismelor, în tipul

II predomină dizolvarea periferiilor prismelor iar în tipul III nu se evidenţiază structura
prismelor şi realizează un model mixt. S-au descris două modalităţi de retenţionare a
răşinii. Macroretenţiile, (Bayne SC;1988) sunt formate într-un mod circular la periferia
prismelor de smalţ. Cele mai multe dintre ele au o lungime de cca 2-5 microni.
Microretenţiile se formează în centrul prismelor de smalţ, unde monomerul curge într-o
multitudine de cripte rezultate în urma dizolvării cristalelor de hidroxiapatită. Aceste
microretenţii sunt mult mai eficiente din cauza numărului mare şi a suprafeţei extinse.
Efectul gravării acide asupra smalţului depinde de câţiva parametrii (Bayne
SC;1988): 1) felul acidului folosit; 2) concentraţia acidului; 3) timpul de acţiune; 4)
forma de prezentare a acidului (gel, semigel sau soluţie apoasă); 5) timpul de spălare; 6)
modul în care gravarea este activată; 7) dacă smalţul a fost instrumentat înainte de
gravare; 8) compoziţia chimică a smalţului şi starea sa; 9) dacă smalţul este al dinţilor
temporari sau al dinţilor permanenţi; 10) dacă smalţul este structurat prismatic sau
aprismatic; 11) dacă smalţul este fluorizat, demineralizat sau colorat (Roberson
TM;2006).
Este preferabil a se folosi acidul gel şi nu lichid deoarece aplicarea sa este mult mai
controlabilă, Fig.12.34 (Roulet JF și colab;2001).
 A B
Fig.12.34 A. Aspectul comercial alacidului gel în seringă prevăzută cu ace dozatoare. B. Acidul
gel aplicat pe smaţ în mod controlat (Roulet JF și colab;2001).

In vitro forţa de aderare a răşinii compozite la smalţul gravat cu acid fosforic este
de 20 MPa. Această forţă de aderare este suficientă pentru a rezista la forţa de contracţie
care acompaniază polimerizarea răşinii compozite. În consecinţă, dacă întreaga
preparare este complet mărginită de smalţ, gravarea acidă reduce în mod semnificativ
microinfiltraţiile marginale. Astăzi această tehnică s-a dovedit a fi o procedură de durată
şi de încredere pentru folosirea de rutină în odontoterapia restauratoare modernă
(Roberson TM;2006).
Îndepărtarea completă a acidului şi a fosfatului de calciu dezvoltat, păstrarea
curată a zonei gravate fără umiditate, contaminarea cu salivă sunt factori cruciali
pentru longevitatea unei legături smalţ-răşină. Din această cauză se preferă izolarea cu
digă în locul rulourilor.
Gravanţi acizi fosforici
Pentru a realiza o suprafaţă de smalţ receptivă pentru un adeziv se recomandă, în
general folosirea acidului fosforic cu o concentraţie cuprinsă între 30-40% cu un timp de
acţiune nu mai mic de 15 secunde şi un timp de spălare de 10-20 secunde ( ROMÂNU
M;BRATU D;2003), Fig.12.35 (Imagine autor).

A B
Fig.12.35 A. Exemplu de produs comercial de acid gel (Imagine autor). B. Spălarea gelului
acid cu seringa unitului timp de 15-30 de secunde (Riethe P şi colab;1988).
 Din punct de vedere istoric, au existat multe controverse în ceea ce priveşte
concentraţia H3PO4 pentru a realiza o gravare eficientă, deoarece s-a arătat că unii acizi
formează precipitate pe suprafaţă, care vor interfera cu răşina adezivă. Un studiu a arătat
că dacă se aplică H3PO4 în concentraţie de 50% timp de 60 de secunde pe smalţ, va
produce un precipitat de fosfat de calciu monohidrat, care poate să fie spălat cu uşurinţă.
Dacă se aplică un H3PO4 de o concentraţie sub 27% se va produce un precipitat de fosfat
dicalcic deshidratat, care se îndepărtează destul de greu. Dizolvarea calciului şi
adâncimea de gravare creşte odată cu sporirea concentraţiei, cea mai optimă fiind găsită
la 40%; o concentraţie mare va produce un efect invers. De altfel, cei mai mulţi gravanţi
comerciali au o concentraţie cuprinsă între 30-40%, deoarece concentraţiile mai scăzute
sunt ineficiente ( ROMÂNU M;BRATU D;2003).
Timpul de acţiune al acidului, de asemenea a fost redus de la tradiţionalul 60 de
secunde pentru H3PO4 în concentraţie de 30-40% la un timp minim de 15 secunde. Câteva
studii de laborator şi clinice au demonstrat că eficienţa adeziunii este egală pentru oricare
din timpul cuprins între 15 şi 60 secunde.
Spălarea este importantă. În general, este necesară o spălare de cel puţin 15 secunde
pentru a îndepărta fosfatul de calciu dizolvat, care altfel ar împiedica infiltrarea
monomerului în microporozităţile smalţului gravat. Studii recente au arătat că un timp de
spălare de o secundă nu reduce forţa de adeziune şi nici nu creşte microinfiltraţiile în
zona aceasta a smalţului. Folosirea etanolului pentru a îndepărta apa reziduală din smalţul
gravat acid sporeşte abilitatea monomerului răşinos de a penetra în microporozităţi.
Impregnanţii moderni conţin agenţi de uscare cum ar fi etanolul sau acetona cu efect
similar (ROMÂNU M;BRATU D;2003).
Adeziunea la smalțul gravat acid depinde de retenţia răşinii în retentivităţile
suprafeţei neregulate, create prin gravare. Retenţia răşinii care se formează la periferia
prismelor de smalţ este numită macroretenţie, Fig.12.36 (Bayne SC;1988).
 Fig. 12.36 Reprezentarea schematic a retentivităţilor mecanice (macro-şi microretnţii) realizate
de acid pe suprafaţa smalţului (Bayne SC;1988).

Retenţii mici, fine şi multe se formează după secţionarea capului prismelor de smalţ şi
dizolvarea cristalelor de hidroxiapatită prin gravare. În locul cristalelor dizolvate rămân o
multitudine de cripte înconjurate de material organic rezidual. Aceste fine retenţii sunt
numite microretenţii.
Macro- şi microretenţiile sunt baza pentru adeziunea micromecanică.
Microretenţiile sunt probabil mult mai importante din cauza numărului mare şi a
suprafeţei de contact extinse.
Lungimea macroretenţiilor este neimportantă, deoarece fracturile se produc
întotdeauna la nivelul gâtului retenţiei. Cele mai multe macroretenţii au numai 2-5
m în lungime. De asemenea, modelul de gravare acidă a prismelor de smalţ nu este de
importanţă deosebită în a obţine o adeziune puternică.
Agentul adeziv copolimerizând pe cealaltă faţă a sa cu matricea materialului
compozit va produce o puternică legătură chimică. Forţa de adeziune în cazul aderării
prin lipire este de 18-22 MPa şi este limitată de grosimea filmului de adeziv şi de forţele
de forfecare de la nivelul prismelor de smalţ adiacente. Limita teoretică superioară pentru
forţa de lipire este de cca 50 MPa. Forţa de aderare dezvoltată în prezent de cca 20 MPa
şi pare din punct de vedere clinic destul de acceptabilă. Utilizarea de peste 20 de ani în
clinică nu a detectat degradări ale legăturii mecanice la stresurile de rutină sau oboseală.

Alţi gravanţi ai smaluțului

Deoarece H3PO4 este un acid relativ agresiv, care îndepărtează o cantitate
substanţială de smalţ s-au testat şi alţi agenţi demineralizanţi. Acidul
etilendiamintetraacetic (EDTA), cu mare putere de demineralizare promovează numai o
slabă forţă de aderare la smalţ, probabil din cauză că nu gravează preferenţial. Acidul
piruvic 10% tamponat cu glicină pentru un ph de cca. 2,2 promovează o forţă mare de
aderare la smalţ, dar s-a constatat că este dificil de manipulat din cauza instabilităţii sale
(ROMÂNU M;BRATU D;2003).
O dată cu introducerea în practică a sistemului total de gravare, în care smalţul şi
dentina sunt gravate simultan, se aplică acizi slabi şi pe smalţ. Cu acest concept de
gravare totală termenul “gravare” este adesea înlocuit cu „condiţionare” şi termenul
gravant cu termenul de „agent condiţionant”. Concentraţia şi tipul de aplicare a agentului
de condiţionare este adaptat să furnizeze un model de gravare microporos în smalţ fără a
cauza o demineralizare extremă a suprafeţei dentare. Pornind de la acidul fosforic folosit
în concentraţie de 10-40%, s-au folosit şi alţi acizi anorganici cum ar fi acidul nitric
2,5%, precum şi acizi organici de genul acidului citric 10%, acidului maleic 10% şi acid
oxalic 1,6%-3,5%.
Unele studii au arătat că H3PO4 10%, acidul maleic 10% şi acidul nitric 2,5%
gravează smalţul tot aşa de eficient ca şi H3PO4 la concentraţie de 37%, dar date din alte
studii au arătat că forţa de adeziune este mult scăzută, dacă nu se urmează indicaţiile
fabricantului. Consecinţele clinice ale gravării smalţului cu acizi slabi nu sunt încă
cunoscute, de aceea sunt necesare cercetări în continuare despre acest sistem total de
gravare (ROMÂNU M;BRATU D;2003).
O recentă inovaţie este folosirea unui primer autogravant (impregnant), numit
condiprimer, care efectuează simultan atât gravarea cât şi condiţionarea. Raţionamentul
din spatele acestei soluţii de monomer acid este formarea unei soluții de continuitate între
suprafaţa dintelui şi materialul adeziv printr-o demineralizare simultană cu penetrarea
răşinii pe suprafaţa smalţului, cu monomerul acid care poate fi polimerizat in situ.
Condiprimerul se aplică şi se difuzează pe suprafașa dentară cu aer fără a se spăla.
O soluţie monomer acidă, bazată pe o mixtură apoasă de Phenyl-P,5-NMSA,
HEMA şi fotoiniţiator se aplică pe smalţ timp de 30 de secunde. Această soluţie se pare
că furnizează o forţă de adeziune şi o închidere marginală similară cu cea obţinută de
H3PO4 în concentraţie de 40%. Soluţia de impregnant acid arată o slabă demineralizare a
smalţului în comparaţie cu gravarea cu acizi convenţionali, iar modelul gravat rezultat
este şi el diferit de cel convenţional. Stratul de detritus de pe suprafaţa smalţului este
dizolvat, dar conturul prismelor de smalţ este slab expus. Semnele de erodare sunt
puternic evidente. Pentru că acest condiprimer este suflat cu aer şi nu spălat, fosfatul de
calciu dizolvat este încorporat în stratul de răşină adezivă. Dar dovezi clinice despre
eficienţa adeziunii la smalţ prin această nouă tehnică nu sunt încă disponibile, deoarece
acest sistem nu are o utilizare largă în practica de medicină dentară cotidiană (ROMÂNU
M;BRATU D;2003).
 12.1.8 Adeziunea la dentină

Conceptul clasic al odontoterapiei a fost schimbat între 1980 şi 1990 prin

promovarea unei noi tehnici de adeziune, în primul rând pentru smalţ şi apoi pentru
dentină. Nu de puţine ori adeziunea la dentină este dificilă. Materialele adezive pot să
interacţioneze cu dentina în diferite moduri: mecanic, chimic sau în ambele moduri.
Importanţa adeziunii micromecanice, similare cu cea a smalţului a fost acceptată
(Erickson RL;1992). Cercetătorii cred că adeziunea dentinară are loc în primul rând
datorită penetrării monomerului adeziv printre fibrele de colagen lăsate expuse prin
acţiunea acidului (Tay FR şi colab;2000), Fig.12.37 (Perdigao J şi colab;2006).

Fig.12.37 Dentina condiţionată cu acid fosforic 37% şi fibrele de collagen expuse (Perdigao J şi
colab;2006).

Expresia gravează şi spală este echivalentă cu termenul de sistem de gravare acidă totală.

Sumarul strategiilor curente pentru adeziunea răşinilor la dentină.

(Perdigao, J; Swift, EJ Jr; 2006)
Gravare acidă (E) Primer (P) Agent adeziv (B)
Trei etape Îndepărtarea detrisului dentinar. Includerea Includerea
Gravare acidă Expunerea colagenului moleculelor monomerului care este
totală intertubular și peritubular. biofuncționale de regulă hidrofob (Bis
(E+P+B) Deschiderea tubulilor sub formă (simultan hidrofile și – GMA) care poate
de pâlnie. hidrofobe). conține și un mic
Reducerea energiei de suprafață. Acoperirea procentaj hidrofil cum
suprafețelor externe este HEMA.
ale fibrelor de Copolimerizarea cu
colagen. moleculele primer-ului.
Restabilirea Penetrarea și
suprafețelor fără polimerizarea în spațiul
energie la un nivel interfibrilar pentru a
mult mai compatibil servi ca și suport
cu un material structural stratului
hidrofob. hibrid.
 Acid + un singur Îndepărtarea detrisului dentinar. Penetrarea în tubulii dentinari pentru a forma
flacon pentru Expunerea colagenului rășina captată.
gravarea acidă intertubular și peritubular. Se aplică primul strat peste dentina gravată acid
totală Deschiderea tubulilor sub formă acționând ca și un primer crescând energia de
( E+PB) de pâlnie. suprafață a dentinei.
Reducerea energiei de suprafață. Stratul al doilea, ca și următoarele, acționeaza ca
și adeziv, ocupând spațiile dense dintre fibrele
rețelei de colagen.

Două flacoane – Nu este îndepărtat stratul de detritus dentinar dar este fixat Se folosește acelși tip
autogravant iar colagenul intertubular este expus cca. 0,5 -1 μm de agent adeziv ca la
(EP + BP) datorită pH – ului său de 1,2 – 2. gravararea acidă totală.
Detritusul impactat în tubulii dentinari este impregnat cu Rășina retenționată se
monomerul acid dar nu este îndepartat, astfel primer-ul formează prin
pregătește calea pentru penetrarea ulterioară în penetrarea în
microretentivități, invadînd detritusul impactat. microretentivități a
primeru-lui care a
impregnat detritusul
compactat
“All in one” Gravează acid smalţul.
autogravant Incorporează detritusul dentinar restant în interfaţă.
(E + P + B) Fiind o soluţie apoasă de monomer fosfonatată, ea demineralizează
şi penetrează dentina în mod simultan, lăsând un precipitat la nivelul stratul hibrid.
Se formează un strat subţire de adeziv acompaniat de o forţă de adeziune slabă; se
recomandă mai multe straturi.
Atenţie! Incompatibilitate cu răşinile compozite autopolimerizabile.

Adeziunea la smalţ este un fenomen relativ simplu, fără a necesita o tehnică

sofisticată. Însă despre adeziunea la dentină nu se poate face aceeaşi afirmaţie. Spre
deosebire de smalţ, dentina conţine o cantitate însemnată de apă şi material organic din
care, în primul rând colagenul de Tipul I (Perdigao J;Swift EJ Jr;2006).
De asemenea, dentina conţine o reţea densă de tubuli care leagă pulpa cu
joncţiune smalţ-dentină. Un manşon de dentină h i p e r m i n e r a l i z a t ă numită
dentină peritubulară înconjoară tubulii. Între aceşti tubuli manşonaţi se găseşte o dentină
m a i p u ţ i n m i n e r a l i z a t ă numită dentină intertubulară care conţine fibre de
colagen cu caracter fibrilar. Dentina intertubulară este penetrată de canalicule
submicronice, care permit trecerea lichidului tubular şi a fibrelor printre tubulii dentinari
vecini, astfel formând o reţea anastomotică intertubulară.
Dentina este un ţesut hidratat intrisec, penetrând printr-o reţea de 1-2,5
micromilimetri, astfel umplând tubulii dentinari. Lichidul se deplasează lent, dinspre
pulpă înspre joncţiunea smalţ-dentină cu viteză redusă dar cu o presiune pulpară
constantă (Brannstrom M şi colab;1967). Presiunea pulpară are o valoare de 25-34 mm
coloană de mercur sau 34-40 cm. coloană de apă (Terkla LG;1987).
Tubulii conţin incluse extensiile celulare ale odontoblastelor şi sunt în directă
comunicare cu pulpa, Fig.12.39 (Riethe P şi colab;1988).
 Fig.12.39 Odontoblastele aparţin atât dentinei cât şi pulpei, având corpurile celulelor
cantonate în camera pulpară şi procesele citoplasmatice extizându-se în tubulii dentinari mineralizaţi
(Riethe P şi colab;1988).

În interiorul lumenului tubulilor se găseşte altă structură organică care se numeşte

lamina limitans care descreşte în mod substanţial radiusul funcţional al tubulilor. Aria
ocupată de tubulii dentinari descreşte odată cu creşterea distanţei până la pulpă. Şi
numărul tubulilor descreşte de la 45 000/mm 2 în apropierea pulpei, ceea ce înseamnă
22% din suprafaţă, la 20 000/mm2 în apropierea joncţiunii smalţ-dentină, ceea ce
presupune 1% din totalul suprafeţei de la acest nivel (Garberoglio R;Brannstron M;1976).
Diametru tubulilor în apropierea JSD este de 0,63 micromilimetri pentru ca în vecinătatea
pulpei să fie de 2,37 micromilimetri (Marchetti C şi colab;1992). Aceste date anatomice
despre dentină ne sugerează că a d e z i u n e a poate să fie afectată de grosimea
stratului de dentină restantă după prepararea cavităţii deoarece forţa de adeziune este
foarte scăzută la nivelul dentinei profunde din apropierea pulpei dentare. Însă, unii
adezivi dentinari şi în special cei ce conţin monomerul 4-META par să nu fie influenţaţi
de dentina subţire din jurul pulpei (Tao L şi colab;1991).
Când structurile dentare sunt tăiate cu diverse instrumente, pentru prepararea
cavităţilor pe suprafaţă se formează un strat rezidual de debriuri organice şi anorganice
numit detritus dentinar remaniant. Acest strat de detritus, din cauza presiunii exercitate
pe instrumente obliterează şi orificiile tubulilor dentinari, formând detritusul dentinar
impactat, descrescând permeabilitatea dentinei cu 86% (Pashley,DH;1992), Fig.12.40
(Sturdevant JR şi colab;200).
 Fig.12.40 Imagine microscopică a detritusului dentinar remaniant de suprafaţă şi a celui impactat
(Sturdevant JR şi colab;200).

Componenta de bază a detritusului dentinar este hidroxiapatita şi colagenul

denaturat. Acest colagen alterat capătă o consistenţă gelatinoasă din cauza fricţiunii şi
căldurii degajate din timpul procedurilor de preparare (Eick JD;1991). Detritusul dentinar
are o structură poroasă în profunzimea sa, care permite difuziunea fluidului dentinar
(Pashley DH;1992) dar o îndepărtare a sa cu soluţii acide va avea ca rezultat o sporire
considerabilă a ratei fluxului dentinar pe suprafaţa expusă. Acest lichid va interfera cu
adeziunea pentru că răşina hidrofobă nu aderă de substratul hidrofil chiar dacă s-a
realizat răşina captată în tubulii dentinari (Bowen RL;1984).
Permeabilitatea dentinară este afectată de alţi câţiva factori, cum ar fi: i) folosirea
anestezicelor vasoconstrictoare în anestezia locală; ii) radiusul şi lungimea tubulilor; iii)
vâscozitatea fluidului dentinar; iv) gradientul de presiune; v) dimensiunea moleculelor
substanţelor dizolvate în fluidul tubular şi vi) rata de îndepărtare a substanţelor de către
vasele sanguine. Toţi aceşti factori fac dentina un substrat dinamic şi în consecinţă un
substrat dificil pentru adeziune (Pashley DH;1992).
Sistemul adeziv dentinar implică un amestec lichid de monomer acrilic
neîncărcat, care se plasează pe o suprafaţă dentinară gravată acid şi impregnată în
prealabil. Impregnantul (primerul sau hema) se bazează pe un monomer hidrofil cum ar fi
2-hidroxietil metaacrilat; 2-HEMA care va umecta suprafaţa dentinară care poate conţine
o anumită umiditate. De altfel, primer-ul şi/sau agentul adeziv pot pătrunde în tubulii
dentinari, dar forţa de aderare este dată în primul rând de adeziunea micromecanică la
dentina intertubulară, care se găseşte între tubuli de-a lungul suprafeţei dentinare. În
ciuda acestui fapt, mulţi agenţi adezivi dentinari au fost formulaţi să permită o reacţie
chimică locală cu dentina, care în final ori a fost neînsemnată, ori fără contribuţie la
adeziune (Spencer P şi colab;1992).
În general, se presupune că 90% sau mai mult din forţa de aderare la dentină este
dată de o legătură mecanică.
Aşa cum s-a amintit, prepararea mecanică a dentinei lasă un strat astructurat de
debriuri (detritus), ce acoperă suprafaţa dentinară şi ascunde structurile subiacente.
Agenţii adezivi de început au fost hidrofobi şi s-au legat de stratul de detritus. Rezistenţa
la forfecare a fost de sub 6 MPa din cauză că stratul de detritus nu are o adeziune mare la
dentina sănătoasă. La început procesele de condiţionare a dentinei au îndepărtat stratul de
detritus, dar cu tendinţa de supragravare acidă. Astfel s-a obţinut o forţă de aderare de 10-
12 Mpa, care a sporit până la 18-20 MPa când sistemul adeziv a fost modificat chimic
pentru a fi mai hidrofil. Condiţionarea cu grijă a dentinei produce un relief micromecanic
pentru o legare intertubulară (dentina intertubulară) fără o demineralizare excesivă a
dentinei peritubulare. Cuplată cu un impregnant hidrofil, forţa de adeziune sporeşte până
la 22-35 MPa. Limita teoretică pentru adeziunea dentinară, la ora actuală este mai mare
(80-100 MPa) decât cea a smalţului pentru că dentina este mult mai rezistentă la forţele
de forfecare. Oricum, din cauza prezenţei de apă în cavitate, mai mare în dentină decât în
smalţ, longevitatea clinică a adeziunii dentinare nu poate să fie aşa de mare (Roberson
TM;2006).
Primerul din sistemul adeziv dentinar este destinat să penetreze stratul restant de
detritus dentinar şi dentina intertubulară umplând spaţiile rămase goale în urma dizolvării
cristalelor de hidroxiapatită (VanMaeerbeek B şi colab;2000). Aceasta permite primerului
să formeze o reţea interconectivă în jurul colagenului dentinar. Acest strat este numit
zona hibridă (zona interdifuziunii sau zona interpenetrării) de către Nakabayashi
(Nakabayashi N;1992), Fig.12.41 (Roberson TM şi colab;2006).

Fig.12.41 Strategia adeziunii (Roberson TM şi colab;2006)

În funcţie de chimia sistemului adeziv, stratul hibrid are o grosime variabilă de la 1-

5 m. Din păcate gravarea excesivă poate să decalcifice dentina pe o grosime de 1-10
m. Dacă această zonă nu este umplută în întregime de către primer, ceea ce a rămas gol
va acţiona ca zonă de minimă rezistenţă sau zonă contribuitoare la fractură. Extinderea
efectului gravării acide asupra rezistenţei fibrelor de colagen este încă necunoscută.
Oricum aceste sisteme demonstrează că o adeziune puternică la dentină este posibilă şi se
prevede un viitor strălucit pentru sistemele de adeziune.
 Fig. 12.42 Exemple de monomeri acrilici (HEMA) folosiţi la sistemele adezive (Roberson TM şi
colab; 2006).

Cheia ingredientelor din primer, în cele mai multe sisteme adezive este
hidroxietilmetaacrilatul (HEMA), Fig.12.41 (Roberson TM şi colab;2006). Această
moleculă este analogă cu metilmetaacrilatul cu excepţia faptului că esterul metil este
înlocuit cu un grup etoxiester ceea ce îl face hidrofil (Clemmensen,S;1985). Este relativ
volatil şi are tendinţa de a produce sensibilitate. De aceea, în timpul folosirii primerului
şi adezivului se va utiliza aspiratorul chirurgical pentru a reduce cantitatea de vapori de
HEMA (Munksgaard EC;1992).

12.1.8.1 Forţele de adeziune la nivel dentinar.

Cel mai adesea forţa de aderare a materialelor se măsoară prin forfecarea adezivului
sau a adezivităţii de unire pentru a produce fractura. Forţa de aderare este măsurată ca un
singur ciclu-stress de a fractura (Thompson JY;2006). În situaţia clinică, oricum oboseala
poate fi mult mai importantă, decât un singur ciclu-forţă. Forţa de fracturare care este
măsurată depinde de calea de fractură. Pentru o adeziune prin lipire, cum ar fi legarea
compozitului la dentină cu un agent adeziv dentinar grosimea materialului controlează
calea de fractură. Dentina este mai dură decât compozitul, care la rândul său este mai
puternic decât adezivul dentinar.
Dacă interfaţa restauraţie –dentină este puternică, fractura se va produce în
interiorul agentului adeziv sau este dirijată înspre materialul aderent. Dacă una sau
ambele interfeţe nu sunt bine legate, atunci fractura se va produce de-a lungul interfeţelor
slăbite.
Dacă agentul adeziv dentinar este legat chimic la compozit, el va trebui să
umezească foarte bine compozitul, să se unească din punct de vedere chimic cu el şi să
producă adevărata legătură chimică ce va crea o interfaţă foarte puternică. Forţa de
aderare la interfaţa adeziv-dentină depinde de gradul de umectare care s-a produs.
Dentina proaspăt tăiată este acoperită de detritus dentinar, este umedă şi nu sunt necesare
rugozităţi micro-mecanice. Gravarea selectivă va îndepărta numai o parte din stratul de
detritus sau în totalitate, controlează umiditatea locală şi produce o suprafaţă cu rugozităţi
micromecanice. Oricum dentina este puternic hidrofilă, de aceea adezivul dentinar va
trebui să fie hidrofil. Această calitate produce o legare chimică şi o interfaţă
micromecanică foarte bine legată. Cele mai recente sisteme adezive sunt livrate cu un
condiţioner, o soluţie de umectare (primer) şi un adeziv pentru a-şi atinge scopul.
O cale de îmbunătăţire a forţei de adeziune este reducerea grosimii adezivului până
la punctul în care fractura nu se poate propaga direct în acest sens. Dacă adezivul este
subţire şi/sau întortocheat ca geometrie, atunci anumite fracturi sunt conduse în alţi
aderenţi. Astfel unirea a două interfeţe devine mai mult decât o simplă adeziune a două
materiale. Aceasta este situaţia pentru agenţi curenţi de adeziune dentinară. Prin
impregnarea suprafeţei dentinare condiţionată sau gravată, grosimea finală a stratului de
adeziv dentinar va fi de cca 1 micron. Acum fractura va fi direcţionată în dentină şi forţa
de legare atinge recordul de 25-40 MPa.
Problema stomatologiei este că situaţii diverse necesită caracteristici chimice
diferite pentru un adeziv ca să producă o bună umezire şi/sau un film subţire. Astfel un
material care este un bun adeziv amelar sau dentinar nu este în acelaşi timp un bun adeziv
porţelan-metal sau pentru legarea amalgamului (Bayne SC;1995).

12.1.8.2 Sistemele adezive dentinare

Adeziunea cu succes la smalţ a fost obţinută relativ uşor, dar realizarea unui adeziv
eficient pentru dentină este mult mai problematică. Numai recent, sistemele dentinare
adezive produse au dat rezultate în laborator, care le indică şi pentru adeziunea la smalţ
totodată, câştigând încredere la nivel clinic.
Gravarea acidă a dentinei îi alterează nu numai conţinutul mineral dar îi modifică şi
energia liberă de suprafaţă care constituie un efect nedorit. Dentina are două substraturi
distincte de energie: unul de energie mare de suprafaţă (hidroxiapatita) şi un altul de slabă
energie de suprafaţă (colagenul). Primer-ul este destinat să crească tensiunea critică de
suprafaţă a dentinei.
Pasul final în complexa tehnică a adeziunii implică aplicarea unei răşini adezive cu
vâscozitate mică neîncărcată sau semiîncărcată, care penetrează dentina intertubulară
formând o zonă de interdifuziune dentină-răşină sau stratul hibrid. Aceasta, deasemenea
penetrează şi polimerizează în tubulii dentinari deschişi formând răşina captată. Peste
primer se aplică agentul adeziv care copolimerizează cu suprafaţa dentinară impregnată şi
care simultan oferă receptori de legare pentru copolimerizarea cu răşină compozită
restauratoare. Termenul de agent adeziv nu acoperă întreaga gamă de proceduri şi ca
atare a fost înlocuit cu termenul de sistem adeziv.

12.1.8.3 C o n d i ţ i o n a r e a d e n t i n e i
Condiţionarea dentinei se defineşte ca o alterare chimică a suprafeţei dentinare prin
acizi sau chelatori de Ca (EDTA) cu scopul de a îndepărta stratul de detritus dentinar şi
simultan să demineralizeze suprafaţa dentinară, Fig.12.56 (Roulet JF şi colab;2001).

A B
Fig.12.43 A. Aplicarea acidului pe întreaga suprafaţă dentinară a cavităţii. B. Substratul
dentinar după tratarea acidă a dentinei. Stratul de detritus dentinar a fost îndepărtat iar dentina
peritubulară şi intertubulară demineralizată (Roulet JF şi colab;2001).

Folosirea termenului condiţionare îşi are originea la începutul anilor 1990 când
aplicarea acidului pe dentina era un subiect tabu din cauza efectului asupra pulpei
subiacente. Condiţionerul a fost folosit pentru prima dată în aplicaţii clinice în cadrul
sistemului total de gravare, de aceea se aplică simultan pe dentină şi pe smalţ. Diverşi
acizi în concentraţii variate, cum ar fi acidul citric, maleic, nitric şi fosforic au fost
întrebuinţaţi de către diverse sisteme adezive. După aplicarea clinică, aceşti condiţioneri
sunt spălaţi pentru a îndepărta urmele de acid şi fosfatul de Ca dizolvat. O singură
excepţie există, acidul nitric în exces inclus în ABC Enhanced, se înlătură prin suflare cu
aer şi nu prin spălare. Oricum, această procedură este nefavorabilă pentru infiltrarea
ulterioară a răşinii (Perdigao J;1995).
După îndepărtarea stratului de detritus dentinar, acest proces superficial de
demineralizare expune eşafodajul microporos al fibrelor de colagen, ceea ce va spori
microporozitatea dentinei intertubulare (Eick JD şi colab;1993), Fig.12.57 (Bayne SC şi
colab;2006).

Fig.12.44 Dentina gravată acid cu expunerea fibrelor de collagen (Bayne SC şi colab;2006).

Deoarece această matrice de colagen este în mod normal suportată de fracţiunea

anorganică dentinară, demineralizarea poate să-i producă colaps (Van Meerbeek B;1993).
Pe dentina intertubulară fibrele de colagen expuse sunt orientate aleatoriu şi adesea
acoperite de o fază amorfă cu câteva microporozităţi şi de grosimi variabile. Formarea
unui gel amorf relativ impermeabil deasupra eşafodajului de fibre colagenice a fost
atribuit efectului combinat al denaturării şi colapsului stratului de detritus colagenic
rezidual (Van Meerbeek B;1993). Gravanţii şarjaţi cu siliciu lasă pe suprafaţa dentinară
depozite de particule de siliciu, care se pare că nu obliterează microporozităţile
intertubulare (White GJ şi colab;1989).
În cazul utilizării unui acid agresiv, apare un spaţiu submicronic, numit hiatus, la
tranziţia dintre pachetul de fibre colagenice şi dentina neafectată, iar cauza lui nu este
complet elucidată.
Adâncimea de demineralizare a dentinei depinde de câţiva factori, cum ar fi felul
acidului, timpul de aplicare, concentraţia acidului şi Ph-ul, precum şi alte componente ale
gravantului. De asemenea osmolaritatea şi vâscozitatea pot fi implicate într-o
demineralizare agresivă (White GJ şi colab;1989).
Totodată adâncimea demineralizării poate să depindă şi de distanţa dintre tubulii
dentinari. Deoarece acidul gravant nu obliterează tubulii, el este capabil să-i penetreze pe
o distanţă apreciabilă.
Creşterea agresivităţii agentului gravant poate forma în jurul tubulilor un şanţ
circumferenţial, care separă un manşon de dentină mineralizată peritubulară de dentina
intertubulară înconjurătoare.
După condiţionare, menţinerea unei suprafeţe dentinare umede se pare că este
esenţială pentru o adeziune optimă cu sisteme adezive hidrofile moderne. Desicarea
dentinei condiţionate poate să producă colapsul colagenului nesuportat şi astfel împiedică
o umectare adecvată şi o bună penetrare a răşinii. Tehnica adeziunii umede, în laborator
s-a dovedit a furniza o forţă de adeziune foarte puternică (Sasaki N şi colab;1996),
Fig.12.58 (Bayne SC şi colab;2006).

Dentina gravată acid umedă Dentina gravată acid uscată

Aer

Fig.12.58 Colapsul fibrelor de collagen după uscarea cu aer a dentine (Bayne SC şi

colab;2006).

Clinic, o suprafaţă dentinară hidratată are un aspect lucios, Fig.12.59 (Bayne SC şi

colab;2006).

Fig.12.59 Aspectul clinic al dentine umede – aparenţă strălucitore fără apă acumulată (Bayne
SC şi colab;2006).

Lichidul se va îndepărta cu bulete sterile de vată. Excesul de apă diluează impreg-

nantul şi-l face mai puţin eficient. Toată apa se îndepărtează în timpul fazei de
impregnare prin evaporare şi înlocuire cu monomeri, deoarece apa poate să afecteze
polimerizarea răşinii în interiorul stratului hibrid sau în dentina demineralizată. Ca
alternativă, dentina condiţionată se usucă cu aer şi se reumezeşte cu apă sau o soluţie
antibacteriană de genul clorhexidrinei (Carvalho RM şi colab;2000).
Acest proces de demineralizare, de asemenea modifică energia liberă de suprafaţă a
dentinei. Conţinutul crescut în proteină expusă după condiţionare este responsabil de
energia liberă mică de suprafaţă a dentinei gravate. Umezind o astfel de suprafaţă,
energia liberă scăzută este dificil de obţinut, iar adeziunea greu de câştigat, dacă energia
suprafeţei dentinare nu este sporită prin utilizarea de agenţi promotorii de suprafeţe active
(Eliades GC;1993).
Suprafaţa dentinară se poate modifica prin folosirea laserului sau a microabraziei.
Tehnologia laser modifică suprafaţa dentinară prin explozie microscopică, care va creşte
aderarea fricţională a dentinei anorganice şi retenţia micromecanică. Microabrazia se
bazează pe îndepărtarea ţesutului decolorat şi demineralizat cu rezultatul formării
stratului de detritus dentinar. Cercetări mai intense sunt necesare pentru a descoperi
potenţialul acestui tratament alternativ al suprafeţei dentinare pentru a spori adezivitatea
(Bayne SC şi colab;2006).

12.1.8.4 Aplicarea p r i m e r -u lui

Primer-ul serveşte ca agent promotoriu de aderare şi conţine monomer hidrofil
dizolvat în solvent organic cum ar fi acetona, etanolul şi/sau apa. Deoarece are
caracteristici volatile, acest solvent va antrena apa de la nivelul suprafeţei dentinare şi
umiditatea din reţeaua colagenică făcând posibilă infiltrarea monomerului prin
nanospaţiile reţelei colagenice expuse (Jacobsen T şi colab;1994). Impregnantul (primer-
ul) conţine un monomer cu proprietăţi hidrofile, care are afinitate pentru aranjamentul
tubular colagenic expus şi proprietăţi hidrofobe pentru copolimerizarea cu răşină
adezivă (Brat ,D şi cola b;1998). Obiectivul acestui pas de impregnare este acela de a
transforma suprafaţa dentinară hidrofilă într-una hidrofobă şi cu aspect spongios care va
permite răşinii adezive să umecteze şi să penetreze eficient în reţeaua de fibre colagenice
expuse (Eliades G;1994).
După condiţionare, reţeaua colagenică demineralizată este susceptibilă să se
colabeze atunci când apa este îndepărtată prin uscare. Colabarea şi contracţia colagenului
poate să conducă la o infiltraţie infraoptimală a adezivului (Bratu D şi colab;1998).
HEMA (2 hidroxietil-metaacrilat) este esenţial pentru promovarea adeziunii, deoarece are
caracteristici de umectare excelente şi se găseşte în cele mai multe sisteme moderne
adezive (Nakabayasahi N et al;1992). Mai nou, primer-ul conţine un iniţiator chimic sau
fotopolimerizant, ceea ce îi permite să fie polimerizat in situ. Mult mai vâscos, cum este
cel din adezivul dentinar BISCO ONE-STEP sau PRIMER AND BOND, s-a pus la
punct şi combină funcţia de primer cu cea de adeziv (Bratu D şi colab;1998),(Românu
M;Bratu D;2003).
Primer-ul a fost folosit și pentru a trata şi preveni hipersensibilitatea dentinară, care
se crede că este cauzată de gradientul de presiune al fluidului dentinar care comunică cu
mediul înconjurător. Primer-ul produce denaturarea şi precipitarea proteinelor din fluidul
dentinar şi în consecinţă scade permeabilitatea dentinară şi extravazarea fluidului pulpar
reducând simptomele clinice de hipersensibilitate (Yoshiyama M şi colab;1990).

Metode clinice de a p l i c a r e a P r i m e r-u l u i

Primer-ul se va aplica cu mare atenţie pentru a asigura o eficientă infiltrare a răşinii

în canalele interfibrilare ale reţelei de colagen, Fig.12.60 (Roulet JF şi colab;2001).

Fig.12.45 Substratul dentinar după aplicarea primer-ului. Apa a fost înlocuită de primer care
a impregnate fibrele de colagen (Roulet JF şi colab;2001).

Timpul de aplicare al primer-ului este de cel puţin 15 secunde, timp care va

permite monomerului să interdifuzeze în întreaga profunzime a suprafeţei
demineralizate. Când se foloseşte tehnica adeziuni la substrat uscat se va utiliza un
primer pe bază de apă iar cele 15 secunde vor permite reexpandarea colagenului colabat.
Când se foloseşte tehnica adeziunii pe substrat umed, se va aplica un primer conţinător
de acetonă sau etanol pentru 15 secunde pentru a îndepărta toate urmele de umiditate
prin evaporarea lor împreună cu solventul primer-ului. Mai mult, când acesta se foloseşte
împreună cu sistemele adezive gravare-spălare cu două (un flacon) sau trei secvenţe,
monomerul se va aplica cu generozitate şi în mai multe straturi. După o scurtă uscare cu
aer (1-2 secunde), suprafaţa impregnată trebuie să aibă un aspect sticlos, Fig.12.61
(Roulet JF şi colab;2001).
 Fig.12.61 Aspectul clinic al cavităţii după aplicarea primer-ului – aparenţă sticloasă (Roulet
JF şi colab;2001).

Primer-ul va fi aplicat energic pe suprafaţa dentinară pentru a accelera procesul de

interdifuziune al monomerului (Van Meerbeek B;1998). Acest fenomen crează un model
de aparenţă pe fibrele de colagen de ,,colagen păros“ cu perii orientaţi spre răşina
adezivă, (Van Meerbeek B;1998) combinând acţiunea mecanică de frecare cu cea
chimică a unui primer uşor acid, sporind şansele de dizolvare a materialului dentinar
anorganic şi a detritusului de suprafaţă și expunând fibrele de colagen profunde stufoase.
Smalţul gravat acid nu necesită o tratare separată cu primer pentru a obţine o
adeziune eficientă, atunci când se aplică pe smaţul uscat un agent adeziv neîncărcat sau
usor încărcat de monomer hidrofob. De altfel primer-ul se poate aplica peste smalţul
gravat acid f ă r ă a deteriora procesul de adeziune (Van Landuyt K şi colab;2005).

Răşina adezivă

De asemenea, numită şi agent adeziv este echivalent cu agentul adeziv amelar şi

constă dintr-un monomer hidrofob cum este bis-GMA şi UDMA şi un monomer hidrofil
de genul TEG-DMA ca reglator al vâscozităţii, şi HEMA ca agent de umectare. Rolul
major al răşinilor adezive este stabilizarea stratului hibrid şi formarea de răşină extinsă în
tubulii dentinari numită răşină retenţionată ( Bratu D şi colab;1998).
Răşina adezivă poate să fie auto- sau fotopolimerizabilă. Adezivul autopoli-
merizabil are avantajul că polimerizează prima dată la nivelul interfeţei dentinare din
cauza temperaturii mai ridicate a corpului (Fusayama T; 1993). În cazul adezivului
fotopolimerizabil se recomandă ca acesta să fie polimerizat înainte de aplicarea răşinii
restauratoare. În acest fel, răşina adezivă nu este deplasată, se oferă o lumină de
intensitate adecvată şi se stabilizează prin legare la dinte contracarând contracţia de
polimerizare a răşinii restauratoare (Erikson RL; 1992). Oxigenul inhibă polimerizarea
răşinii şi întotdeauna va exista un strat inhibitor de oxigen de cca. 15 m pe suprafaţa
răşinii adezive chiar şi după priză. Astfel acest strat de oxigen inhibitor oferă o legătură
dublă MMA suficientă pentru copolimerizarea răşinii adezive cu răşina restauratoare
(Rueggeberger FA şi colab;1990).
 Din punct de vedere clinic se preferă aplicatorul pentru uniformizare decât jetul de
aer, astfel reducându-se posibilitatea extinderii stratului de oxigen inhibitor, care ar duce
la scăderea forţei de aderare. În plus, în viziunea conceptului de arie adezivă elastică, un
strat gros de adeziv poate să absoarbă, prin acomodare elastică, forţele induse prin
contracţia de polimerizare a răşinii composite (Bratu D şi colab;1998).
Sistemele moderne adezive au adoptat un concept nou pentru relaxarea contracţiei
de polimerizare prin compensare elastică. Clearfil Liner Bond 1 şi 2 furnizează o răşină
cu vâscozitate scăzută, încărcată cu microfile silanate şi încărcătură prepolimerizată în
42% din greutate. De asemenea, noul CIS – bazat pe sistem adeziv Fuji Bond L.C. –
furnizează o răşină adezivă care conţine particule de sticlă fluoroaminosilicat. Folosirea
acestei răşini adezive acţionează ca o masă absorbantă de şoc, şi a dus la reducerea
infiltraţiilor marginale, sporirea forţei de aderare şi o mai bună retenţionare a restaurării
supusă stresului ocluzal. În acelaşi timp, aceste răşini adezive amortizează forţele şi
suferă un proces mai redus de contracţie. Aceşti adezivi au proprietăţi fizice superioare,
cu o rezistenţă la compresiune asemănătoare răşinilor compozite microfile. Aceşti adezivi
pătrund în tubuli şi formează răşina adezivă retenţionată prin ancorarea lor în tubuli.
Realizează fluorizarea dentinei demineralizate înconjurătoare şi îmbunătăţesc estetica
prin prevenirea efectului prismelor sau a liniei translucide din jurul marginii restaurării
(Românu M;Bratu D;2003).

Strategia adeziunii
În funcţie de atitudinea faţă de stratul de detritus dentinar, astăzi sunt în uz
următoarele strategii de adeziune în sistemele adezive dentinare moderne, Fig.12.62 (Van
Meerbeek B şi colab;1992), (Perdigao J;2006)

Fig.12.62 Cele două strategii adezive opuse promovate de sistemele modern adezive dentinare
(Van Meerbeek B şi colab;1992).
  O strategie modifică stratul de detritus dentinar şi îl încorporează în procesul de
adeziune. Această strategie se bazează pe conceptul că stratul de detritus oferă o barieră
naturală pulpei dentare apărând-o împotriva invaziei bacteriene şi limitează extravazarea
fluidului dentinar care ar împiedica eficienţa adeziunii. S-a propus tratarea stratului de
detritus dentinar cu o soluţie apoasă de 2,5% acid maleic, 55% HEMA şi urme de acid
mataacrlic (Albers HF;1990). Cu acest tip de tratament al detritusului dentinar, fabricanţii
efectiv combină filozofia gravării acide noninvazive cu cea agravării invazive a dentinei.
Rezultatul a fost păstrarea stratului de detritus dentinar modificat cu o slabă
demineralizare a suprafeţei dentinei subiacente intertubulare. Rezultatele metodei au fost
mediocre (Van Meerbeek B şi colab;1994). Umezirea eficientă şi polimerizarea in situ a
monomerului infiltrat în stratul de detritus aşteaptă ca să întărească legătura între stratul
de detritus şi suprafaţa dentinară subiacentă formând o legătură micromecanică şi poate
una chimică la dentina subiacentă. Aceşti adezivi pot să fie categorisiți într-un pas sau doi
paşi de sisteme adezive, care modifică stratul de detritus când ei sunt furnizaţi fie şi
numai cu o răşină adezivă sau cu un primer şi răşină adezivă. Interacţiunea acestor
adezivi cu dentina este foarte superficială, cu o penetrare limitată a răşinii la suprafaţa
dentinară (Bratu D şi colab;1998).
 A doua strategie de adeziune rezultă în îndepărtarea completă a stratului de
detritus dentinar cu acid, deoarece detritusul acţionează ,,ca o barieră” şi este considerat
un obstacol în calea penetrării adezivului dentinar până la substratul dentinar subiacent.
Pentru că metoda clinică implică aplicarea simultană a acidului pe dentină şi pe smalţ,
este cunoscută ca tehnica gravării acide totale. Mai este numită şi tehnica gravării şi
spălării, tehnică ce a constituit cea mai comună strategie pentru adeziunea dentinară
folosită cu succes şi astăzi (Românu M;Bratu D;2003). Mecanismul acestei strategii se
bazează pe combinarea efectului hibridării şi formarea răşinii retenţionate. Aceste sisteme
folosesc tehnica de aplicare în trei secvenţe consecutive. Din cauză că este o tehnică
laborioasă şi consumatoare de timp, cercetările s-au focalizat pe simplificarea acesteia pe
care unii autori o numesc generaţia a 5 - a de adezivi. Aceasta, de asemenea este numită
sistemul într-un flacon deoarece au combinat impregnantul cu răşina adezivă într-o
singură soluţie. Flaconul cu acid este separat. Pe piaţă se găsesc numeroase produse
comerciale adezive de genul acesta, deoarece practicienii preferă un material care să se
aplice uşor şi să nu fie consumator de timp (Românu M;Bratu D;2003).
 Acid + Spălare Primer/Adeziv + Compozit

Detritus dentinar Dentina gravată acid

Compozit Adeziv Strat hibrid

Fig 12.55 Adeziunea răşinii la dentină folosind tehnica gravării acide totale (Perdigao J şi
colab;2006).

 În final, sistemul adeziv din grupa a 3-a cu o strategie intermediară, care

presupune un gravant uşor acid. Acest sistem adeziv include un acid de gravare cu o
concentraţie mai mică decât cea tradiţională a acidului fosforic, cuprinsă între 30% şi
40%. Unele studii arată că acizii de gravare cu concentraţie scăzută de genul: acid nitric
2,5% , acid citric 10% , acid fosforic 10% sau acid maleic 10% - sunt tot aşa de eficienţi
ca şi acidul fosforic 30 - 40% concentraţie, dacă sunt aplicaţi pe smalţ timp de 15 secunde
(Aasen SM, Ario PD;1993). Alte studii arată ca acizi de astfel de concentraţie furnizează
smalţului o forţă de adeziune scăzută (Van der Vyver PJ şi colab;1997.)
Din punct de vedere clinic, suprafaţa alb – cretoasă a smalţului nu apare după
aplicarea unor astfel de acizi de concentraţie slabă. Un studiu clinic pe o restauraţie de
clasa a V-a în care s-a folosit pentru gravare acidul maleic 10% sau 10% acid fosforic
timp de 15 secunde nu arată la microscopie un model de gravaj asemănător cu cel al
concentraţiei de 37% şi arată coloraţii marginale în 10% din cazuri după un an şi în 30%
după 3 ani. Coloraţiile marginale au fost asociate cu defectele de la nivelul marginilor de
smalţ, defecte date de utilizarea acidului maleic (Van Meerbeek B şi colab;1996).
¤ Mai recent a fost introdus un nou tip de acid de condiţionare – Sistem Primer
AutoGravant (PAG). Acest primer acid conţine o moleculă răşinică fosfonatată care
îndeplineşte simultan două funcţii: gravează şi impregnează smalţul şi dentina în acelaşi
timp. Faţă de gravanţii convenţionali, PAG nu se spală, Fig.12.63 (Bayne SC şi
colab;2006).
Mecanismul de adeziune al PAG se bazează pe formarea unei soluții de continuitate
în substrat şi incorporarea detritusului dentinar restant în răşina retenţionată. Mai mult,
acest sistem simplifică tehnica adezivă deoarece elimină faza de spălare şi de uscare,
reducând astfel posibilitatea supraumezirii sau a desicaţiei care pot afecta adeziunea
(Kanca J; 1991). Deasemenea, întotdeauna apa este un component constant al PAG,
deoarece este necesară pentru monomerul acid ca să ionizeze şi să realizeze
demineralizarea ţesuturilor dure dentare. Aceasta îl face mai puţin susceptibil la variaţiile
în gradul de umiditate al substratului.
Un dezavantaj al sistemului PAG este că el nu gravează aşa de bine smalţul ca şi
acidul fosforic dacă acesta nu a fost bine instrumentat, in vivo restauraţia fiind
compromisă (Opdam NJ şi colab;1998). Cercetările sugerează că adezivii autogravanţi
sunt dezvoltaţi în continuare şi tind să înlocuiască gravarea acidă totală. Sistemele primer
autogravante au fost clasificate în trei categorii din punct de vedere al agresivităţii pH-
ului în: medii, moderate şi agresive. Sistemul primer autogravant mediu furnizează o
forţă de adeziune la dentină puternică iar la smalţ slabă, în timp cele agresive provoacă
reversul.
Sistemul primer autogravant nu realizează o discrepanţă între adâncimea
demineralizată şi infiltrarea răşinii pentru că sistemul demineralizează şi infiltrează
simultan substratul. Acest sistem nu îndepărtează în totalitate detritusul dentinar, iar în
final va rezulta o slabă sensibilitate postoperatorie. Cercetările clinice nu arată o diferenţă
de sensibilitate postoperatorie între diversele sistemen de gravare acidă (Perdigao J şi
colab;1999). Aceste rezultate sugerează că tehnica restaurativă este mai importantă decât
materialul.
Unele Sisteme PAG mai sunt numite condiţioneri nonlavabili sau primer-i
autogravanţi și sunt folosite cu un singur flacon de adeziv ca agent adeziv.
Continuând drumul spre simplificare, materialul autogravant, care incorporează paşii
clasici de gravare, impregnare şi sistem adeziv într-o soluţie, devine unul popular. Opus
sistemelor adezive convenţionale, acesta conţine un adeziv cu vâscozitate mică şi este
fotopolimerizabil, care leagă substratul impregnat de răşina restauratoare.
Adezivul “all in one” conţine un monomer ionic nepolimerizat care contactează în
mod direct materialul restaurator compozit. Acest monomer acid nereacţionat este în
parte responsabil pentru incompatibilitatea dintre acest adeziv şi compozitele
autopolimerizabile (Tay FR şi colab;2003). Adezivul „all in one” se comportă ca o
membrană semipermeabilă şi are ca rezultat o degradare hidrolitică a interfeţei răşină-
dentină (Perdigao J;2002). Pentru că acest adeziv trebuie să fie destul de acid ca să
demineralizeze smalţul şi să penetreze detritusul dentinar, hidrofilia răşinii sale
monomerice, de regulă un organofosfat şi carboxilat, este destul de înaltă. Unii dintre
aceşti monomeri răşinici pot să fie deasemenea şi hidrofili şi din această cauză sunt
responsabili de înlăturarea apei din substrat (Tay FR şi colab;2001).
Primer auto-gravant Adeziv + Compozit

Detritus dentinar remaniant Nu se spală Compozit

Impregnant

Adeziv dentinar Strat hibrid Detritus

 Fig.12.63 Adeziunea la dentină folosind sistemul primer autogravant (Bayne SC şi colab;2006).

Acesta demineralizează parţial stratul de detritus şi stratul de dentină subiacent fără a

dezobtura tubulii dentinari de detritus. Aşa cum am mai amintit, sistemul adeziv Clearfil
Liner Bond 2 condiprimer conţine un monomer acid Phenyl-P şi HEMA pentru o
condiţionare simultană şi impregnare atât a smalţului cât şi a dentinei.
Raţionamentul în această situaţie este că acest sistem demineralizează superficial
dentina şi simultan o penetrează cu monomerul, care poate fi polimerizat in situ. Se
creează o fază continuă de la dentina nealterată la răşina adezivă fără a rămâne un strat de
monomer hidrofil nepolimerizat la baza stratului de dentină demineralizată care va fi
foarte sensibilă la hidroliză (Perdigao J şi colab;2003).

12.1.8.5 A p l i c a r e a r ă ş i n i i a d e z i v e

În faza finală a procesului de adeziune se aplică startul adeziv. Se recomandă ca

împrăştierea adezivului pe suprafaţa de care va adera să se facă cu un aplicator şi nu cu
aer, deoarece îi reduce grosimea şi îi scade considerabil potenţialul de tamponare elastic.
Se vor aplica mai multe straturi de adeziv, iar între aplicaţii periuţa se va curăţa cu
miniprosoape de hârtie, până când startul de adeziv va căpăta o grosime de cca 100
microni (Moon PC şi colab;1992), Fig.12.64 (Roulet JF şi colab;2001).

A B
Fig.12.64 A.Aplicarea adezivului cu ajutorul unui dispozitiv de aplicare.B.Substratul dentinar
după aplicarea adezivului.Răşina hidrofobică difuzează lent în tubulii dentinari şi în dentina
intertubulară (Roulet JF şi colab;2001).

Dacă răşina adezivă se aplică într-un strat suficient de gros va acţiona ca un tampon
de relaxare şi va absorbi unele din stress-urile impuse de contracţia de polimerizare
degajate din răşina compozită restauratoare (Bayne SC şi colab;1994). În sprijinul
conceptului de aderare elastică vin sistemele de adeziune dentinare care utilizează răşini
cu vâscozitate redusă şi care au arătat că furnizează o înaltă forţă de adeziune şi
microinfiltraţii marginale minime (Davidson CL şi colab;1994). Microinfiltraţiile sunt
reduse şi în cazul în care s-a utilizat răşina încărcată cu vâscozitate redusă ,ca liner.
Conceptul de aderare elastică, pe lângă contracararea contracţiei de polimerizare,
absoarbe din forţele masticatorii, efectele îndoirii dintelui şi şocurile termice ciclice care
au o contribuţie însemnată la deteriorarea legăturii dinte-adeziv.
Răşinile adezive încărcate sunt înlocuite cu adezivi moderni semiîncărcaţi care
prezintă contracţii de polimerizare reduse şi propietăţi fizice superioare. Unele dintre ele
eliberează fluor în dentina înconjurătoare demineralizată şi înbunătăţesc esteticul prin
prevenirea formării efectului de prismă sau a liniei translucide din jurul marginii
restauraţiei (With GJ şi colab;1989).
Şi alte materiale au propietăţi antistress. Cimenturile adezive liner utilizate sub
restauraţiile din compozit vor reduce în totalitate rigiditatea şi vor creşte capacitatea de
absorbţie a stresului de către restauraţie. În acest sens, se preferă cimentul ionomer de
sticlă modificat cu răşină peste cimentul ionomer convenţional de bază (înlocuitor de
dentină) pentru că el poate să copolimerizeze cu răşina compozită restauratoare. Acesta
este numită tehnica sandwich (Powell LV şi colab;1995).
În cazul utilizării agenţilor adezivi fotopolimerizabili, răşina adezivă întotdeauna se
va polimeriza înainte de a aplicarea răşinii compozite restauratoare, Fig.12.65 (Roulet JF
şi colab;2001), deoarece în acest fel se evită: deplasarea monomerului pe suprafaţa
dentară, se stabilizează legătura dinte - răşină şi în final se activează mecanismul de
tampon elastic.

Fig.12.65 Substratul dentinar după polimerizarea răşinii adezive care s-a infiltrate complet în
dentina demineralizată oferind şi protective complexului pulpo-dentinar (Roulet JF şi colab;2001)
 Din cauza inhibiţiei oxigenului, un strat de 15 microni de răşină adezivă nu va
polimeriza, dar oferă suficiente legături duble metaacrilice pentru copolimerizarea cu
răşina restauratoare (Rueggeberg FA şi colab;1990).

12.1.8.6 H i b r i d a r e a

Rolul stratului hibrid în adeziunea dentinară este controversat. Datele din studiile in
vitro arată că infiltrarea răşinii sau hibridarea sau formarea unui strat hibrid are loc ca
urmare a demineralizării iniţiale a suprafeţei dentinare cu un acid care expune reţeaua de
fibre colagenice cu microporozităţi intertubulare şi ulterior sunt întrepătrunse de
monomerul cu vâscozitate mică ce nu oferă o adeziune suficient de puternică la dentină
(Gwinnett AJ; 1993). Alte studii sugerează că stratul de colagen nu oferă o aşa mare
contribuţie la forţa de adeziune interfacială (Gwinnett AJ; 1994). Această zonă, în care
răşina sistemului adeziv se întrepătrunde micromecanic cu colagenul dentinar, este numit
strat hibrid, Fig.12.66 (Bayne SC şi colab;2006).

Fig.12.66 Vedere generală microscopică printr-o restauraţie din compozit în care se vede (C)
materialul compozit, (A) adezivul, (H) stratul hybrid, (T) răşina adezivă captată în tubului, (D)
dentina neafectată (Bayne SC şi colab;2006).

În interiorul stratului hibrid s-au descris trei arii diferite (Bayne SC şi

colab;2006). În funcţie de sistemul adeziv, suprafaţa stratului hibrid constă dintr-o fază
amorfă dens-electronică, iar speculaţiile o consideră o zonă de colagen denaturat. Cu
Opti-Bond s-a observat un aranjament fibrilar colagenic mult mai liber, în care fibrele
colagenice individuale sunt direcţionate spre răşina adezivă, iar spaţiul interfibrilar
umplut cu răşină (Van Meerbeek B şi colab;1993).
 Zona mijlocie a stratului hibrid conţine fibre de colagen secţionate transversal şi
longitudinal separate prin spaţii electrono-transparente. De asemenea, între fibrele de
colagen s-au găsit canale interfibrilare cu dimensiunea de 10-20nm care reprezintă ariile
în care, cristale minerale reziduale de hidroxiapatită au fost înlocuite cu răşină ca rezultat
al procesului de hibridizare.
Baza stratului hibrid se caracterizează printr-o tranziţie graduală la o dentină
subiacentă nealterată cu o zonă parţial demineralizată de dentină, care conţine cristale de
hidroxiapatită placate cu răşină sau o tranziţie mult mai abruptă.
Rămân o serie de întrebări, de al căror răspuns depinde importanţa eficienţei
adeziunii (Summitt JB şi colab;2006):
1. Se ştie puţin despre impactul denaturării colagenului asupra durabilităţii
adezivităţii. Nakabayashi N;1985 atenţionează, că denaturarea colagenului prin acid
agresiv ar cauza cu timpul o legătură slabă. Acest fapt se produce când se utilizează acid
fosforic de 37% sau 40% concentraţie. Eick JD şi colab;1995 relatează prezenţa de benzi
de colagen restante în stratul hibrid, prezente pâna la o dentină sănătoasă.
2. O altă problemă abordată anterior este formarea unui gel amorf relativ
impermeabil pe suprafaţa eşafodajului de colagen expus, care va împiedica penetrarea
răşinii în dentina demineralizată (Eick JD şi colab;1995). Acest gel a fost atribuit
combinării efectului denaturării şi colapsului stratului de detritus colagenic rezidual. Ca
aplicaţie practică s-a sugerat aplicaţia de soluţie de hipoclorit de sodiu pentru a îndepărta
gelul, fapt găsit la început a avea efect favorabil asupra forţei de adeziune (Ciucchi B şi
colab;1994). Alţii au folosit hipocloritul de sodiu pentru a completa dizolvarea şi
îndepărtarea stratului de colagen pentru a expune dentina mineralizată subiacentă la care
atunci adezivul se va lega direct. Acest proces necesită cercetări în continuare.
3. În ceea ce priveşte gravarea acidă agresivă a dentinei acesta poate să cauzeze o
demineralizare la o adâncime, care va deveni inaccesibilă pentru o impregnare completă
cu răşină. Dacă se întâmplă acest fenomen, la baza stratului hibrid va rămâne o bandă de
colagen neimpregnată cu răşină, care va slăbi în mod dramatic legătura răşină-dentină
(Jacobsen T;1994). Penetrarea incompletă a răşinii a fost descrisă ca o zonă dentinară
microporoasă la baza stratului hibrid, care este gândită a fi o cale pentru neinfiltrarea
fluidelor, cauzând hidroliza colagenului şi scurtarea fiabilităţii adeziunii.
Microporozităţile în stratul hibrid au fost puse în evidenţă la microscopul cu transmisie
electronică pentru unele sisteme adezive din prima generaţie şi o penetrare imperfectă a
răşinii în cazul unor sisteme adezive modern (Tagami J şi colab; 1988). Cu alte sisteme
adezive moderne s-a raportat obţinerea unei sigilări complete a suprafeţei.
4. O altă problemă pusă în discuţie este gradul de conversie prin polimerizare a
răşinii care s-a infiltrat în zona superficială a dentine demineralizate. Răşina monomer
poate să pătrundă în această zonă doar că polimerizarea in situ nu este cea din laborator
iar longevitatea adeziunii fiind compromisă în mod dramatic. Gradul de polimerizare din
interiorul stratului hibrid este dependent de modul de polimerizare (foto-, auto- sau
ambele), locul iniţial al polimerizării (interfacial sau direct pe răşină) şi gradul de legături
duble de carbon disponibil in situ. O polimerizare inadecvată în interiorul stratului hibrid
poate acţiona ca rezervor pentru monomerul liber, astfel căpătând potenţial citotoxic
(Gerzina TM;1994).
5. În fine, aşa cum s-a menţionat apare odată cu folosirea tehnicii de umectare cu
adeziv o cantitate reziduală de solvenţi (etanol, acetonă), care nu s-au evaporat complet şi
pot să afecteze polimerizarea răşinii în stratul hibrid sau ocupă un spaţiu, care în condiţii
normale ar fi umplut de răşină.
Toate acestea legate de hibridare necesită cercetări în continuare, deoarece ele vor
determina calitatea stratului hibrid, iar în consecinţă stabilitatea hidrolitică a legăturii
răşină-dentină în mediul oral.
Rolul stratului hibrid în cadrul adeziunii dentinare este controversat. Studiile în vitro
arată că gradul de infiltrare a răşinii în tubulii dentinari şi în dentina intertubulară explică
proporţia adeziunii răşinii la dentină. Alte studii sugerează că stratul de colagen nu are o
contribuţie însemnată cantitaivă la sporirea forţei de adeziune interfacială (Gvinnett AJ;
1994). Studii despre diverse sisteme de adeziune raportează rezultate diferite şi uneori
conflictuale.
Formarea răşinii retenţionate
La suprafaţa dentinei stratul de detritus dentinar de suprafaţă şi cel impactat este
îndepărtat prin gravarea cu acid şi o răşină adezivă cu vâscozitate scăzută penetrează în
tubulii dentinari. Extensia polimerizată a răşinii este numită răşină retenţionată.
Formarea răşinii retenţionate în smalţ este considerat un fenomen critic al forţei de
adeziune iar contribuţia răşinii retenţionate formate în dentină la forţa de adeziune a fost
mai degrabă o speculaţie (Pashley DH;1990). Constatarea, că forţa de adeziune scade
odată cu adâncimea preparării şi la dentina intertubulară ocupă o zonă foarte mică din
totalul ariei de adeziune, a confirmat faptul că prezenţa dentinei intertubulare este mult
mai importantă decât formarea răşinii de retenționate în procesul adeziunii (Tagami J şi
colab;1990).
Creşterea umidităţii din cauza fluidului dentinar va afecta interacţiunea intimă a
sistemului adeziv cu suprafaţa dentinară, iar sporirea caapcității hidrofile şi îmbunătăţirea
umectabilităţii sistemelor adezive moderne fac ca forţa de aderare să fie mai puţin
afectată de adâncimea preparării şi umiditatea dentinei.
În cazul noilor sisteme adezive s-a observat răşina retenţionată în tubuli sub forma
unui miez de răşină care este înconjurat de pereţii tubulilor hibridizaţi. Acest fenomen a
fost numit pereţi tubulari hibridizaţi. Aceştia furnizează o ataşare fermă a răşinii la
pereţii tubulilor şi ajută la sigilarea lor şi la protecţia pulpei. De asemenea răşina se
infiltrează chiar şi în ramificaţiile laterale ale tubulilor formând o răşină submicronică
retenţionată, intim ataşată la pereţii ramificaţiilor tubulilor (Tay FR şi colab;1994),
Fig.12.67 (Bayne SC şi colab;2006).
 Fig.12.67 Imaginea microscopică arată răşina adezivă cum a pătruns în tubulii dentinari
(Bayne SC şi colab;2006).

Formarea răşinii retenţionate submicronice a fost splendid ilustrată de Chappell, RP

şi colab;1994. De aceea, 15% din forţa de adeziune obţinută cu sistemele adezive
moderne a fost atribuită formării răşinii retenţionate.

12.1.8.7 Suprafaţa dentinară u m e d ă versus suprafaţă dentinară u s c a t ă.

Dentina dintelui viu este, fără îndoială, umedă şi din punct de vedere clinic este
greu de a obţine o dentină uscată (Kanca J;1992 şi 1996). Apa afost considerată
incompatibilă cu o bună adezivitate a răşinii la dentină şi din această cauză cercetările
s-au direcţionat să descopere un sistem adeziv compatibil cu umiditatea mediului
înconjurator. Mulţi adezivi combină monomeri hidrofili cu monomeri hidrofobi în
acelaşi flacon dizolvaţi într-un solvent organic de genul etanolului sau acetonei.
Tehnica adezivităţii în mediu umed previne colabarea fibrelor de colagen care se
produce atunci când se usucă dentina demineralizată, Fig.12.68 (Roulet JF şi
colab;2001).

Fig.12.68 Astăzi se consideră important a lăsa umedă dentina,în cavitatea preparată

(Roulet JF şi colab;2001).
 O astfel de alterare va împiedica penetrarea monomerului în labirintul
nanocanalar format prin dizolvarea cristalelor de hidroxiapatită dintre fibrele de
collagen (Eick JD şi colab;1997). Folosirea sistemelor adezive pe o suprafaţă
dentinară umedă a fost posibilă prin incorporarea solvenţilor organici de genul
etanolului si/sau acetonei în primer sau adeziv. Pentru că solventul antrenează apa de
pe suprafaţa dentinară şi din reţeaua de fibre colagenice permite infiltrarea răşinii
monomerice în spaţiile dense ale reţelei nanometrice de fibre colagenice. S-a arăta că
tehnica aderării în mediul umed sporeşte forţa de adeziune pentru că apa păstrează
porozităţile reţelei de colagen disponibile pentru infiltrarea monomerului (Kanca
J;1992). Dacă dentina este uscată insistent cu aer, fibrele de colagen imediat se
colabează şi vor împiedica pătrunderea monomerului răşinic (Carvalho RM şi
colab;1996).
Nu se indică o băltire cu apă a suprafeţei dentinare deoarece aceasta ar dilua
primer-ul. Se recomandă o suprafaţă umedă hidratată strălucitoare (Tay FR şi
colab;1997). Din punct de vedere clinic este imposibil de a usca smalţul fără a usca
simultan şi dentina. De aceea se recomandă ca înainte de aplicarea adezivului,
suprafaţa dentinară să se umezească pentru a înlătura inconvenientul colabării fibrelor
de colagen. Unii autori recomandă incorporarea apei în compoziţia unor adezivi, apă
care va decolaba fibrele de colagen şi va permite difuziunea răşinii monomerice în
substrat (Van Meerbeek B şi colab;1998.).
Când se îndepărtează apa, colagenul îşi pierde caracteristicile elastice iar
colapsul fibrelor de colagen după uscarea dentinei poate să fie rezultatul modificărilor
din cadrul aranjamentului molecular. În mediul umed, spaţii largi separă moleculele
de colagen, pe când în stare de desicaţie moleculele sunt aranjate mult mai compact.
Aceasta, pentru că spaţiile extrafibrilare în colagenul de Tipul I hidratat este umplut
cu apă, pe când în colagenul uscat nu există spaţii extrafibrilare sau sunt foarte puţine
pentru a permite difuziunea monomerului inclus în sistemul adeziv (Sasaki N şi
colab;1983). Îndepărtarea apei, deasemenea permite adiţionarea hidrogenului care se
leagă de moleculele de colagen care anterior erau legate de moleculele de apă şi în
final nelăsând spaţii interfibrilare. După îndepărtarea apei prin uscarea cu aer, rezultă
o reducere a volumului reţelei de colagen cu o treime din volumul său original. Dacă
dentina demineralizată uscată se re-umezeşte, matricea de colagen se re-expandează
şi revine la dimensiunile iniţiale (Van der Graaf ER;1993). Rigiditatea dentinei
decalcificate creşte atunci când ţesutul este dehidratat chimic în solvent amestecat cu
apă sau fizic în aer. Fenomenul este reversibil atunci când ţesutul este re-hidratat cu
apă (Maciel KT şi colab;1996).
Din punct de vedere clinic este dificil de evaluat cantitatea de apă care trebuie
să fie lăsată pe suprafaţa dentinară înainte de aplicarea sistemului adeziv. Ideal ar fi
ca apa să formeze un strat uniform, fără a bălti şi o arie care să nu fie uscată. Uscarea
suprafeţei dentinare cu ajutorul spray-ului, după spălarea gelului acid, nu este
recomandată deoarece el nu poate să producă un strat uniform de apă şi poate să
producă desicarea suprafeţei bogate în fibre de colagen. Studiile de laborator au arătat
că re-umezirea dentinei desicate cu o soluţie apoasă de HEMA poate să crească
umiditatea dentinei gravate acid şi să se obţină o forţă de adeziune normală şi mai
ales atunci când se va utiliza un adeziv fără HEMA în compoziţia sa. Studiile au
arătat că excesul de apă se poate îndepărta cu o buletă de vată, fără ca să fie afectată
forţa de adeziune (Goes MF;1997).
Rolul proteinelor î n a d e z i u n e a d e n t i n a r ă.
Un alt rezultat important în adeziunea dentinară este că uscând dentina
demineralizată se creşte potenţialul pentru remineralizarea ulterioară. Prin uscarea cu
aer fibrele de colagen devin mai puţin susceptibile la degradare pentru că devin
insolubile. Sunt capabile să reziste la forţele de tracţiune, realizând o interfaţă elastică
(Inaba D şi colab;1995).
Îndepărtarea parţială a fosfoproteinei de la nivelul leziunii radiculare poate să
crească potenţialul de remineralizare al acestor leziuni (Clarkson BH şi colab;1991).
Sub stratul hibrid se găseşte un strat de colagen expus, care în condiţii de mediu
ideale se va remineraliza iar nanoinfiltraţiile de la bază vor fi doar temporare şi vor
dispărea odată cu începerea fenomenului de remineralizare. Cercetările au arătat că
dacă dentina demineralizată este restaurată cu un sistem adeziv, stratul demineralizat
subiacent se va remineraliza în 4 luni. Efectul acidului asupra concentraţiei de
proteine noncolagenice și rolul acestora au răsunet asupra stabilităţii şi durabilităţii
interfeţei răşină-dinte (Tatsumi T şi colab;1992).
Alte cercetări au arătat că acidul fosforic produce denaturarea fibrelor de
colagen din dentină (Pashley DH;1992.). Această distrucţie se produce numai atunci
când acidul acţionează timp îndelungat. O gravare acidă de 15 secunde nu modifică
configuraţia spaţială a moleculeleor de colagen şi nu compromite substratul adeziv.
Microinfiltraţia.
Microinfiltraţia este definită ca trecere a bacteriilor şi a toxinelor lor prin
spaţiul dintre materialul restaurator şi pereţii cavităţii (Bauer JG şi colab;1984). În
practica cotidiană microinfiltraţia devine importantă atunci când se consideră că
iritaţia pulpară este cauzată de bacterii şi nu de toxicitatea chimică a materialului
restaurator. Câteva studii au arătat că răspunsul pulpar la materialul restaurator este
legat strâns de gradul infiltraţiei marginale (Mejare I şi colab;1987). Bacteriile sunt
capabile să supravieţuiască şi să prolifereze sub restauraţiile de compozit, dacă provin
din infiltraţia marginilor defecte. Dacă restauraţia este ermetic sigilată, bacteriile nu
pot să supravieţuiască (Mejare B şi colab; 1987). În unele situaţii clinice se produce
inflamaţia pulpară şi în absenţa bacteriilor, dar aceasta are loc din cauza produşilor
bacterieni de genul endotoxinelor, resturilor de membrane celulare şi a unor elemente
derivate de la lipopolizaharidele bacteriene. Inflamaţia este iniţiată după 72 de ore de
la provocarea pulpei, odată cu migrarea leucocitelor în pulpa dentară (Warfinge J şi
colab;1985).
Cercetările recente au arătat prezenta de pori de dimensiune nanometrică sub
sau în zona de interdifuziune răşină-dentină în ciuda absenţei defectelor marginale de
la nivelul restauraţiei (Sano H şi colab;1995). Este discutabil dacă absenţa defectelor
marginale are ca efect o perfectă sigilare între dentină şi răşină. Legarea răşinii la
preparaţia cu marginile în smalţ este departe de a fi cea mai bună cale de a preveni
microinfiltraţiile (Swift EJ şi colab;1994).
Prezenţa lacunelor la nivelul interfeţei răşină-dentină nu produce o desprindere
imediată a restauraţiei. Dacă sistemul adeziv nu aderă intim la substratul dentinar se
va dezvolta o lacună la interfaţă prin care bacteriile sunt capabile să pătrundă.
Cercetări stiinţifice au arătat că în ciuda unei sigilări marginale dentinare incomplete
nu s-a constatat inflamaţie pulpară sau necroză sau ambele (Van Meerbeek B şi
colab;1996). O explicaţie plauzibilă pentru acest paradox este că lacunele formate
între stratul hibrid şi răşina adezivă lasă tubulii dentinari plini cu răşină retenţionată.
În legătură cu gradul de infiltrare, unii autori au speculat că in vivo infiltraţia
este mai redusă decât cea din vitro, la acelaşi nivel experimental. Forţa de adeziune
descreşte cu timpul, iar interfaţa răşină - dentină suferă modificări ultrastructurale
care periclitează adeziunea (Meiers JC,Young D: 2001). Degradarea adeziunii are loc
din cauza hidrolizei care se întâmplă fie în răşina adezivă, fie în fibrele de colagen
care nu sunt complet acoperite cu adeziv în stratul hibrid şi mai ales atunci când
marginile cavităţii se termină în dentină ( De Munck J şi colab; 2003). Când toate
marginile restauraţiei sunt în smalţ, calitatea şi integritatea adeziunii rămâne
neschimbată în timp.
Termenul de noninfiltraţie se foloseşte pentru a descrie micile porozităţi din
stratul hibrid sau de la nivelul zonei de trecere dintre acesta şi dentina mineralizată,
care vor permite penetrarea minusculelor particule de nitrat de argint. Penetrarea
nitratului de argint amoniacal rezultă în două modele de nanoinfiltraţie: (i) model sub
formă de pete care se găseşte în stratul hibrid sau adezivul autogravant care este
cauzat de de incompleta penetrare a răşinii şi (ii) un model reticular care se produce
în stratul de adeziv şi este produs în aria unde apa nu a fost îndepărtată în totalitate
din zona adezivă (Tay FR şi colab; 2002).
Un nou termen water trees (apa reziduală) este asociat cu porozităţile din stratul
de adeziv polimerizat şi este un factor responsabil pentru degradarea în timp a
interfeţei adezivului deoarece această apă reziduală previne completa polimerizare
(Tay FR şi colab;2003 ).
 B i o c o m p a t i b i l i t a t e a.
Acidul fosforic, pe lângă demineralizarea suprafeţei dentinare, îndepărtează
detritusul dentinar remaniant şi deschide tubulii dentinari. În ciuda celor afirmate că
acidul fosforic pătrunde prin tubuli până în spaţiul pulpar, interacţiunea dintre acid şi
dentină este limitată la o arie superficială de 1,9-5,8 micromilimetri (Pardigao J şi
colab; 2003). Efectele acizilor asupra dentinei sunt limitate prin capacitatea de
tampon a hidroxiapatitei şi a altor componente ale dentinei care includ colagenul, care
acţionează ca o barieră cu potenţial de reducere a demineralizării (Marshall şi
colab;1992).
O altă problemă asociată cu gravarea acidă a dentinei este aceea că acidul gel
este hipertonic (Pashley PH şi colab;1992). Gelul hipertonic va antrena, prin
osmolaritate, lichidul din tubului spre suprafaţa dentinei şi va altera expunerea
fibrelor de colagen. Idealar fi ca să se folosească acid izotonic pentru gravarea
dentinei care s-a dovedit a fi nenociv pentru celulele din cultură. O vreme s-a crezut
că acidul şi componentele acide aplicate pe dentină cauzează inflamaţia pulpară şi din
această cauză s-a considerat esenţială folosirea liner-ilor şi a înlocuitorilor de dentină
pentru a proteja pulpa împotriva toxicităţii materialelor restauratorii (Cox CF,Suzuki
S;1994).
Sistemul adeziv dentinar este foarte bine tolerat de complexul pulpo-dentinar în
absenţa infecţiei bacteriene, infecţie care poate să fie evitată printr-o restauraţie
ermetică (White KS şi colab;1994). Câteva articole ştiinţifice au arătat că dacă se
gravează acid pulpa şi se aplică direct sistemul adeziv peste pulpa expusă se produc
inflamaţii severe (Souza Costa CA şi colab; 2000). Raţiuni etice nu permit utilizarea
de rutină a gravării acide a pulpei la pacienţi. Iar conceptul coafajului pulpar direct
rămâne o topică controversată.
Reacţiile pulpare adverse după procedurile de restaurare sunt cauzate de o
combinaţie de factori după cum urmează: 1) invazia microbiană pulpară de la
preparaţie şi de la leziunea carioasă existentă; 2) penetrarea microbiană în pulpă din
cauza restauraţiilor defecte; 3) gradientul de presiune cauzat de uscarea excesivă sau
din cauza presiunii mari din timpul cimentărilor; 4) traumatisme; 5) preparări
iatrogenice - presiune excesivă, degajare de căldură sau fricţiunea şi 6) stresuri
provenite din contracţia de polimerizare.
În ceea ce priveşte biocompatibilitatea, preparările cu smalţ la periferie sunt
foarte importante deoarece reduc stresul cauzat de contracţia de polimerizare prin
adeziunea amelară puternică şi sigilarea marginală este de bună calitate.

12.1.8.8 F a c t o r i i c l i n i c i care i n f l u e n ţ e a z ă a d e z i u n e a
d e n t i n a r ă.
 *Conţinutul mineral crescut al dentinei din diferite circumstanţe clinice,
inclusiv vârsta dentinei în care tubulii dentinari devin obliteraţi cu cristale de fosfat
tricalcic (Yoshyiama M şi colab;1996). Dentina care a suferit aceste modificări se
numeşte dentină scleroasă şi este mult mai rezistentă la acţiunea de gravare acidă
decât ,,dentina normală”. În dentina scleroasă penetrarea adezivului este limitată,
(Van Meerbeek B şi colab;1994) iar eficienţa clinică a adezivului dentinar este mult
mai scăzută decât într-o dentină normală, dar adezivi specifici pot să îndeplinească
această funcţie.
* Forţele masticatorii produc nu numai leziuni noncarioase cervicale ci şi
deteriorări ale restauraţiilor cavităţilor de clasa a V-a (Heymann HO şi colab;1991).
Bruxismul şi alte forţe excentrice care generează forţe laterale duc la concentrarea
stresului în ariile cervicale. Aceste stresuri pot să fie de magnitudine redusă, dar
stresurile ciclice produc o oboseală care deteriorează adeziunea dintre dentină şi
răşină.
* Tipul de compozit are o importanţă mare în longevitatea restauraţiilor (Van
Meerbeek B şi colab;1996). Dimensiunea contracţiei de polimerizare depinde de
încărcătura anorganică a fiecărui tip de compozit. Compozitele microfile au un modul
de elasticitate scăzut, ceea ce înseamnă ca ele au posibilitatea să amortizeze stress-
urile cauzate de polimerizare sau de forţele de îndoire (Van Meerbeek B şi
colab;1996). Compozitele care au un modul de elasticitate înalt nu compensează
stresul acumulat în timpul polimerizării şi acesta se transferă la interfaţa adezivului şi
cauzează desprinderea restauraţiei.
S-au imaginat câteva metode pentru a spori capacitatea de curgere a
compozitelor. Una dintre ele indică utilizarea compozitelor nevâscoase cu rolul de
absorbante de şocuri, între compozitele de restaurare şi pereţii cavităţii. De asemenea,
compozitele cu vâscozitate scăzută reduc microinfiltraţiile atunci când sunt utilizate
ca parte integrată a sistemului de adeziune (Staninec M, Kawakami M; 1993).

12.1.9 I n c o m p a t i b i l i t a t e a î n t r e c o m p o z i t e l e a u t o p l i
m e r i z a b i l e ş i c e l e d u a l - p o l i m e r i z a b i l e.
Aceste compozite sunt folosite în ariile de preparate cu acces limitat la
lumină, cum ar fi: cimentarea coroanelor, a DCR –urilor, a inlay-urilor şi onlay-urilor.
Câteva studii au raportat o incompatibilitate între adezivii fotopolimerizabili şi
compozitele activate chimic (Miller MB;2004). Într-un studiu, adezivul care conţine
PENTA, un monomer cu un grup acid fosfatic, nu aderă de compozitul
autopolimerizabil dacă adezivul a fost malaxat cu un activator sulfinic acid (Swift EJ
şi colab;2001). Alt studiu arată o reducere a forţei de adeziune cu cca 91% atunci
când se foloseşte împreună compozitul autoplimerizabil cu cel fotopolimerizabil.
 Această inhibare a autopolimerizării cu adeziv cu compoziţie specifică se pare că este
legtă de pH-ul adezivului (Sanaris AME şi colab;2001).
12.1.10 D e s e n s i b i l i z a r e a.
Hipersensibilitatea dentinară este o condiţie comună clinică dificilă de tratat,
deoarece tratamentul nu este însoţit de un succes deplin. Din ce în ce mai mulţi
cercetători agrează ideia că teoria hidrodinamică explică cel mai bine
hipersensibilitatea dentinară. Pacienţii au un disconfort atunci când dinţii devin
subiectul modificărilor de temperatură, a gradintelor osmotice cum ar fi alimentele
dulci, sărate sau stimulilor tactili (Brannstrom M şi colab;1967). S-a calculat că în
lume cca 50% din populaţie este afectată de hiperestezie (Gillam DG şi colab;1999).
Teoria despre transmiterea stimulilor dureroşi sugerează că acestă durere este
amplificată atunci când tubulii dentinari sunt deschişi în cavitatea orală (Reinhardt
JW şi colab;1995). Relaţia dintre hiperestezie şi pacienţi in vivo a fost bine stabilită şi
s-a constatat că atunci când se oblitereză tubulii se reduce şi sensibilitatea. De
asemenea s-a sugerat că incorecta manipulrare a unor materiale adezive, cum sunt
cele conţinătoare de acetonă pot să cauzeze hiperestezie postoperatorie (Kerns DG şi
colab;1991).
Zona cervicală a dinţilor este cea mai comună arie de hipersensibilitate şi este
cauzată nu numai de eroziunile cervicale, dar şi de abraziile mecanice sau stress-urile
ocluzale, iar durerea este amplificată atunci când tubulii dentinari sunt deschişi în
cavitatea orală.
Clinicienii au folosit diverse materiale şi tehnici pentru a trata
hipersensibilitatea dentinară incluzând: paste de dinţi specifice, iradierea cu laser
CO2, adezivi dentinari, agenţi antibacterieni, aldehide, suspensii răşinice, răşini
fluorurate, varnishuri fluorurate, fosfat de calciu, nitrat de potasiu şi oxalaţi, etc.
(Zhang C şi colab;1998).
Folosirea adezivilor dentinari pentru reducerea hipersensibilităţii a devenit un
fenomen popular. Reducerea sensibilităţii se datorează formării de răşină retenţionată
şi a stratului hibrid. Preciptarea proteinelor din fluidul dentinar în tubulii dentinari
constitie o soluţie eficienta de desensibilizare. Studiile, în continuare oferă date
contradictorii.

12.2 SIGILANŢII FISURILOR

Introducere
Sigilanţii fisurilor au fost introduşi în uzul stomatologic la sfârşitul anilor 1960.
Sigilanţii ofereau o alternativă procedurilor de preperare şi de restaurare a dinţilor pentru
a elimina caria de la nivelul şanţurilor, fosetelor şi fisurilor, Fig.12.69 (Riethe P şi
colab;1988).

A B
Fig.12.69 A. Şanţ format prin coalescenţa completă a cuspizilor. B. Fisură formată prin
coalescenţa imperfect a cuspizilor (Riethe P şi colab;1988).

Fosetele şi fisurile sunt arii de retenţie pentru resturile alimentare şi flora

microbiană, nu sunt autocurăţibile şi sunt considerate zone de elecţie pentru dezvoltarea
cariei dentare. Obiectivele sigilării fosetelor şi fisurilor sunt simple şi se reduc la
eliminarea geometriei care adăposteşte bacteriile şi să prevină contactul dintre bacterii
şi nutritivi la baza fosetelor sau fisurilor. Sigilantul se foloseşte pentru a închide aria care
nu se poate autocurăţa. Chiar dacă sigilantul are o rezistenţă scăzută la uzură şi se înlătură
rapid, zonele cheie rămân obliterate.
Pentru ca sigilanţii să constituie un succes ei trebuie posede o retenţie adecvată.
Cele mai multe fosete şi fisuri au un anumit grad de macroretenţie deoarece penetrarea
sigilantului în profunzimea lor este limitată de debriuri, acces inadecvat sau vâscozitatea
sigilantului. Retenţiile micromecanice necesare sunt obţinute prin gravarea acidă a
suprafeţei dintelui. Când este cazul sigilantul se va ajusta pentru a nu interfera cu
contactele ocluzale normale.
12.2.1 Clasificare
Materialele de sigilare sunt clasificate după metoda de polimerizare în
autopolimerizabile şi fotopolimerizabile, Fig.12.70 (Riethe P şi colab;1988).
 A

B C
Fig.12.70 A. Sigilanţi autopolimerizabili. B și C Sigilanţi fotopolimerizabili (Riethe P şi
colab;1988).

Primii sigilanţi s-au bazat pe metil-metaacrilat şi cianoacrilat. Ultimile generaţii

de sigilanţi, în compoziţie sunt neîncărcaţi sau uşor încărcaţi şi se bazează pe un
monomer difuncţional cum ar fi cel al matricei compozitelor.Î n acest sistem, principalul
monomer este BIS-GMA care se diluează cu produşi cu greutate moleculară mică de
genul trietilen-glicol dimetaacrilat (TGDMA) pentru a-i reduce vâscozitatea (Bratu D şi
colab;1999). Pentru a-l diferenţia de smalţul înconjurător, sigilantului i se adaugă cantităţi
mici de colorant, cum ar fi oxidul de titan, deoarece un material transparent este dificil de
localizat în timpul inspecţiei clinice şi al evaluărilor ulterioare. Sigilantul
autopolimerizabil are avantajul că se întăreşte suficient de rapid după aplicare în zona de
obliterat împiedicând fenomenul de curgere la distanţă, totodată având timp ca să
penetreze foseta şi fisura de sigilat. Dacă suprafaţa ocluzală nu este orientată
corespunzător ca să împiedice curgerea, utilizarea sigilantului fotopolimerizabil este
indicaţia optimă deoarece aceste permite controlul curgerii înainte de iniţierea
polimerizării.
12.2.2 Structură, compoziţie şi propietăţi.
Prima propietate clinică a sigilantului este curgerea sa într-un spaţiu cu dechidere
mică care se numeşte coeficient de penetrare şi se calculează prin compararea produselor
(Bayne SC,Thompson JY;2006). Este descrisă rată relativă a curgerii într-un orificiu de
dimensiune standard. Penetrarea este o funcţie a acţiunii capilarităţii şi vâscozităţii. Dacă
zona care trebuie să fie sigilată este curăţată bine, gravată acid corect, spălată suficient
timp şi uscată bine monomerul acrilic de genul BIS_GMA tinde să umecteze suprafaţa
foarte bine. Chiar dacă deschiderea fosetei şi fisurei este mică, dar dacă există o bună
umectare, capilaritatea acţionează ca o pompă de aspiraţie a materialului în interiorul
orificiului. Vâscozitatea trebuie să fie foarte mică şi să dureze timp îndelungat pentru ca
materialul să penetreze în aria defectă (Românu M;Bratu D;2003). Dacă sigilantul
obliterează numai colul fisurii, rezultatul clinic este considerat acceptabil, Fig 12.71
(Bayne SC şi colab;2006).

A B
Adesea sigilantul nu pătrunde în corpul fisurii
Fig 12.71 A. Reprezentarea schematică a unei sigilări optime după pierderea excesului de
sigilant. B. Imaginea unei secţiuni printr-o fisură sigilată (Bayne SC şi colab;2006).

Dar, adesea geometria locală creează defecte cu orificii largi. Completa penetrare a
sigilantului, în mod absolut nu este un fenomen critic.
Sigilanţii din ionomer de sticlă nu au fost făcuţi pentru a se aplica în fosete şi fisuri
din cauza rezistenţei lor scăzute la abrazie, pentru că sunt fragili şi devin subiectul
fracturii. Compozitele tradiţionale nu sunt sigilanţi buni pentru că nu pătrund cu uşurinţă
în fosete şi fisuri din cauza vâscozităţii mari pe care o posedă. Dar aceste materiale se pot
utiliza cu succes în restaurarea preparărilor de la nivelul fosetelor şi fisurilor în
combinaţie cu sistemul adeziv care joacă rol de sigilant (Bayne SC,Thompson JY;2006).
Dacă o foseta sau/şi o fisură este cariată minimal se excavează numai procesul carios şi
se restaurează cu compozit tradiţional, astfel realizând o terapie conservativă a regiunii
defecte a smalţului dentar.
Versiunea cu vâscozitate scăzută a compozitelor, compozitele fluide au gamă largă de
întrebuinţare inclusiv în sigilarea fosetelor şi fisurilor (Bayne SC,Thompson JY;2006).
Ele posedă o umectare bună, suficientă fluiditate, rezistenţă la abrazie corespunzătoare şi
o bună rezistenţă la fractură. Unul dintre primele compozite fluide a fost sigilant şi avea o
încărcătură anorganică modestă. Nu există evidenţe precum că absorbţia apei, degradarea
chimică sau alte evenimente sunt observate de a lungul timpului la aceste materiale. În
ceea ce priveşte siguranţa acestor materiale, fabricanţii au găsit rapid soluţia producând
monomeri fără bisfenol-A (Bayne SC;Thompson JY;2006). O altă problemă a fost
cantitatea de monomer eliberată din sigilant. Este adevărat că o cantitate minimă de
monomer rămâne nereacţionată în interiorul materialului la care se adaugă şi stratul
superficial inhibat de aer, dar acest monomer se evaporă cu timpul din sigilant iar riscul
pentru sănătate este minim ( Bayne SC,Thompson JY;2006).
12.2.3 Consideraţii clinice.
Începând cu anii 1970 au demarat numeroase studii clinice cu privire la reducerea
incidenţei cariei dentare cu ajutorul sigilanţilor şi longevitatea clinică a sigilanţilor.
Simonsen raportează succese clinice excelente după 15 ani de utilizare a sigilanţilor şi
numai după o singură aplicare (Simonsen RJ; 1992). Prevenirea cariilor de la nivelul
şanţurilor, fosetelor şi fisurilor depinde de excluderea bacteriilor şi a nutritivilor lor.
Studii clinice îndelungate au arătat că dacă fosetele şi fisurile rămân sigilate se realizează
o prevenţie a cariei de 100% (Ripa JW;1973). Dacă sigilantul este pierdut, aria redevine
cu risc la carie. Pierderea sigilantului din zonele neautocurăţibile este minimă. Peria de
dinţi nu afectează sigilantul din fosete şi fisuri.
Momentul ideal de aplicare al sigilantului este imediat ce suprafaţa ocluzală a dintelui
erupt ia contact cu mediul bucal. În această perioadă uneori este imposibil de aplicat diga.
Se pot folosi cu succes rulourile absorbante din hârtie sau vată hidrofilă. Fără măsuri
ferme de control a umidităţii se va produce contaminarea zonei care va împiedica
penetrarea sigilantului în spaţiile micromecanice şi vor conduce la eşecuri premature.
Dacă s-a pierdut sigilarea, ea se poate repeta (Bayne SC,Thompson JY;2006).
Sigilanţii, de aemenea sunt potriviţi pentru pacienţii vârstnici care au risc la carie
crescut din cauza reducerii fluxului salivar şi a dificultăţii în menţinerea unei igiene orale
bune. În ceea ce priveşte suprafeţele netede, apele de gură fluorurate sunt mult mai
eficiente decât sigilanţii (Bayne SC,Thompson JY;2006).
De investigaţii nu au scăpat nici sigilanţii încărcaţi cu fluor iar contribuţia lor în
aceste circumstanţe a fost de la foarte mică la foarte mare. Studiile clinice au arătat că
dacă se utilizează aceşti sigilanţi în fosete şi fisuri cu leziuni carioase minime se produce
o inhibiţie toală a procesului carios.
Un alt considerent important, pentru care se utilizează sigilantul este gradul de
susceptibilitate la carie al adolescenţilor şi tinerilor. Există două categorii de tineri, dintre
care una are o mare predispoziţie la carie. Această categorie va beneficia cel mai mult de
sigilarea fosetelor şi fisurilor. Un indicator sigur de apariţie a susceptibilităţii la carie
este istoricul dentar al cariei suprafeţelor ocluzale a dinţilor temporari. (Scheinin A şi
colab; 1992).
 Sigilanţii, de asemenea se folosesc pentru repararea sau sigilarea căilor de infiltraţie
sau a defectelor de la nivelul restauraţiilor, Fig.12.72 (Summitt JB şi colab;2006).

Fig.12.72 Sigilarea marginilor restauraţiei din amalgam şi a fisurilor restante necariate

(Summitt JB şi colab;2006).

Sigilanţii s-au folosit cu succes în sigilarea marginilor defectuoase ale restauraţiilor

de amalgam şi chiar a suprafeţelor cariate incipient adiacente restauraţiilor existente
(Mertz –Fairhurst EJ;1998). La ora actuală se acceptă că sigilanţii furnizează servicii
importante, atunci când sunt folosiţi corespunzător, la un preţ de cost foarte scăzut. În
societăţile comunitare de management dentar sigilanţii reprezintă baza strategiei pentru
primele îngrijiri ale cariei dentare.
12.3. Cimenturile Ionomere de Sticlă
(GLASIONOMERII)

Glasionomerii au fost inventaţi în Anglia şi introduşi pentru prima dată de Wilson

şi Kent în 1972. Glasionomerii erau recomandaţi atunci pentru restaurarea cavităţilor de
clasa a V-a dar le lipseau aspectul estetic şi transluciditatea. Cercetările ulterioare au dus
la diversificarea gamei de glasionomeri, cu indicaţii variate, inclusiv cimentarea
materialelor rigide de restaurare, ca înlocuitori de dentină, dar şi ca restaurări estetice,
translucide.
Treptat, glasionomerii au devenit un material foarte important în restaurarea dentară
şi în procesul de remineralizare, menţinând şi aspectul estetic.
Dintre toate proprietăţile glasionomerilor, cea mai importantă este capacitatea de a
se lega chimic de dentină şi smalţ prin schimburi de ioni, de a elibera lent ioni de fluor şi
de a-i reabsorbi fiind astfel un adevărat rezervor de fluor. Principalul defect este
rezistenţa scăzută la forţele ocluzale putându-se fractura uşor (Românu M;Bratu D;2003).

Evoluţie istorică
Cimentul ionomer de sticlă ( C I S ) la începuturi a avut o formulă hibridă de silicat
şi ciment policarboxilat. CIS-ul foloseşte pulberea aluminosilicat de la silicat şi lichidul
acid de la policarboxilat. Primele produse comerciale au fost numite folosind acronimul
pentru formula hibridă şi au primit denumirea de ASPA (aluminosilicat, poliacrilic, acid).
Pentru a-i îmbunătăţii propietăţile fizice, chimice şi mecanice, pe parcurs i s-au
incorporat multe lichide şi i s-a modificat formula pulberii (Bayne SC;1992). Condiţiile
intraorale, aplicarea în cavităţile de restaurat şi preparea sunt aspecte capitale pentru
propietăţile sale (Mount GJ;1984). CIS-ul este un hidrogel. CIS-ul este, în esenţă hidrofil
în timp ce compozitele dentare sunt hidrofobe. Din cauza prezenţei apei în CIS, este
dificil să egaleze propietăţile mecanice şi estetice ale compozitelor.
Acidul poliacrilic folosit la începuturi, în componenta lichidă a fost modificat prin
copolimerizare cu diferite cantităţi de acid maleic, acid itaconic, acid tartaric pentru a
creşte stabilitatea şi pentru a modifica reactivitatea lichidului. Particulele pulberii au fost
reduse în dimensiune şi li s-a adăugat alte tipuri de particule pentru fortifiere. În unele
formule s-a amestecat pulbere de aliaj de amalgam (Ag-Sn) pentru a se realiza un
substituent al amalgamului. Produsul a fost numit ,,mixtura miracol” şi era destinat să
înlocuiască amalgamul într-o perioadă când se punea la îndoială siguranţa acestuia. Dar
propietăţile mixturii s-au dovedit a fi inferioare amalgamului deoarece pulberea de aliaj
nu aderă puternic de matricea noului material miracol (Simmons JJ ; 1983).
Acestă dificultate a făcut ca pulberea de Ag-Sn să fie înlocuită cu o pulbere din
Argint-Palladium (Ag- Pd). Această pulbere generează un film pasiv de oxid de
palladium care reacţionează chimic prin chelatare cu acidul poliacrilic. Acest amestec a
fost numit mixtură ceramo-metalică (CERMET) care este mai rezistent decât CIS original
dar are o estetică necorespunzătoare şi din această cauză se utilizează numai ca centru de
rezistenţă într-o lucrare (Românu M;Bratu D;2003).
În ciuda numeroaselor modificări cu succese limitate, CIS a fost promovat mai ales
pentru alte întrebuinţări, cum ar fi lineri, baze, centru de fortifiere, decât ca material de
restaurare (Mount GJ; 1984). Ca material de restaurare nu este nici estetic nici rezistent
ca materialele compozite. CIS-ul este un hidrogel iar apa din compoziţia sa reduce
dispersia luminii şi scade rezistenţa mecanică. Încercările care au urmat s-au axat pe
eliminarea totală a hidrogelului.
În 1990 CIS-ul se reformulează cu particule alternative de încărcare sau cu altă
reacţie de priză a matricii ceea ce îl face mai mult compozit (Mitra SB şi colab;1992).
Acest nou tip de material este numit CIS modificat cu răşină sau CIS hibrid. Acesta este
fotopolimerizabil, uşor de manipulat şi se poate finisa în aceiaşi sedinţă. Alte asemenea
materiale conţin reacţii aci-bază şi se comportă ca un material CIS. Aceste materiale
ionomere modificate sunt mai rezistente decât cele tradiţionale şi se recomandă pentru
retaurarea cavităţilor de clasa a V - a şi a celor de clasa a I-a şi a II-a la dinţii temporari.
Continuând evoluţia modificărilor, se produce răşină compozită modificată-poliacid
sau Compomer (Smith DL ; 1998). Prima denumire a fost ,,isosit” (termen care combină
ionomer şi compozit), dar fabricanţii adoptă un alt aranjament combinând termenul de
compozit cu cel de inomer şi îl denumesc Compomer. Aceste materiale însumează
caracteristici atât de la compozite cât şi de la ionomeri astfel permiţând eliberarea
fluorului din sticlă sau din faza matricii speciale. Propietăţile mecanice sunt superioare
celor ale CIS original.
După anul 1990 se fabrică un nou CIS, un material special destinat restaurărilor
temporare din cadrul tehnicii numită Tratamente Restaurative Atraumatice (TRA). În
ţările cu regiuni subdezvoltate, în care nu se pot efectua tratamente stomatologice de
rutină, practicienii au instituit tehnica TRA pentru a reduce progresia leziunilor carioase
active (Smales RJ şi colab;2000). Această tehnică se bazează pe versiunea
autopolimerizabilă a CIS convenţional care se prepară prin malaxarea unei pulberi cu un
lichid şi este capabil să elibereze o mare cantitate de fluor. Pentru îndepărtarea ţesuturilor
dentare alterate şi pentru aplicarea materialului restaurator se folosesc instrumentele de
mână. Acest material se foloseşte şi ca material de restaurare permanent la dentiţia
temporară în locul amalgamului sau al compozitelor. Durata unor astfel de restauraţii se
întinde pe o perioadă de cca 4-5 ani. TRA este o simplă tehnică şi nu o alternativă.
În ultimul timp pe piaţă s-a lansat un nou tip de CIS numit Giomer. În intenţia de a
menţine propietăţlor CIS tradiţional, giomerul include particule prepolimerizate şi
pulverizate de ionomer ca o fază dispersată într-un compomer. Testările clinice nu-l
consideră competitiv pentru restaurarea permanentă în zonele posterioare (Bayne SC şi
colab;1992).
12.3.1 D e f i n i ţ i i ş i t e r m i n o l o g i e

Un ciment glasionomer se formează prin reacţia dintre pulberea de aluminosilicat

de calciu cu particule de sticlă, conţinând fluor pe de o parte, şi un acid polialchenoic pe
de altă parte, Fig.12.73 (Summitt JB şi colab;2006).

Lichid Pulbere
Oxid de Zinc Silicat de Aluminiu
Acid fosforic Ciment fosfat de zinc Ciment silicat
Acid poliacrilic Ciment policarboxilat (PCZ) Ciment ionomer de sticlă (CIS)

Fig.12.73 Dezvoltarera CIS din tehnologia combinată a silicatului şi policarboxilatului (Summitt JB

şi colab;2006).

Terminologia oficială ISO pentru cimenturile de glasionomeri indică principalele

componente: „cimenturi polialchenoice de sticlă”.
Dezvoltarea cimenturilor glasionomere a dus la o diversificare a acestora de la
tradiţionalele cimenturi până la răşinile compozite modificate. Folosind diferite proporţii
acid-bază se pot obţine variate tipuri de glasionomeri.
 Terminologia următoare este în concordanţă cu proprietăţile materialelor şi este
general acceptată (Mc Lean 1994).
Termenul de Glasionomer se referă la un material la care o reacţie acid-bază
contribuie la procesul de priză care are loc într-un timp clinic acceptabil (câteva
minute). Există două tipuri de glasionomeri:
1) Ciment glasionomer. Acest termen este rezervat unui material care conţine
particule de sticlă, ce se descompun sub acţiune acidă şi acid solubil în apă care
face priză printr-o reacţie de neutralizare.
În prezent există două subgrupuri:
 Polialchenolaţi de sticlă
 Polifosfaţi de sticlă
Există o mare diferenţă între glasionomerii cu adaos de răşini şi răşinile
compozite cu modificări ale poliacidului.
2) Glasionomeri cu adaos de răşini. Aceste materiale au componentele unui
glasionomer modificat prin adaosul unei mici cantităţi de răşină – mai ales HEMA
(hidroxietil-metaacrilat), Fig.12.74 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.74 Reacţia de priză a glasionomerului cu adaos de răşină (Mount GJ şi colab;1999).

Reacţia de priză este parţial o reacţie acid-bază şi parţial o polimerizare

fotochimică. La unele materiale, polimerizarea răşinii poate necesita o iniţiere
chimică ( Mount GJ , Bryant RW;1999)

12.3.2 D e s c r i e r e g e n e r a l ă
Materialele glasionomere conţin apă, atât legată cât şi liberă, aceasta fiind o
componentă de bază. În fazele incipiente ale reacţiei de priză materialul poate absorbi apă
în plus şi lanţul de poliacrilat de calciu abia format este foarte solubil şi este posibil să fie
spălat şi să se piardă. De asemenea, dacă este lăsat în contact cu aerul pe perioada prizei,
poate pierde rapid apa, diminuându-şi proprietăţile fizice. Aceste probleme pot fi
minimalizate prin îndepărtarea excesului de ioni de calciu de la suprafaţa particulelor de
sticlă, ceea ce grăbeşte reacţia de priză. Rezultatul este un material stabil în apă în fazele
incipiente ale prizei, dar lipsit de transluciditate (form cu priză rapidă)(Mount GJ şi
colab;1999).
Tipuri de polimerizare:
 Autopolimerizare – chimică prin reacţie acid-bază
 Polimerizare dublă – iniţiere foto- urmată de reacţie acid-bază
 Polimerizare triplă – reacţie de autopolimerizare în răşina rămasă
nepolimerizată.
Polimerizare dublă şi triplă
O modificare a reacţiei de priză este includerea unui mecanism de fotoactivare
folosind HEMA, fotoiniţiatori şi urme de alte răşini şi reactivi chimici, Fig.12.75 (Mount
GJ şi colab;1999). Prima fază a reacţiei de priză, de tip acid-bază dintre particulele de
sticlă şi acid polialchenoic, este analoagă celei descrise mai sus; în momentul activării
apa trebuie eliminată. Formarea lanţului de poliacrilat continuă în aceeaşi manieră, dar
mai lent, sub protecţia prizei răşinii. În timp, orice ciment care nu a polimerizat prin
fotoactivare se va autopolimeriza şi va obţine aceleaşi proprietăţi fizice. În final, în
prezenţa unei reacţii de oxido-reducere, răşina rămasă nepolimerizată se va
autopolimeriza de asemenea, astfel încât întreaga restaurare este polimerizată (Mount GJ,
Bryant RW;1999).
Pentru obţinerea unei restaurări translucide sunt posibile două soluţii. Când se
foloseşte un material autopolimerizabil este necesară menţinerea restaurării complet
izolată de mediul bucal cel puţin o oră prin aplicarea unui sigilant rezistent la apă.
Utilizarea unui material cu polimerizare dublă sau cu adaos de răşini nu mai necesită
sigilare.
C o m p o m e r i i (Răşini compozite modificate cu poliacid)
Compomerii conţin unul sau ambele componente esenţiale ale glasionomerilor, dar la
nivele insuficiente pentru a iniţia în întuneric reacţia de priză acid-bază; deci nu vor
polimeriza fără fotoactivare. Nu fac parte din categoria glasionomerilor, ci a răşinilor
compozite cu modificări ale poliacidului. Compomerii pot fi folositori dacă li se recunosc
limitele. Compomerul nu se poate lega de structura dentară printr-un mecanism de
schimb ionic pentru că reacţia acid-bază nu are loc decât după un anumit timp după
inserarea în cavitate. Din acelaşi motiv efectul de rezervor de fluor al glasionomerilor nu
este valabil, deşi apare un oarecare grad de eliberare de fluor după câteva luni (Mount
GJ,Bryant RW;1999).
Diferenţa critică care deosebeşte glasionomerii de compomeri este capacitatea de a
face priză în întuneric într-un timp clinic acceptabil, prin reacţia acid-bază.
Test clinic pentru a diferenţia glasionomerul tradiţional de răşinile compozite
modificate- poliacid.
 Pentru a face diferenţa între cele două materiale se pune o probă din fiecare pe lamă
de sticlă şi se ţine la adăpost de lumină. Glasionomerul va face priză după 10-15 minute,
pe când compomerul nu face priză deloc putând obţine totuşi o consistenţă ca cea a
cauciucului după 15 minute. Compomerul nu va face priză fără fotoactivare.
În continuarea acestui capitol vor fi descrise cele două tipuri de glasionomeri, unul
făcând priză doar prin reacţia acid-bază, celălalt făcând priză prin reacţie de polimerizare
dublă sau triplă, ca rezultat al adaosului de mici cantităţi de răşină, mai ales HEMA. La
ambele tipuri de materiale are loc reacţia acid-bază, dar la al doilea tip există şi o reacţie
de priză fotoactivă datorită răşinii incluse în formulă ( Mount GJ, Bryant RW;1999).

12.3.3 C o m p o z i ţ i e

Compoziţia tuturor materialelor aparţinând acestui grup este în principal aceeaşi,

aşadar următoarele aspecte prezentate pot fi considerate general valabile.
Aceste materiale sunt furnizate sub formă de pulbere şi lichid. Pulbere se va malaxa
cu lichidul, manual pe o plăcuţă de sticlă curată şi sterilă sau într-o formă încapsulată.
Când acidul polialchenoic este deshidratat şi încorporat în pulbere, lichidul este de obicei
apă sau acid tartric diluat cu apă. Din motive practice şi economice, fiecare firmă
producătoare modifică raportul dintre pulbere şi lichid. De aceea, componentele truselor
(kiturilor) diferitelor firme nu trebuie amestecate (Mount GJ,Bryant RW;1999).

Pulberea de sticlă
Compoziţia aproximativă este cea a sticlei fluoroaluminosilicat de calciu, care
reprezintă componenta de bază a pulberii cimentului glasionomer, Fig.12.75 (Prosser
şi colab;1982).

Compoziţia sticlei fluoroaluminosilicat de calciu

Component Greutate în %

SiO2 (cuarţ) 29,0

Al2O3 (alumină) 16,6
CaF2 (fluorit) 34,2
Na3AlF6 (criolit) 5,0
AlF3 5,3
AlPO4 9,9
 Fig.12.75 Compoziţia sticlei fluoroaluminosilicat ( Mount GJ, Bryant RW;1999).

Mixtura este topită, răcită şi cernută pentru a obţine particule de 4-5μm, în funcţie
de indicaţiile fiecărui material. În general particulele mici sunt folosite pentru
glasionomerul de cimentare şi anumiţi glasionomeri lineri; particulele mari sunt folosite
în materialele restauratorii, pentru că oferă o transluciditate mai bună. Mărimea
particulelor influenţează proprietăţile finale ale fiecărui material. Pulberea de sticlă poate
fi modificată în multiple feluri şi cercetările continuă pentru a îmbunătăţi proprietăţile
fizice şi potenţialul terapeutic (Mount GJ, Bryant RW;1999).
Unii producători au introdus lantan pentru a îmbunătăţi radioopacitatea, iar alţii au
înlocuit calciul cu stronţiu în acelaşi scop. Calciul şi stronţiul fiind apropiate în tabelul
periodic se comportă similar şi este chiar posibilă formarea de stronţiu-apatită în structura
dentară ( Mount GJ, Bryant RW;1999).
*Reactivitatea. Reactivitatea sticlei depinde de temperatura de topire.
Materialele formate din particule de sticlă topită la temperaturi înalte fac priză mai
rapid, iar reactivitatea poate fi variată prin modificarea procesului de călire.
*Radioopacitatea. Radioopacitatea se poate obţine prin încorporarea de bariu,
stronţiu sau lantan, prin fuzionarea metalului cu particulele de sticlă (precum în
pulberile cermet) sau prin amestecarea cu amalgam dentar sau oxid de zinc.
*Pulbere cu adaos de răşini. În anumite materiale cu adaos de răşini la care
mecanismul de priză este fotoactivat, în pulbere se încorporează un catalizator activat
de lumină, ceea ce face pulberea sensibilă la lumina naturală. Se recomandă a fi
respectate instrucţiunile producătorului.
*Cermetul. Particule de pulbere cermet (ceramo-metalică) sunt formate prin
sintetizarea unui metal precum argintul sau aurul la particulele de sticlă. Se poate
adăuga în pulbere până la 5% oxid de titan pentru a obţine o culoare acceptabilă din
punct de vedere estetic.
Adăugarea la pudră a particulelor metalice (sferice sau pilitură) precum
amalgamul, poate îmbunătăţi rezistenţa la abraziune, dar nu şi alte proprietăţi fizice.
Proprietăţile fizice ale componentelor de bază par a fi mai importante decât cele ale
incluziilor metalice.
*Conţinutul de fluor. Fluorul este un component esenţial datorită efectului său
asupra temperaturii de fuziune a sticlei şi asupra proprietăţilor fizice. El stimulează
remineralizarea în structura dentară adiacentă. Conţinutul în fluor al sticlei poate fi
modificat şi o scădere moderată a fluorului poate creşte transluciditatea, fără a
micşora neapărat potenţialul de remineralizare. Are de asemenea un oarecare efect
inhibitor asupra formării plăcii bacteriene în vecinătatea restauraţiei, deşi se pare că
 alţi ioni metalici, precum cei de zinc, pot fi la fel sau chiar mai eficienţi în această
privinţă.

Lichidul (acidul polialchenoic)

Un lichid tipic pentru glasionomer conţine o soluţie de 40-55%, cu 2:1
copolimer acid acrilic-acid itaconic în apă sau copolimer acid maleic-acid acrilic.
Folosirea copolimerilor îmbunătăţeşte păstrarea compuşilor, în comparaţie cu soluţia
apoasă de acid poliacrilic folosit iniţial, soluţie ce avea tendinţa să devină vâscoasă
relativ repede.
*Acidul tartric
Pentru a controla reacţia de priză se adaugă în lichid mici cantităţi (5-15%) de
izomeri optici activi ai acidului tartric. Aceasta va stimula extracţia ionilor din pudra de
sticlă, va menţine neschimbat timpul de lucru şi va scurta timpul de priză. Permite de
asemenea utilizarea unei sticle cu conţinut scăzut de fluor, care este mai translucidă
(îmbunătăţind astfel proprietăţile estetice ale cimentului).
*Cimentul anhidru
Anhidru înseamnă că acidul a fost solidificat prin frig şi inclus în pulbere. Lichidul
este acum reprezentat de apă.
Anhidru este un termen impropriu, întrucât glasionomerii sunt cimenturi ale căror
componente de bază este apa. Totuşi acidul poliacrilic poate fi uscat prin vidare şi
încorporat în pulberea de sticlă, lichidul fiind apă sau soluţie apoasă diluată de acid
tartric. Prin amestecarea celor două componente rezultă un ciment cu o vâscozitate relativ
scăzută, indicat mai ales pentru cimentare sau ca obturaţie de bază (lineri). Poate fi de
asemenea folosit un acid poliacrilic cu o greutate moleculară mai mare, obţinându-se o
rezistenţă crescută.
*Lichidul pentru glasionomerii cu adaos de răşină
Lichidul conţine 15-25% răşini sub formă de HEMA împreună cu mai puţin de 1%
grupuri polimerizabile şi un fotoiniţiator. După fotoactivarea iniţială a răşinii are loc
reacţia chimică obişnuită acid-bază, maturarea finală fiind obţinută cam în acelaşi timp cu
cel al materialelor autopolimerizabile. În funcţie de raportul pulbere/lichid va exista o
cantitate de HEMA rezidual în cimentul întărit, variind de la 4,5% (unde este un conţinut
crescut de pulbere) până la 15% în glasionomerii de cimentare. Întrucât HEMA este
hidrofil, este posibilă absorbţia de apă urmată de degradare şi eliberarea de HEMA în
dentina adiacentă. Unii producători încorporează urme de substanţe chimice în lichid
pentru a crea o reacţie de oxido-reducere care va accelera priza în orice urme de răşini
rămase nepolimerizate, reducând astfel tendinţa de absorbţie a apei ( Mount GJ, Bryant
RW;1999).
 12.3.4 R e a c ţ i i l e d e p r i z ă

A. Cimentul a u t o p o l i m e r i z a b i l are o reacţie de priză în trei etape

Reacţia de priză presupune dizolvarea suprafeţei particulelor de sticlă, cu
eliberarea ionilor de calciu şi aluminiu care se vor combina cu acidul poliacrilic şi vor
forma lanţuri de poliacrilat de aluminiu şi calciu, Fig.12.76 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.76 Reacţia de priză a glasionomerului traditional (Mount GJ şi colab;1999).

Lanţurile de calciu se formează primele, producând o priză iniţială, dar sunt

fragile şi foarte solubile în apă. Lanţurile de aluminiu se formează ulterior; acestea sunt
puternice şi insolubile, conferind principalele proprietăţi fizice.
Reacţia principală este de acid-bază între acidul polialchenoic din lichid şi
sticlă, ducând la o adeziune bazată pe difuziunea între particulele de sticlă şi matrice.
Ionii de calciu şi aluminiu sunt eliberaţi prin atacul protonic de la suprafaţa particulelor
de sticlă; aceşti ioni se vor lega de lanţurile poliacide şi vor forma o reţea care rămâne
poroasă, permiţând trecerea liberă a ionilor hidroxil şi de fluor înăuntrul sau în afara
matricei cimentului. Au fost descrise trei etape ale reacţiei de priză, care durează cel puţin
o lună după inserarea materialului în cavitate şi, probabil, chiar şi mai mult timp ( Mount
GJ, Bryant RW;1999).
E t a p a 1. Dizolvarea
Stratul de la suprafaţa particulelor de sticlă este atacat de poliacid realizându-se o
adeziune bazată pe difuziune între particulele de sticlă şi matrice. Aproximativ 20-30%
din sticlă este descompusă şi se eliberează ioni (incluzând ioni de calciu, aluminiu şi
fluor), ducând la formarea unui gel ( Mount GJ, Bryant RW;1999), Fig.12.77 (Summitt
JB şi colab;2006).
 Fig.12.77 Reacţia de priză acid – bază a CIS convenţional (Summitt JB şi colab;2006).

E t a p a 2. Precipitarea sărurilor; gelificarea şi solidificarea

În această etapă ionii de calciu şi aluminiu se leagă de polianioni prin grupările
carboxilat. Priza iniţială este realizată prin legarea ionilor de calciu, mai mobili. Această
reacţie este relativ rapidă, formându-se o suprafaţă tare în 4-10 minute din momentul
amestecării. Maturarea apare în următoarele 24 de ore, pe măsură ce se leagă de matrice
şi ionii de aluminiu, mai puţin mobili, ducând la realizarea unor legături mai rigide între
lanţurile polialchenoice. Ionii de fluor şi ionii fosfat formează săruri şi complexe
insolubile. Ionii de sodiu contribuie la formarea unui acid ortosilicic la suprafaţa
particulelor şi, pe măsură ce pH-ul creşte, acesta va trece într-un gel de siliciu care
stimulează legarea pulberii de matrice(Mount GJ, Bryant RW;1999).
E t a p a 3. Hidratarea sărurilor
Asociată cu faza de maturare are loc o hidratare progresivă a sărurilor matricei,
îmbunătăţind simţitor proprietăţile fizice.
Viteza reacţiei de priză
Aceasta depinde de o serie de variabile precum compoziţia sticlei, temperatura
de fuzionare a sticlei, mărimea particulelor de sticlă, concentraţia acidului tartric,
compoziţia lichidului şi eventuala adăugire de răşini şi fotoiniţiatori. Viteza reacţiei de
priză depinde însă şi de alţi factori, controlaţi de medic (Mount GJ, Bryant RW;1999).
Temperatura de amestecare. Păstrarea plăcuţei de amestecare şi a sticluţei de
pulbere în frigider duce la o creştere a timpului de lucru de până la 25%. Lichidul nu
trebuie ţinut la frigider, deoarece poate deveni gelatinos.
Raportul pulbere/lichid. Deşi o cantitate mai mare de pulbere va îmbunătăţi
proprietăţile fizice, lichidul trebuie să fie în cantitate suficientă pentru a umecta suprafaţa
tuturor particulelor pulberii. O cantitate inadecvată de lichid va micşora transluciditatea şi
proprietăţile fizice.
 Variaţiile raportului pulbere/lichid vor schimba caracteristicile de manipulare. Un
material de cimentare, de exemplu, va fi obţinut prin amestecarea unei cantităţi mai
scăzute de pulbere, pentru că trebuie să poată curge şi să realizeze o peliculă fină între
restaurare şi dinte. Totuşi, proprietăţile fizice sunt scăzute (Mount GJ, Bryant RW;1999).

B. Reacţiile de priză ale glasionomerilor cu a d a o s d e r ă ş i n i

Teoretic au loc două tipuri de reacţii de polimerizare în acest tip de glasionomer,
Fig. 12.78 ( Mount GJ, Bryant RW;1999).

Fig. 12.78 Reacția de priză a glasionomerului cu adaos de răşină ( Mount GJ, Bryant
RW;1999).

 Reacţii de neutralizare acid-bază

 Polimerizarea răşinii incluse, în principal HEMA, va face priză după
fotoiniţiere şi va proteja sistemul autopolimerizabil de absorbţia imediată de apă.
Relaţia dintre aceste două reacţii poate fi formarea a două matrici separate, un
hidrogel cu ionomeri şi săruri şi o matrice HEMA. Acest sistem poate inhiba complet
reacţia acid-bază. Legarea încrucişată multiplă-grupări metaacrilat pot înlocui doar mici
fracţiuni din grupările carboxilat ale acidului polialchenoic, ceea ce previne separarea
celor două potenţiale matrici. Legarea încrucişată a lanţurilor de polimer se poate face
prin una sau mai multe din următorele reacţii:
 reacţii acid-bază;
 fotopolimerizare (în prezenţa fotoiniţiatorilor, cum ar fi camforchinona);
 reacţie de oxidoreducere (mecanism de autopolimerizare al răşinilor).
După amestecarea şi inserarea materialului, aplicarea luminii activatoare va duce la
o întărire rapidă până la profunzimea la care pătrunde lumina. Vor avea loc legări
încrucişate fotoactivate, atât ale HEMA cât şi ale grupărilor metaacrilat ale polimerului,
iar restaurarea poate fi considerată clinic că a făcut priză. Totuşi proprietăţile fizice
depline nu vor fi obţinute decât după câteva zile, timp în care reacţiile acid-bază continuă
(similar materialelor CIS autopolimerizabile, dar probabil că la o rată scăzută). Raportul
pulbere/lichid poate să modifice propietăţile fizice ale glasionomerului.Rezistenţa
materialului va creşte proporţional cu procentul de pulbere, până la un punct, când nu mai
rămâne suficient lichid pentru a umecta complet particulele de pulbere (Mount GJ,
Bryant RW;1999).
12.3.5. Structura glasionomerului după reacţia de priză
După priză, materialul conţine particule de sticlă nereacţionate, înconjurate şi
susţinute de un hidrogel de siliciu, încadrat de o matrice de polisăruri şi molecule de acid
polialchenoic legate încrucişat, molecule bogate în ioni de calciu (sau stronţiu) şi de
aluminiu (Mount GJ, Bryant RW;1999). Această reţea poate fi considerată poroasă,
întrucât ioni de mici dimensiuni (ca cei de fluor şi hidroxil) pot ieşi din material. După
priză cimentul conţine apă legată şi liberă, fiind astfel un ciment cu componenta de bază
apă. În primele stadii după mixarea componentelor, poliacrilatul de calciu poate absorbi
apă în continuare şi poate fi dizolvat şi pierdut. Pe de altă parte, cimentul lăsat în contact
cu aerul poate pierde apa liberă pierzându-se integritatea fizică şi rezistenţa. Aceste
probleme pot fi rezolvate prin spălarea unei părţi din excesul de ioni de calciu de la
suprafaţa pulberii de sticlă, obţinându-se un ciment cu priză rapidă. Totuşi aceasta va
scădea transluciditatea materialului, ceea ce conferă cimenturilor cu priză rapidă un
aspect inestetic. Se presupune că materialele modificate prin adaos de răşini au fie o
matrice cu multiple legături încrucişate, fie o matrice conţinând două faze separate
(matrice cu polisăruri sau matrice HEMA). Fiecare sau ambele vor inhiba schimbul de
apă în fazele incipiente, dar pe termen lung nu vor preveni dezvoltarea şi maturarea prin
reacţie acid-bază.
12.3.6 Clasificare, forme de prezentare şi malaxare
Una din clasificările acceptate ale cimenturilor glasionomere este redată în tabel:
Tipul Viteza de priză Raportul Radioopacitate Grasimea
cimentului Pulbere/Lichid stratului de CIS
glasionomer
Tipul I Priză rapidă 1,5:1 Unele Mai mica sau
egală cu 20
CIS pentru
micromilimetrii
cimentare
Tipul II
CIS pentru
restaurare
Tipul II .1 Autopolimerizabil 3:1 sau mai Majoritatea
mare
Restaurări
 estetice Fotopolimerizabil cu Majoritatea
priză rapidă
Tipul II .2 Priză rapidă 3:1 sau mai Întotdeauna
mare
Restaurări
armate
Tipul III Priză rapidă 1,5:1
Lineri
Tipul III Priză rapidă 3:1 sau mai Întotdeauna
mare
Înlocuitori de
dentină
Glasionomerii se găsesc sub două forme comerciale (Mount GJ,Bryant RW;1999):
 în capsule, pentru malaxarea mecanică;
 pulbere şi lichid separate pentru malaxarea manuală.

*Capsulele Fig.12.79 (Imagine autori).

a b
Fig.12.79 Aspectul commercial al unui ciment glasionomer încapsulat(a). Dispozitiv de
aplicare a materialului din capsulă în cavitate (b) (Imagine autori).

Există câteva tipuri de capsule,care oferă un raport satisfăcător pulbere/lichid.

Apare o standardizare a timpului de malaxare şi de priză, obţinându-se proprietăţi fizice
optime. Un alt avantaj este că o capsulă poate fi folosită pe post de seringă pentru
inserarea materialului în cavitate. Controlul capsulelor este de calitate, totuşi este bine să
se verifice activarea capsulei prin eliberarea întregului conţinut lichidian în
compartimentul cu pulbere.Timpul de malaxare diferă de la producător la producător
( Mount GJ, Bryant RW;1999).
Pierderea luciului/testul de desprindere
 Se va testa întotdeauna eficienţa aparatului de malaxare. Pentru a recunoaşte o
mixare corectă a componentelor capsulelor, se face testul pierderii luciului sau testul de
tasare. Se face o mixare de probă şi se pune cimentul preparat pe o plăcuţă de sticlă. Se
aplică spatula de cement pe preparat şi se ridică până la desprinderea sa şi căderea înapoi
a cimentului pe plăcuţă, Fig.12.80 (Mount GJ şi colab;1999).

A B
Fig.12.80 Testul de pierdere a luciului/Testul desprinderii. A. Se ridică cimentul cu un
instrument până se desprinde .B. Iniţial partea ataşată de instrument se desprinde şi revine pe
plăcuţa de sticlă. Trebuie să fie încă lucios (Mount GJ şi colab;1999).

La un moment dat cimentul se desprinde, dar nu mai revine. Se măsoară timpul

şi se scad 30 de secunde pentru a determina timpul de lucru. În mod normal acesta este
cuprins între 60-90 secunde, dar pentru glasionomerii cu adaos de răşini este de 3-3,5
minute (Mount GJ, Bryant RW;1999).
*Malaxarea manuală
Se va acorda o atenţie sporită raportului pulbere/lichid. Malaxarea manuală este
posibilă pentru toate tipurile de ciment care sunt livrate în ambalaje cu două flacoane. Un
flacon va conţine pulberea iar celălat lichidul. Pot fi autopolimerizabile sau
fotopolimerizabile iar fabricantul va preciza tipul prin inscripţionarea pe etichetă,
Fig.12.81 (Imagine autori).
 Fig.12.81 Aspectul commercial al unui glasionomer livrat în cutie cu două flacoane
(Imagine autori).

Trebuie acordată atenţie sporită dozării raportului pulbere/lichid. Proprietăţile

fizice depind în mare măsură de conţinutul de pulbere; pentru rezultate optime este
necesară măsurarea atentă. Nu este posibilă fluctuaţia semnificativă a dimensiunilor
unei picături de lichid şi este dificil de a pregăti manual o doză de pudră şi de aceea
nu este recomandabil să se încerce prepararea unui amestec partial (Mount GJ, Bryant
RW;1999). Principalul scop în malaxarea acestor materiale este umectarea
suprafeţelor fiecărei particule de sticlă, fără a dizolva complet pulberea în lichid.
Rezistenţa cimentului după priză este dată mai degrabă de particulele de sticlă
rămase nereacţionate decât de cantitatea de matrice. De aceea malaxarea trebuie
realizată rapid pe o plăcuţă de sticlă uscată şi rece, fără a folosi spatula prea mult şi
fără a împrăştia cimentul pe toată plăcuţa. Pulberea trebuie aşezată pe plăcuţă,
împărţită în două jumătăţi şi amestecată în două reprize, Fig.12.82 (Mount GJ şi
colab;1999).

a b
Fig.12.82 Pe o plăcuţă de sticlă sterilizată şi rece se apreciază cantitatea de pulbere şi
lichid necesară (a). Se împarte pulberea în două părţi egale (b) (Mount GJ şi colab;1999).
 Prima parte trebuie încorporată cu blândeţe dar prin rotarea rapidă, cu o spatulă din
material plastic, a pulberii cu lichidul timp de 10 secunde, Fig.12.83 (Mount GJ şi
colab;1999).

Fig.12.83 Se încorporează prima jumătate de pulbere în lichid şi se malaxează timp de 10

secunde (Mount GJ şi colab;1999).

După scurgerea celor 10 secunde se încorporează şi a doua parte malaxându-se

în continuare alte15 secunde. După o amestecare completă, materialul trebuie să fie
lucios umed la suprafaţă, iar timpul de lucru trebuie să fie între 60-90 de secunde,
Fig.12.84 ( Mount GJ, Bryant RW;1999). Se preferă transferarea materialului într-o
seringă pentru o plasare corectă în cavitate.

Fig.12.84 Se completează malaxarea materialului încă 15-30 de secunde ( Mount GJ, Bryant
RW;1999).

12.3.7 Echilibrul hidric

Menţinerea unui echilibru hidric al glasionomerului este probabil cel mai important
factor în asigurarea pe termen lung a succesului cimenturilor autopolimerizabile.
Aproximativ 24% din glasionomeri, după priză este apă ( Mount GJ, Bryant
RW;1999).Cimentul glasionomer este mai predispus la contaminare cu apă în timpul
etapei a doua a reacţiei de priză, înainte ca ionii de calciu să fie blocaţi în matricea
gelului.
Cimenturile a u t o polimerizabile cu p r i z ă l e n t ă
Prima etapă a reacţiei de priză este prelungită pentru materialele estetice
autopolimerizabile de tipul II pentru o perioadă de 24 de ore, iar contaminarea rapidă cu
apă va duce la pierderea poliacrilatului de calciu, absorbţia apei, pierderea translucidităţii
şi a proprietăţilor fizice, ceea ce va face cimentul predispus la eroziune. Pe de altă parte,
deshidratarea, în aceiaşi perioadă va duce la pierderea apei şi la apariţia fisurilor în
ciment, înmuierea suprafeţei şi pierderea ionilor ce compun matricea, Fig.12.85 (Mount
GJ, Bryant RW;1999).

Fig.12.85 Echilibrul hidric al cimenturilor glasionomere autopolimerizabile (Mount GJ, Bryant

RW;1999).

Din aceste considerente restaurarea trebuie protejată imediat după priza iniţială,
pentru a o izola de mediul bucal şi a asigura stabilitatea hidrică pentru primele 24 de ore.
Aceasta se poate realiza cu un agent adeziv monocomponent, cu vâscozitate foarte
scăzută, fotopolimerizabil conţinând un acid polialchenoic precum acidul maleic. Se
depune un strat gros de răşină peste ciment şi se fotopolimerizează. În acelaşi timp se va
obtura orice porozitate ducând la o îmbunătăţire a fizionomiei şi rezistenţei la colorarea
extrinsecă. Adaptarea finală trebuie amânată cel puţin 24 de ore şi trebuie realizată
întotdeauna sub jet de apă pentu a evita deshidratarea (Mount GJ, Bryant RW;1999).
Cimenturile a u t o polimerizabile cu p r i z ă rapidă
Cu excepţia materialelor cu priză lentă, toate cimenturile autopolimerizabile se
modifică în timpul producerii prin eliminarea excesului de ioni de calciu, ceea ce-i
scurtează timpul de priză şi ca urmare devin rezistente la acţiunea apei în aproximativ 4
minute de la mixare, Fig.12.86 (Mount GJ şi colab;1999).
 Fig.12.86 Echilibrul hidric al cimenturilor autopolimerizabile cu priză rapidă (Mount GJ
şi colab;1999).

Principalul dezavantaj este absenţa translucidităţii, deşi pot avea proprietăţi

fizice superioare. Pot rămâne predispuse la pierderea apei şi, prin urmare, la fracturi
timp de două săptămâni după inserare. Dacă în această perioadă cimentul se va
expune la aer mai mult de cinci minute se recomandă protejarea lui cu un agent
adeziv monocomponent (Mount GJ, Bryant RW;1999).
Glasionomerii cu a d a o s de r ă ş i n i
Modificările care permit fotoiniţierea glasionomerilor transformă aceste
cimenturi în unele cu priză rapidă, determină rezistenţă imediată la absorbţia apei şi
oferă o anumită protecţie împotriva deshidratării. Adăugarea a 5-15% HEMA,
precum şi a fotocatalizatorilor protejează lanţurile de poliacrilat de calciu de
dizolvarea în apă, în timp ce reacţiile acid-bază continuă. Totuşi ionomerii par să se
comporte ca hidrogeluri care absorb rapid apa în următoarele 5-7 zile. După
fotoactivare, materialul poate fi modelat imediat sub spray cu aer/apă, la turaţie
medie, fără a interfera cu reacţia de priză. Este posibilă o deshidratare a restaurării în
următoarele două săptămâni. De asemenea se recomandă acoperirea cu o răşină
adezivă cu vâscozitate redusă, monocomponentă, care va umple eventualele
porozităţi, rezultând o suprafaţă netedă (Mount GJ, Bryant RW;1999).

12.3.8 Adeziunea cimenturilor glasionomere la structurile dentare

Adeziunea la ţ e s u t u r i l e m i n e r a l i z a te
Una dintre cele mai importante caracteristici ale glasionomerilor este capacitatea
lor de a adera chimic de ţesuturile mineralizate. Mecanismul probabil al legării se
bazează atât pe fenomenul de difuziune, cât şi pe cel de absorbţie. Adeziunea este iniţiată
de acidul polialchenoic în momentul când materialul proaspăt preparat intră în contact cu
structura dentară. Ionii fosfat ai apatitei sunt înlocuiţi de grupările carboxil, fiecare ion
fosfat luând un ion de calciu, pentru a menţine neutralitatea electrică Fig.12.87 (Mount
GJ, Bryant RW;1992).
Priza materialului şi dizolvarea suprafeţelor smalţului şi dentinei vor duce la
tamponarea poliacidului, creşterea pH-ului local şi precipitarea mineralelor la interfaţa
ciment-dinte. Ca urmare, legătura chimică este realizată de structura cristalelor de fosfat-
polialchenoat de calciu, acţionând ca o interfaţă între smalţ sau dentină şi materialul care
a făcut deja priză. Aceasta poate fi descrisă ca o adeziune bazată pe difuziune.

Fig.12.87 Adeziunea prin schimb ionic între glasionomer şi structurile dentare dure ( Mount GJ şi
Bryant RW;1992).

Importanţa acestui tip de legătură constă în faptul că nu pot exista eşecuri ale
adeziunii celor două componente: structură dentară şi glasionomeri. Dacă totuşi se pierde
o restaurare, întrucât rezistenţa la tracţiune a dintelui este mult mai mare decât a
glasionomerului, stratul îmbogăţit în ioni va rămâne adeziv de obicei la smalţ, cea care va
ceda de data aceasta fiind structura dentară ( Mount GJ,Bryant RW;1992).
Adeziunea la c o l a g e n
Adeziunea la componenta organică a dentinei poate fi realizată fie prin legături de
hidrogen, fie prin legături mecanice între grupările carboxil ale poliacidului şi moleculele
de colagen ale dentinei.
Rezistenţa legăturii nu a fost încă măsurată, pentru că eşecul apare de obicei la
nivelul cimentului. Stratul îmbogăţit în ioni descris mai sus este întotdeauna prezent, deci
testele pentru determinarea rezistenţei adeziunii vor dezvălui mai degrabă rezistenţa la
tracţiune a cimentului (Mount GJ, Bryant RW;1999).
12.3.9 Condiţionarea suprafeţei dentare
Întotdeauna se condiţionează suprafaţa dentară pentru glasionomeri dar niciodată
nu se va grava cu acid fosforic (Mount GJ, Bryant RW;1999). Adeziunea se realizează
mai bine pe medii curate. Au fost propuşi diferiţi agenţi pentru a îndepărta stratul de
detritus şi a preactiva smalţul sau dentina. Iniţial au fost recomandaţi acizii cu greutate
moleculară scăzută, precum acidul citric sau peroxidul de hidrogen, dar cel mai bun s-a
dovedit a fi acidul poliacrilic aplicat pentru scurt timp, maxim 10 secunde şi apoi spălat
bine de pe suprafaţa dentară. Acidul poliacrilic este component al unui glasionomer; de
aceea orice reziduu rămas nu va interfera cu reacţia de priză. Atât glasionomerul cât şi
dintele au tensiune superficială mare, care va scădea prin aplicarea acidului poliacrilic,
crescând astfel umectabilitatea suprafeţei şi uşurând adaptarea restauraţiei. Acidul
poliacrilic este un acid slab cu greutate moleculară mare şi nu va demineraliza suprafaţa
dentinară şi nici nu va penetra tubulii dentinari. După o aplicare de 10 secunde tubulii vor
fi încă obstruaţi, stopând scurgerea limfei dentinare, menţinând cavitatea uscată până la
inserarea restauraţiei, Fig.12.88 (Mount GJ,Bryant RW;1999).

Fig.12.88 Condiţionarea dentinei cu acid poliacrilic 10% timp de 10 secunde pentru

îndepărtarea detritusului dentinar remaniant (Mount GJ,Bryant RW;1999).

O alternativă pentru îndepărtarea stratului de detritus este aplicarea unei soluţii

mineralizante pe suprafaţa dentară precum soluţia ITS sau acid tanic 25%, timp de 1-2
minute, apoi spălarea acesteia cu grijă. Stratul de detritus va fi acum inclus în stratul de
schimb ionic şi nu va afecta adeziunea.
Când aceşti glasionomeri sunt folosiţi pentru cimentarea coroanelor, se pot aplica
soluţii mineralizante sau agenţi de legare pentru dentină care conţin acid polialchenoic.
Acestea vor sigila tubulii dentinari, împiedicând pătrunderea acidului spre pulpă (Mount
GJ,Bryant RW;1999).

12.3.10 Inserarea glasionomerului

 se prepară suprafaţa cavităţii cât mai netedă posibil;
 se curăţă suprafaţa dentară acolo unde accesul o permite;
 se aplică acid poliacrilic 10% pentru 10 secunde;
 se spală cu spray de aer/apă timp de 10 secunde;
 se usucă atent pentru a nu deshidrata suprafaţa.
 Se inseră imediat glasionomerul, de preferat cu o seringă, folosindu-se o
matrice pentru o adaptare perfectă la dentină şi smalţ (Mount GJ,Bryant RW;1999).
12.3.11 Caracteristicile clinice ale cemnturilor glasionomere

Argumentele forte pentru utilizarea clinică a CIS sunt adeziunea chimică şi

eliberarea de fluor. În ciuda credinţei pe intuiţie, referitoare la aceste caracteristici clinice,
puţine sunt cercetările clinice care arată că CIS-ul produce o mai bună restaurare decât
compozitele.
* Adeziunea cimenturilor ionomere convenţionale la smalţ şi dentină se situează între 6
şi 12 MPa. CIS sunt un sistem apos care umecteză bine structurile dentare, tind să aibă un
grad relativ de vâscozitet mare şi nu se adapteză rapid la spaţiile micromecanice. CIS
dezvoltă o adeziune atât prin retenţie mecanică cât şi prin chelaţie chimică. În cele mai
multe situaţii clinice o retenţie mecanică este mult mai importantă decât o retenţie
chimică.Abilitatea cimentului ionomer de a adera chimic este numai un avantaj în situaţia
în care este dificil de a obţine o retenţie mecanică (Bayen SC,Thompson JY;2006).
* În ceea ce priveşte eliberarea ionilor de fluor, aceasta este influenţată de doi factori
(Forsten L;1994): (i) nivelul ionilor de fluor eliberaţi este relativ scăzut şi este
proporţională cu concentraţia dispusă de a difuza din matrice sau din particulele reziduale
de sticlă de la suprafaţa restauraţiei. În primele zile după reacţia de priză cantitatea de
ioni de fluor eliberată este mare pantru ca în următoarele trei luni să scadă la nivelul
concentraţiei existente în matrice şi continua ulterior la acest nivel ani de zile, Fig. 12.89
(Mount GJ şi colab;1999).

12.89 Eliberarea de fluor din glasionomer (Mount GJ şi colab;1999).

Un nivel critic de eliberare de fluor, în timp, nu a fost definit din punct de vedere
clinic; (ii) absenţa cariilor secundare în prezenţa CIS nu este o dovadă a eliberării ionilor
de fluor. Dacă o restauraţie de compozit este aplicată corect incideţa carie secundare pe o
perioadă de 10 ani este de 3%. Constatările clinice nu au evideţiat rezultate mai bune în
cazul restaurărilor cu CIS. Eliberarea fluorului din restauraţiile de CIS nu constituie un
avantaj dacă alţi factori nu favorizează o fiabilitate pe termen lung (Bayen
SC,Thompson JY;2006).
CIS este foarte potrivit pentru situaţiile care implică un risc mare la carie. Acest
risc include pacienţii cu indice de susceptibilitate la carie mult marit, pacienţii cu flux
salivar redus sau absent şi pacienţii cu boli orale care accelerează activitatea patogenică
asociată cu caria. În zonele gingivale, pe cement, ionomerul se extinde scurt peste
marginile cavităţii şi scade risul la carie prin înlăturarea microinfiltraţiilor.
Dacă CIS este expus la un nivel extern crescut de ioni de fluor din surse cum ar fi
aplicaţiile topice cu fluor, lavajele bucale cu fluor sau pastele de dinţi cu fluor, gradientul
de concentraţie temporară este invers şi fluorul difuzează înspre restauraţia de ionomer.
Acest fenomen este numit re-încărcare. Acest proces îmbunătăţeşte eficienţa ionomerului
pentru a preveni caria secundară comparativ cu alte materiale restauratoare (Bayen
SC,Thompson JY;2006).
*Biocompatibilitatea a fost legată, în primul rând de constatările clinice. Imediat după
aplicare în cavitate produce sensibilitate şi iritaţie pulpară. pH-ul iniţial este de
aproximativ 1 dar după reacţia de priză completă acesta revine la valoarea de 6,7 – 7 din
cauză că grupările acide sunt ataşate la moleculele de polimer care limitează
difuzibilitatea. Un potenţial nivel scăzut de pH poate să existe la nivelul dentinei din
imediata vecinătate a materialului. Dacă stratul de dentină restant după prepararea unei
cavităţi este mai subţire de 0,5mm (cavitate de tipul C şi D) este necesară protecţia
suprafeţei dentinare care vine în contact cu CIS prin folosirea unui strat de liner de
hidroxid de calciu (Hume WR;1994). Concentraţia mare de ioni din CIS face ca fluidul
dentinar să difuzeze rapid înspre materialul de restaurare cu excitarea senzorilor
periodontoblastici şi apariţia sensibilităţii sau a durerii pulpare. În acelaşi timp ionii de
hidrogen, împreună cu lichidul dentinar sunt pompaţi înspre pulpă. Fluidul tubulilor
conţine ioni de tamponare şi astfel se previne iritarea pulpară. Riscul la sensibiltatea
postoperatorie este mult mai mic în cazul compomerilor şi al CIS modificat cu răşină.
Creşterea cantităţii de pulbere (restauraţii) şi reducerea celei de lichid scade semnificativ
sensibilitatea postoperatorie şi reduce problemele pulpare. Ca alternativă, se poate utiliza
aplicarea unui liner cu hidroxid de calciu care va împiedica difuziunea componentelor
ionomerului şi va înlătura contaminarea bacteriană (Mount GJ,Bryant RW;1999).
S-a demonstrat că placa bacteriană nu se poate depune pe suprafaţa glasiono-
merilor. Streptococcus mutans, factor patogen major al plăcii bacteriene nu este activ în
prezenţa fluorului. Glasionomerii sunt foarte bine toleraţi de ţesuturile moi (Svanberg M
şi colab;1990).
*Solubilitatea şi descompunerea glasionomerilor. Într-o soluţie de acid organic
precum acidul lactic, solubilitatea glasionomerului este scăzută comparativ cu cea a
cimenturilor FOZ şi PCZ. Solubilitatea în apă este mai scăzută decât a cimenturilor
silicate, dar uşor mai ridicată decât a celorlalte cimenturi inclusiv răşinile compozite
(Bayen SC,Thompson JY;2006).
 Suprafaţa glasionomerilor poate fi afectată în prezenţa unui pH scăzut cum este
cazul aplicării topice a soluţiilor fluorurate. Soluţia de fluorură fosfatică acidă are un pH
de 3, în timp ce soluţia de fluorură de sodiu neutră are un pH de 6,5. De aceea este
posibilă apariţia unei suprafeţe rugoase a cimentului glasionomer, dacă se aplică regulat
soluţia de fluorură fosfatică. În xerostomii severe, glasionomerii autopolimerizabili
rezistă de obicei un an, dacă nu sunt acoperiţi cu răşini compozite.
Glasionomerii cu adaos de răşini compozite par să fie mai rezistenţi, totuşi
indicându-se folosirea unor soluţii fluorurate topice cu un pH mai mare (Bayen
SC,Thompson JY;2006).

*Modificări dimensionale. În condiţiile unei manipulări corecte şi a protecţiei

de umiditate, un glasionomer va avea o contracţie volumetrică de priză de circa 3%, care
apare progresiv în timpul procesului de priză. În prezenţa adeziunii prin schimb ionic cu
structura dentară, contracţia este controlată, iar percolarea marginală este redusă.
O expunere precoce la apă a glasionomerilor cu priză lentă va duce la o dizolvare a
lanţurilor de poliacrilat de calciu şi o absorbţie excesivă de apă. Aceasta va reduce
contracţia de priză, dar şi proprietăţile fizice. Protecţia se realizează fie cu răşină adezivă
fotopolimerizabilă, fie cu un lac (varnish).(Nicholson JW şi colab;1992).
Glasionomerii cu adaos de răşini conţin mai puţin de 5% de răşină şi au o contracţie
iniţială foarte scăzută a răşinii în momentul fotopolimerizării. Contracţia ulterioară
datorată reacţiei acid-bază va avea loc destul de lent şi va fi oarecum controlată prin
adeziune (Bayen SC,Thompson JY;2006).
*Rezistenţa la fracturare
Unul din dezavantajele majore ale glasionomerilor este rezistenţa scăzută la
fracturare şi lipsa rigidităţii. Se contraindică aplicarea glasionomerilor în zone supuse
forţelor ocluzale mari. Glasionomerii cu adaos de răşini sunt mai rezistenţi, iar cei mai
buni dintre ei au o rezistenţă dublă la fractură. Cercetările recente au dus la îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice ale materialelor autopolimerizabile, câteva dintre ele având o
rezistenţă comparabilă cu cea a glasionomerilor cu adaos de răşini.
Argintul nu măreşte rezistenţa la fracturare a cimenturilor cermet cu argint, dar
sporeşte rezistenţa la abraziune. Modulul de elasticitate, care măsoară rigiditatea, variază
de la 7 Gpa la 13 Gpa (Bayen SC,Thompson JY;2006).
*Rezistenţa la abraziune
Imediat după inserare glasionomerii sunt mai puţini rezistenţi la abraziune,
rezistenţă care se îmbunătăţeşte considerabil pe măsură ce restauraţia se maturează. Atât
timp cât materialul este bine tolerat şi este protejat de structura dentară, rezistenţa la
abraziune este satisfăcătoare. Deoarece abraziunea apare datorită pierderii matricei, va
apărea o rugozitate crescută a suprafeţei cu expunerea porozităţilor interne. Cermeturile
cu argint au o rezistenţă crescută la abraziune, pentru că sub forţele ocluzale argintul este
adus la suprafaţă. Rezultatul este aşa-numitul strat BEILBY de metal neted, precum cel
găsit după lustruirea majorităţii metalelor moi (Mount GJ şi colab;1999).
*Izolarea termică
Această proprietate guvernează eficienţa izolatoare a unui material în condiţii
tranzitorii. Izolarea termică creşte proporţional cu creşterea raportului pulbere lichid; ca
urmare cimenturile tip 3 (pentru lineri) au o valoare mai mare decât cimenturile de tip 2
restaurative. În ciuda conţinutului de argint, cermetul are mai mult proprietăţi de ciment
decât de material metalic cu o difuzibilitate mai scăzută decât a cimentului PCZ ( Mount
GJ, Bryant RW;1999).
*Culoare şi transluciditate
Materialele fizionomice de restaurare tip II.1., atât autopolimerizabile cât şi cu
adaos de răşini, oferă o transluciditate şi culoare adecvate, deşi transluciditatea apare
după câteva zile la cimenturile autopolimerizabile. Cea mai mare problemă a cimenturilor
autopolimerizabile este expunerea prematură la apă; de aceea izolarea imediată după
inserare este esenţială. Dacă alegerea culorii sau transluciditatea nu sunt satisfăcătoare
după maturizare (o săptămână), restaurarea poate fi laminată cu răşini compozite (Mount
GJ,Bryant RW;1999).
Pe de altă parte, glasionomerii cu adaos de răşini au o transluciditate excelentă
imediat după fotopolimerizare. După 1-2 zile, gradul de transluciditate va scădea, deşi
clinic nu este decelabil. După prima săptămână transluciditatea este restabilită complet,
iar aspectul este comparabil cu cel al răşinilor compozite.
*Radioopacitatea
Majoritatea glasionomerilor au o radioopacitate mai mare decât a dentinei, iar
câţiva dintre ei sunt chiar mai radioopaci decât smalţul. Anumite cimenturi
autopolimerizabile tip II.1. fizionomice sunt radiotransparente, pentru că încorporarea
unui radioopacifiant le-ar afecta transluciditatea. Ionomerul cu argint (Cermet) are o
radioopacitate apropiată de cea a amalgamului (Mount GJ,Bryant RW;1999).

12.3.12 Aspecte luate în considerare în restaurările clinice

Luând în considerare factorii prezentaţi mai sus, la inserare în cavitate a fiecărui tip
de material să se ţină seama şi de recomandările care urmează (Mount GJ,Bryant
RW;1999).
.

Tipul II.1.
Glasionomeri pentru restaurarea estetică (Mount GJ,Bryant RW;1999).
A r g u m e n t e p e n t r u u t i l i z a re
 aspect fizionomic şi transluciditate adecvate;
  proprietăţile fizice sunt adecvate atât timp cât cimentul nu este supus
forţelor ocluzale excesive;
 adeziunea poate fi obţinută prin schimb ionic, aceasta eliminând complet
microfisurile. Condiţionarea cu acid poliacrilic 10% timp de 10 secunde este
suficient pentru a îndepărta stratul de detritus şi a realiza ulterior schimbul
ionic;
 acţionează ca un rezervor de fluor. Eliberarea continuă de fluor inhibă
formarea plăcii bacteriene pe suprafaţa restaurării, crescându-i
tolerabilitatea tisulară şi reprezentând în acelaşi timp o sursă de fluor pentru
remineralizarea oricăror suprafeţe adiacente demineralizate.
R a p o r t u l c o r e c t p u l b e r e / l i c h i d şi i n s e r a r e a în c a v i t a t e
Raportul indicat este de 3/1 sau mai mare, iar pentru proprietăţi fizice optime
cantitatea de pulbere nu trebuie să fie mai mică. Se preferă capsulele.
Dacă cimentul este malaxat manual se preferă transferarea lui ulterioară într-o
seringă pentru o inserare exactă în cavitate şi pentru evitarea bulelor de aer. Este de
preferat adaptarea materialului prin intermediul unei matrici, pentru a îmbunătăţi aderarea
la pereţii cavităţii. Aceasta va minimaliza modelările finale şi finisarea restaurării, ca şi
posibilitatea formării de bule de aer la suprafaţă.
Echilibrul hidric
Menţinerea echilibrului hidric al cimenturilor autopolimerizabile este esenţială.
Toate aceste materiale capătă o transluciditate superioară, dacă sunt protejate contra
umidităţii cel puţin în prima oră. Rezultatul este mai bun, dacă protejarea rămâne intactă
24 de ore.
Înserarea cimentului glasionomer
a) Se curăţă suprafaţa dentară afectată de eroziune cu ajutorul unei paste abrazive
care conţine piatră ponce. Nu se vor utiliza pastele fluorurate şi nici cele conţinătoare de
substanţe uleioase. În caz de leziune carioasă se va îndepărta dentina infectată, Fig.12.90
(Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.90 Curăţirea leziunii (Mount GJ şi colab;1999).

 b) Se condiţionează suprafaţa cu acid poliacrilic 10% timp de 10 secunde în condiţii
de izolare fie cu digă, fie cu fir de izolare, Fig.12.91 (Mount GJ şi colab;1999).

Fig.12.91 Se condiţionează dintele (Mount GJ şi colab;1999).

c) Se testează şi adaptează matricea transparentă, Fig.12.91 (Mount GJ şi

colab;1999).

Fig.12.91 Testarea şi adaptarea matricii transparente şi a portmatricii (Mount GJ şi

colab;1999).
Fotopolimerizarea
Se înseră cimentul glasionomer în uşor exces. Se aplică matricea iar cu ajutorul
portmatricii se execută o presiune pozitivă asupra cimentului pentru a-i reduce
porozitatea şi a asigura o bună umectare a dintelui. Producătorii recomandă 20-40
secunde de fotopolimerizare pentru glasionomerii cu adaos de răşini. Se recomandă ca
fotoactivarea să se realizeze cel puţin 20 de secunde în fiecare direcţie pentru a obţine un
material polimerizat integral. Se recomandă polimerizarea pe cantităţi mici succesive
pentru orice restaurare mai adâncă de 2-3 mm.
M o d e l a r e a şi l u s t r u i r e a
Modelarea iniţială se realizează cel mai bine folosind diamante fine la turaţie
moderată sub spray de aer/apă, Fig.12.92 (Mount GJ şi colab;1999).
 Fig.12.92 Modelarea restauraţiei din ciment glasionomer sub spray (Mount GJ şi colab;1999).

Cimentul nu trebuie deshidratat în primele 6 luni de la inserare. Întrucât materialul

trebuie malaxat, cimentul va avea porozităţi. Totuşi, o finisare adecvată a suprafeţei poate
fi obţinută atât pentru materialele autopolimerizabile cât şi pentru cele cu dublă
polimerizare prin folosirea unor diamante fine şi în final discuri gradate de oxid de
aluminiu sub spray de aer/apă. Aplicarea unei răşini adezive cu vâscozitate scăzută va
oferi luciu şi va umple porozităţile suprafeţei (Mount GJ şi colab;1999).

Tipul III
Cimenturi cu rol de lineri şi înlocuitori de dentină (Mount GJ şi colab;1999).
A r g u m e n t e pentru u t i l i z a r e
Sunt două indicaţii ale acestor cimenturi, în funcţie de raportul pulbere/lichid
folosit (Mount GJ, Bryant RW;1999):
 cantitate scăzută de pulbere (raport 1,5/1) – folosite numai ca lineri sub o
altă restaurare pentru a izola pulpa de variaţiile termice şi pentru a sigila
tubulii dentinari; previn extravazarea limfei dentinare în cavitate;
 Cantitate crescută de pulbere (raport 3/1 sau mai mare) – folosite ca
obturaţie de bază sau substituenţi ai dentinei.
Linerii
Cimenturile folosite ca lineri au proprietăţi fizice scăzute şi au fost imaginate în
ideea acoperirii lor totală cu alte materiale de restaurare. Trebuie folosite în secţiuni fine
pentru a acoprii întreaga dentină a cavităţii şi a acţiona ca izolant termic pentru pulpă,
Fig.12.93 (Mount GJ şi colab;1999).
 Fig.12.93 Inserarea cimentului glasionomer de consistenţă fluidă cu rol de liner (Mount GJ şi
colab;1999).

Din cauza proprietăţilor slabe nu pot acţiona ca agenţi adezivi pentru materialul de
restaurare situat deasupra lor. Nu trebuie lăsat niciodată în contact cu mediul bucal
(Mount GJ şi colab;1999).
CIS de b a z ă sau s u b s t i t u e n t al d e n t i n e i
Când cimentul se realizează cu mai multă pulbere, poate fi folosit ca material de
bază şi ca parte importantă a restaurării (înlocuitor de dentină). Se foloseşte întotdeauna
cel mai rezistent glasionomer disponibil şi se umple cavitatea total cu el. Apoi se
sculptează în acesta, pentru a face loc unui material mai rezistent precum amalgamul sau
compozitul, ce va fi inserat deasupra glasionomerului, Fig.12.94 (Mount GJ,Bryant
RW;1999).

Fig.12.94 Se reduce adâncimea cavităţii cu ciment glasionomer până la stadiu de cavitate de Tipul A
cu marginile de smalţ libere (Mount GJ,Bryant RW;1999).

12.3.13 Tehnica laminării (tehnica sandwich)

Ideea de a utiliza două materiale diferite pentru a realiza o restauraţie finală
produce o oarecare confuzie. Scopul acestei tehnici este de a folosi la maximum
proprietăţile fizice şi fizionomice ale fiecărui material şi, în prezenţa adeziunii, se
încearcă obţinerea pe cât posibil a unei restaurări unitare a dintelui. S-a demonstrat că se
pot obţine proprietăţile fizice iniţiale ale dintelui prin această metodă fără a compromite
aspectul fizionomic (Mount GJ;1989).
Cât timp va exista cel mai mic dubiu referitor la longevitatea legăturii dintre
răşină şi dentină, tehnica sandwich trebuie să fie metoda preferată de inserare a
compozitelor în orice cavitate, unde cel puţin o margine este localizată în dentină. De
asemenea, dacă o cavitate se extinde adânc interproximal, iar restaurarea finală va fi din
amalgam este mai simplu de aplicat o bază de glasionomer la nivelul marginii gingivale a
cavităţii proximale şi de laminat deasupra amalgamul.
Rezultatul este că glasionomerul va realiza o adeziune bazată pe schimb ionic la
nivel gingival, va elibera fluor şi va împiedica formarea plăcii bacteriene. Proprietăţile
fizice scăzute ale glasionomerului vor fi compensate de materialul laminat de deasupra
lui (Mount GJ,Bryant RW;1999).
Alte avantaje ale folosirii glasionomerilor ca material de bază sunt: 1) folosirea
unei cantităţi mai mici de compozit, ceea ce va minimaliza contracţia de priză a acestuia
şi 2) timpul mai scurt de inserare a unei cantităţi mai mici de compozit.
Principiile laminării
 Se foloseşte cel mai rezistent glasionomer şi se inserează ca material de bază;
 Se evită pe cât posibil folosirea de hidroxid de calciu, pe arie extinsă sub
ionomer pentru că va micşora aria de adeziune la dentină;
 Se condiţionează cavitatea;
 Se inserează glasionomerul şi se aşteaptă priza lui completă;
 Se sculptează în glasionomer pentru a descoperi marginile de smalţ, întrucât
legătura dintre compozit şi smalţ este cea mai rezistentă posibil;
 Se lasă suficient spaţiu pentru compozit;
 Se preferă realizarea suprafeţelor de contact proximale din compozit;
 Se gravează cimentul glasionomer, cu rol de substituent dentinar, cu acid
fosforic 37% timp de 15 secunde pentru a crea o suprafaţă rugoasă şi
retentivă, pentru a realiza o adeziune a compozitului la înlocuitorul dentinar ;
 Se utilizează întotdeauna un glasionomer radioopac.
Laminarea peste un glasionomer autopolimerizabil
Se poate realiza o legătură mecanică între glasionomerii autopolimerizabili şi
răşinile compozite, similară celei dintre compozite şi smalţ, Fig.12.95 (Mount GJ şi
colab;1999).
 Fig.12.95 Aspectul microscopic al unui ciment glasionomer gravat cu acid fosforic 37%,
timp de 15 secunde (Mount GJ şi colab;1999).
Tehnica laminării
Se curăță leziunea de placă în caz de eroziuni sau se îndepărtează dentina infectată
în leziunile carioase. Se condiţionează dentina cu acid poliacrilic 10% timp de 10
secunde, Fig.12.96 (Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.96 Leziune necarioasă curăţată cu pasta nonfluorurată (Riethe P şi colab;1988).

Se aplică cimentul glasionomer pe întreaga suprafaţă dentinară lasându-se

nestingherit să facă priză, Fig.12.97 (Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.97 Acoperirea întregii dentine cu ciment glasionomer (Riethe P şi colab;1988).

 Imediat după priza cimentului se gravează acid atât glasionomerul cât şi smalţul
timp de numai 15 secunde. Se spală acidul şi se usucă uşor pentu a nu deshidrata
glasionomerul. Se aplică un strat fin de răşină adezivă ca agent de legare pentru smalţ. Nu
trebuie realizată întreaga procedură de adeziune la dentină, pentru că nu mai există
dentină neacoperită. În final se inserează compozitul, se polimerizează şi se modelează
după tehnica standard (Mount GJ,Bryant RW;1999).
Reprezentarea schematică a unei restaurații după tehnica ,,sandwich”, Fig.12.98
(Riethe P şi colab;1988).

Fig.12.98 Reprezentarea schematică a tehnicii ,,sandwich”.1. Smalţ. 2. Pereţi de smalţ gravaţi

acid. 3. Cavitatea preparată. 4. Înlocuitor de dentină ciment glasionomer cu suprafaţa poroasă în
urma gravării acide. 5. Compozit (Riethe P şi colab;1988).

Laminarea peste un glasionomer cu adaos de răşini

Nu mai este necesară gravarea acidă a unui astfel de glasionomer când se
laminează cu compozit pentru că legătura care apare între HEMA din ciment şi compozit
pare să asigure o adeziune chimică suficientă între cele două materiale. Dacă totuşi acidul
se scurge peste ciment nu îl va afecta. Se va grava numai smalţul. Se aplică un strat
subţire de răşină adezivă. Se fotopolimerizează adezivul şi se inserează compozitul după
tehnica standard (Mount GJ,Bryant RW;1999).

Laminarea cu amalgam
Această combinaţie se foloseşte pentru restaurarea unui molar, ce va fi supus unor
presiuni ocluzale crescute. Se foloseşte cel mai rezistent glasionomer disponibil, fie
autopolimerizabil, fie fotopolimerizabil pentru a se realiza adeziunea bazată pe schimb
ionic. Se aşteaptă priza glasionomerului, apoi se înlătură din el o cantitate suficientă
pentru a asigura spaţiu amalgamului. Se descoperă marginile de smalţ şi se realizează o
adeziune mecanică atât cu glasionomerul cât şi cu structura dentară restantă, astfel încât
amalgamul este retenţionat ferm după procedura uzuală, Fig.12.99 (Mount GJ,Bryant
RW;1999).

Fig.12.99 Laminarea cu amalgam (Mount GJ,Bryant RW;1999).

Este posibilă realizarea unui oarecare grad de adeziune chimică între

glasionomer şi amalgam, prin aplicarea unei mici cantităţi de acid poliacrilic 45% pe
suprafaţa cimentului întărit înainte de condensarea amalgamului. Se şterge excesul,
dar se lasă un strat fin de acid numai pe suprafaţa amalgamului. Amalgamul proaspăt
condensat va fi unit oarecum de glasionomer, deşi valoarea unei astfel de adeziuni
este discutabilă (Mount GJ,Bryant RW; 1999).
 12.4 BIBLIOGRAFIE

ALBERS,HF; Dentin-resin bonding.ADEPT Report 1. 1990).

ALSTER,D et al; Tensile strength of thin resin compozite layersas a function of layer
thickness.J Dent Res 1995.
ALLEN,KW; Theories of adhsion.Handbook of adhesion.UK 1992.
AMERICAN DENTAL ASSOCIATION COUNCIL ON SCIENTIFIC AFFAIRS;
Dental amalgam;1999.
ANDERSON DAF et al; Cytotoxicity of variably cured ligth.J Dent Res 1988.
ARENHOLT-BINDSLEV,D;Dental amalgam-enviromental aspects.Adv Dent Res.1992.
ARENHOLT-BINDSLEV,D et al; Time-related bisphenol-A content and estrogenic
activity in saliva samples collected in relation to placement of fissure sealants.Clin Oral
Invest 1999.
ASMUSSEN,E et al; Bonding of restorative resins to dentine.Int Dent J 1988.
BALDISSARA,P et al; Clinical and histological evaluation of thermal injury thresolds in
human teeth.J Oral Rehabil 1997.
BAYNE,SC; The mercury controversy.Quintessence Int.1991.
BAYNE,SC et al; linical longevity of ten posterior composite materials based on wear.J
Dent Res. 2000 ,1991,1992,1995,1997,1989,1982.
BAYNE,SC et al; A caracterization of first –generation flowable compozites.J Am Dent
Assoc.1998. And Trans Acad Dent Mater 1994.
BAYNE,CS;THOMPSON,JY; Biomaterials.Cap 4 Art and Science of Operative
Dentistry Sturdevant,s Ed Mosby 2006.
BELTRAN-AGUILAR,ED;GOLDSTEIN,JW; Fluoride varnishes.J Am Dent
Assoc.2000.
BERRY,EA;Dentin surface treatments.J Am Dent Assoc 1987.
BOWEN,RL; Dentals materials filling composites and reaction product of BIS phenol
and glycidyl acrylat.US Patent3066.1962.
BUONOCUORE,MG; Simple method of increasing the adhesion of acrylic filling
materials to enamel surfaces.J Dent res.1955.
BRAEM,M; An in vitro investigation into physical durability of Dental
composites.Leuven 1985.
BRANNSTROM,M et al; Thr hydrodynamics of the dental tubule and the pulp
fluid.Caries Res 1967.
BRATU,D et al; Materiale Dentare.Lito UMF timisoara 1993.
BRATU,D et al; Materiale Dentare.Ed Helicon Timisoara 1995.
BRATU,D et al; Materiale Dentare.Ed Helicon Timisoara 1998.
BRYANT, R.W., Long-term implications for composite resin restorations. ,,Ann Roy
Aust Coll Dent Surg” 1989; 10:84–90.
BRYANT, R.W., Direct posterior composite resin restorations. 1. Factors influencing
case selection (Review). Aust. Dent. J. 1992; 37:81-7.
BRYANT, R.W et al;
CAGLE,CV; Handboock of adhesive bonding,ed 1, New York 1973.
CARLIGERIU,V; Tratat de Odontoterapie conservatoare şi Restauratoare.Ed Mirton
Timisoara 2002.
CAMPS,J et al; Factors influencing pulpal response to cavity restorations.Dent Mater
2000.
CARVALHO,RM et al; In vitro study on the dimensional change of dentine after
demineralization.Arch Oral Biol 1996.
CHAPPELL,RP et al;Dentinal tubule anostomosis.J Prosthet Dent 1994.
CHANG,SB et al; Factors affecting blood mercury concentrations in practicing dentists.J
Dent Res.1992.
CHARLES,AD; The story of dental amalgam.Bull Hist Dent.1982.
CHOI,KK et al; The effects of adhesive thickness on polymerization contraction stress of
composites.J Dent Res.2000.
CIUCCHI,B et al;Bonding to sodium hypochlorite treated dentin.J Dent Res 1994.
CLARK-HOLKE,D et al;Bacterial penetration through endodontically canals 2003.
CLARKSON,BH et al; Effects of the phosphomoietes moietes on the remineralization of
human root caries.Cries Res 1991.
CLEMMENSEN,S; Senzitising potential of 2-hydroxyethylmetaacrylate.contact
dermatitis 1985.
COLLINS,CJ;BRYANT,RW, Finishing of amalgam restorations .J Dent Res 1992.
CONDON,JR et al; Assesing the effect of composite formulation on polymerization
stress.J Am Dent Assoc.2000.
COOK,WD; Factors affecting the depth of cure of UV-polymerized composites.J Dent
Res.1980.
COOLEY,RL et al;Mercury vapor produced during sterilization of amalgam-
contaminated instruments.J Prosthet Dent 1985.
CRAIG,RG; Dentals materials-a problem oriented approach;Ed Mosvy 1978.
CRAIG,RG; Posterior composite resin dental restaurative materials.Ed
VANHERLE,G.1985 Netherlands.
CVAR,JF;RIGE,G; Criteria for the clinical avaluation of dental restorative materials.San
Francisco 1973.
DAI,X-F; et al;The extent and distributionof intratubularcollagenfibrilsin human
dentiune.1991.
DAUVILLIER,CL et al; Visco-elastic parameters of dental restorative materials during
setting.J Dent Res 2000.
DAVIDSON-KABAN,SS; The effect of curing ligth variations on bulck curing and wall
quality of two types and various shades of resin composites,Dent
Mater.1984,1997.And Am J Dent 1994.
DOUGLAS,WH; Clinical status of dentine bonding agents.J Dent 1989.
DEMAREE,NC;TAYLOR,DF; properties of dental amalgams made from spherical alloy
powders.J Dent Res.1962.
DISNEY,JA et al;Caries risk assessment study.Community Dent Oral Epidemiol 1992.
EAMES,WB; Preparation and condensation of amalgamwith low mercury-alloy ratio.J
Am Dent Assoc.1959.
EASTMAN,J et al;Nanophase synthesis assembles materials from atomic clusters.Res
Dev 1989.
EICK,JD et al; Scanning electron microscopy of cut tooth surfaces.J Dent Res
1970.1993,and Crit Rev Oral Biol Med 1997.
ELIADES,GC;Dentine bonding systems.Leuven 1993 and J Dent 1994.
ERICSON,D;DERANT,T; Increase of in vitro curring depth of Class II composite resin
restaorations.J Prosthet Dent 1993.
EVANS,FG;Mechanical propertiesof bone.Ed Springfield 1973.
FEILZER,AJ et al; Setting stress in composite resin in relation to configuration of the
restoration.J Dent Res.1987.
FEILZER,AJ et al; Relaxation of polymerization contraction shear stress by hygroscopic
expansion.J Dent Res.1990.
FEILZER,AJ et al; Influence of ligth intensity on polymerization shrinkage and integrity
of restoration-cavity interface.Eur J Oral Sci.1995.
FORSTEN,L;Fluoride release of glass-ionomer.Ed Hunt P 1994.
FRIED,K; Changes in innervation of dentine and pulp with ages .Ed Ferguson.1987
Karger.
FUNG,EY et al; Pharmacokinetics of bisphenol-A released from a dental sealant.J Dent
Am Assoc.2000.
FUSAYAMA,T;Factors and preventionof pulp iritationby adhesive.Quintessence Int
1987,18.
GERZINA,TM et al;Effect of dentine on release of TEGDMA from resin composite in
vitro.J Oral Reabi 1994.
GEURTSEN,W et al; Aqueous extracts from dentin adhesives contain cytotoxic
chemicals.J Biome Mater Res 1999.
GILLAM,DG et al;Percepsions of dentine hypersenzitivity in a general practice
pupulation.J Oral Reabilit 1999.
GRIPPO,JO et al; Attrition,abrasion,corrosion and abfraction revisited: a new perspective
on tooth surface lesions.J Am Dent Assoc.2004.
GWINNETT,AJ;Quantitative contributionof resine infiltration to dentin bonding.An J
dent 1993 and 1994.
HAHN,LJ et al; Dental ,,silver” tooth fillings :a source of mercury exposure revealed by
whole –body image scan and tissue analysis.Faseb 1989.
HARADA,M;Minamata disease:methilmercury poisoning in Japan caused by
environmental pollution.Crit Rev Toxicol 1995.
HELKIMO,E et al; Bite force and state of dentition.Acta Odont Scand 1977.
HERO,H et al; Structure of dental galliumalloys.Biomaterials 1996.
HEIMANN,HO et al; Two-yaer clinical study of composite resins in posterior teeth.Dent
Mater.1986 and 1991,and 1992,and 1996.And J Am Dent Assoc 1991.
HUME,WR; Pulpal response to glass-ionomers.Hunt P .Philadelphia 1994.
IMAI,Y et al;Importance of polymerization initiator systems in adhesive bonding of resin
to dentine.J Dent Rest 1991.
INABA,D et al; The influence of air-drying on hiper/demineralized dentin.Carie Res
1995.
INNES,DBK;YOUDELIS,WV; Dispersion strengthened amalgams.J Can Dent
Assoc.1963.
INOKOSHI,S et al;Dual-cure luting composites .J Oral Reabilit 1993.
JACOBSEN,T et al; Dentin bonding Through interpenetrating network formation.Trans
Acad Dent Mater 1994.
JACOBSEN,T et al; Some effects of water on dentin bonding.1995.
JOHNSON,GH et al; Postoperative sensitivity associated with posterior composite and
amalgam restorations.Oper Dent 1988.
JORGENSEN,KD, The mechanism of marginal fracture of amalgam fillings.Acta Odont
Scand 1965.
KANCA,J; Wet bonding :effect of drying time and distance.Am J Dent 1996,and
Quintessence Int 1992.
KEMP-SCHOLTE,CM; Marginal integrity of cervical composite.ACTA 1989.
KERNS,DG et al ; Dentinal tubule occlusion and root hypersezitivity.J Periodont 1991.
KOCH,G; PETERSSON,LG; Fluoride content of enemel surface treated with a varnish
containing sodium fluoride .Odontol Rev.1972.
LANG,BR et al; Filler particle size and composite resin classification systems.J Oral
rehabil 1992.
LEINFELDER,KF; Composites: current status and future developments .1986.
LEINFELDER,KF; An in vitro device for determining wear of posterior composites.J
Esthet Dent 1999.
LEINFELDER,KF; Packable composites:overview and technical consideration.J.Esthet
dent 1999.
LETZEL,H et al;Materials influences on the survival of amalgam and composite
restorations.J Dent Res 1990.
LUSSI,A et al; Iatrogenic demage to adjacent teethJ Dent 1998.
LUTZ,F et al;In vivo and in vitro wear of potetial posterior composites.J Dent Res 1984.
LUTZ,F;PHILLIPS,RW; A classification and evaluation of composite resin system.J
Prosthet Dent 1983.
3M; Personal Air Monitoring Systems;US Dec 12 2003.
MACKERT,JR; Dental amalgam and mercury.J Dent Am Assoc 1991.
MACIEL,KT et al;The effect of acetone ,ethanol,HEMA and air on the stiffness of
human decalcified dentin matrix.J Dent Rest 1996.
McLEAN,JW et al;Proposed nomenclature for glass-ionomer dental cement and related
materials.Quintessence Int.1994.
MAHLER,DB;TERKLA,LG; Analysis of stress in dental structures.Dent Clin North Am
1958.
MAHLER,DB; ENGLE, JH; Clinical evaluation of amalgam bonding in Class I and II
restoration.J Am Dent Assoc 2000.
MANDEL,ID; Amalgam hazards; an assessment of research.J Am Dent Assoc 1991.
MCMANUS,KR; FAN,PL; Purchasing ,installing and operating dental amalgam
separators.J Am Dent Assoc 2003.
THE MERCURY IN YOUR MOUTH; Consumer Reports 1991.
MERTZ-FAIRHURST,EJ;Acomparativ clinical study of two pit and fissure sealants.J
Am Dent Assoc 1984.
MERYON,SD et al; Smear removal agents.J Prosthet Dent 1987.
MCHELICH,V et al; Dentin permeability :comparison of functional vs anatomoical
radii.J Dent Res 1978.
MJOR,IA;Frequency of secondary caries at various anatomocal locations.Oper Dent
1985.
MILLER,MB; Dental Adhesives.Reality 2004,
MOLIN,C Amalgam-fact and fiction.Scand J Dent Res 1992.
MOMOY,I et al; A suggested method for mixing direct filling restorative gallium
alloy.Oper Dent 1996.
MOON,PC et al;Effect of DBA layer thickness on composite resin.J Dent Res 1992.
MORIN,DL et al; Biophisical stress analysis of restored teeth.Dent Mater 1988.
MOUNT,GJ; Glass ionomer cements:clinical consideration.Clinical Dentistry.1984.
MOUNT, G.J., Adhesion of glass–ionomer cement in the clinical environment. ,,Oper
Dent” 1991; 16:141–8.
MOUNT, G.J., Clinical placement of modern glass–ionomer cements. ,,Quintessence Int”
1993; 24:107–11.
MOUNT, G.J., An atlas of glass–ionomer cement: a clinician guide, 2nd ed. London:
Martin Dunitz; 1994.
MOUNT, G.J., Longevity in glass–ionomer restorations: review of a successful
technique. ,,Quintessence Int” 1997; 28:643–50.
MOUNT,GJ;BRYANT,RW; Conservarea şi Restaurarea structurii dentare .Ed All
Educational 1999.Cap.8 Glasionomerii(Cementurile ionomere de sticlă).Pag;69-
92.
MOUNT, G.J., MAKINSON OF, PETERS MCRB. The strength of auto-cured and light-
cured materials. The shear punch test. ,,Aust Dent J” 1996; 41:118–23.
MOUNT,G,J ; HUME,W,R ; Conservarea şi Restaurarea structurii dentare .Ed All
Educational 1999.
MOUNT,GJ; Clinical requirements for a successful ,,sandwich“.Aust Dent J 1989.
NAKABAYASHI,M et al; Effect of HEMA on bonding to dentine .Dent Mater 1992.
NAKABAYASHI,M;REDDY,AH; The application of bone morphogenic proteins to
dental tissue engeenering.Nat Biotech.2003.
NASH,KD;BENTLEY,JE; Is restorative dentistry on its way out?J Am Dent Assoc 1991.
NATINAL INSTITUTE of HEALTH;J Am Dent Assoc 108-1984.
NICHOLSON;JW;WASSON,EA; The setting of glasspolyalkenoate(glass-ionomer)
cements.Trans Acad Dent Mater 1992.
NODA,M et al; HPLC analysis of dental resin composite components.J Biomed Mater
1999.
NGO, H., MOUNT, G.J., PETERS, MCRB., A study of glass–ionomer cement and its
interface with the enamel and dentin using a low-temperature, high resolution
scanning electron microscope technique. ,,Quintessence Int” 1997; 28:63–9.
NICHOLSON, J.W., ANSTICE, M., The development of modified glass–ionomer
cements for dentistry. ,,Trends Polymer Sci” 1994; 2:272–6.
NICHOLSON, J.W., ANSTICE, H.M., McLEAN, J.W., A preliminary report on the
effect of storage in water on the properties of commercial light cured
glass- ionomer cements. ,,Br Dent J” 1992; 173:98–101.
NICHOLSON, J.W., CZAMECKA, B., LIMANOWSKA-SHAW, H., Effect of glass–
ionomer and related dental cements on the pH of lactic acid storage
solutions. ,,J Dent Res” press.
ODOM,JG; Ethics and dental amalgamremoval.J Am Dent Assoc 1991.
OKAMOTO,Y;HORIBE,T; Liquid gallium alloys for matallic plastic fillings.Br Dent
1991.
OPDAM,NJ et al; Class I occlusal composite resine restauration.Am J Dent 1998).
OSBORNE,JW;BERRY,TG; Zinc-containing high –copper amalgams.Am J Dent 5.1992.
OYSAED,H et al; Release of formaldehide fron dental composites.J Dent Res 1988.
PASHLEY;DH et al; Dentin permeability effects of temperature on hydraulic
conductance.J Dent Res 1983.
PASHLEY,DH et al; Smear layer.Oper Dent 1984.1992.
PALENIK, C.J., BHNEN, M.J., SETCOS, J.C., MILLER, C.H., Inhibition of microbial
adherents and growth by various glass–ionomers in vitro. ,,Dent Mater 1992”;
16–20.
PERDIGAO,J;Ultramorphological Study of Human Dentine Exposed to Adhesives
Systemes.Leuven 1995 and J Dent Am Assoc 2003.
PETERSSON,LG et al; Effect of quarterly treatments with a clorhexidine and a fluoride
varnish on approximal caries in caries-susceptible teenagers.Caries Res 2000.
PEUTZFELDT, A., Compomers and glass–ionomers: bond strength to dentine and
mechanical properties. ,,Am J Dent” 1996; 9: 159–263.
POWELL,LV et al; Factors associated with clinical success of restauration.Oper Dent
1995.
PRATI,C;Mechanisms of dentine bonding.Belgium 1994.
PROSSER, et al., J Biomed Material Res 1982; 16:43 1.
RICHARDSON,DW;TAO,L;PASHLEY,DH; Dentine permeability.1991.
RIPA,LW; Occlusal sealing.J Am Soc Prev Dent 1973.
REINHARDT,JW et al;Effect of desensitizers and bonding agents on radicular dentin
permeability.J Dent Res 1997.
RETIEF,DH; Dentin bonding agents.Quitessence,1989.
ROYSE,MC et al;Dentin adhsive superior to copal varnish.Pediatr.Dent 1996.
ROMÂNU,M;BRATU,D;Polimerizarea în Stomatologie.Ed Brumar 2000.
ROMÂNU,M;BRATU,D;Materiale Dentare.Noţiuni teoretice şi aplicaţii clinice.Ed
Brumar 2003.
ROSS,GK et al; Measurement of deformation of teeth in vivo .J DEent Res 1992.
ROULET,JF; Degradation of dental polymers.Basel 1987,Karger.
RUDDELL,DL et al; Mechanical properties and wear behavior of condensable
composites.J Dent Res 1999.
RUEGGEBERG,FA et al; The effect of oxygen inhibition on a unfilled/filled system
composite.J Dent Res 1990.
RUSSE,ND; What is a ,,compomer“? J Can Dent Assoc1999.
SANTERRE,JP et al; Biodegradation of commercial dental composites by cholesterol
esterase.J Dent Res 1999.
SARKAR,NK; Internal corrosion in dental composite wear.Appl Biomater 2000.
SASAKI,N et al;Stress –strian curve and Young,s modulus of a collagen molecule.J
Biomech.1996,and Biopolymers 1983.
SCHMIDT,C ; Thesis Master,s. University North Carolina 1998.
SERRA, M.C., CURY, J.A., The in vitro effect of glass–ionomer cement restoration on
enamel subjected to demineralisation and remineralisation model,
,,Quintessence Int” 1992; 23:143–7.
SIDHU, S.K., WATSON, T.F., Resin-mod (fled glass–ionomer materials – a status
report for the American Journal of Dentistry. ,,Am J Dent” 1995; 8:59–67.
SILVERSTONE,LM et al; Variation in the pattern of acid etching of human dental
enamel examined by scanning electron microscopy.Caries Res 1975.
SIMMONS,JJ; The miracle mixture; glass ionomer and alloy powder .Tex Dent J 1983.
SODERHOLM,KJ; Degradation of glass filler in experimental composites.J Dent Res
1981.
SODERHOLM,KJ; Correlation of in vivo and in vitro performance of adhsive
restaurative materials.Dent Mater 1991.
SOLMETE X Inc; Dec,20. 2004.
SPENCER,P et al; Chemical characterization of the dentin/adhesive interface by Fourier
transform photoacoustic spectroscopy.Dent Mater 1992.
STANLEY,HR et al; Human pulp response to acid pretreatmente of dentine and the
composite restauration.J Am Dent Assoc 1975.
SVANBERG, M., KRASSE, B., OMERFELDT, H.O., Mutans Streptococci in inter-
proximal plaque from amalgam and glass–ionomer restorations. ,,Caries Res”
1990; 24:133–6.
SWIFT,EJ et al; Effects of restorative and adhesive curing mathods on dentin bond
strengths:Am J Dent 2001.
TAGAMI,J et al; Correlation among dentin depth ,permeability,and bond strengthof
adhesive resin.dent Mater 1990.
TANI,C;FINGER,WJ; Effect of smear layer Thickness on bond strength.J Adhes Dent
2002.
TAY,FR et al; Adheseve permeability affects compositecoupling to dentine treated with a
self-etch adhesive.Oper Dent 2003 and Dent Mater 1996 and J Dent Res
1994,and Am Dent J 1997.
THOMPSON,VP et al; Dental resins with reduced shrinkage during hardening.J Dent
Res 1979.
VANGSAVAN,N;MATTHEWS,RW;The permeability of human dentine .Arch Oral Biol
2000.
VAN LANDUYT,K et al; Monomer-solvent phase separation in one-step seld-etch
adhesives.J Dent Res 2005.And J Dent Res 2005.
VAN MEERBEEK ,B et al; Microscopy investigations ; techniques, results and
limitations.Am J dent 2000.2003 and Quintessence Int 1996.
VENUGOPALAN,R et al; The effect of water contamination on dimensional change and
corrosion properties of a gallium alloys .Dent Mater 1998.
VERSLUIS,A et al;Do dental composites always shrink toward the ligth? J Dent Res
1998.
VIMY,MF et al; Maternal-fetal distribution of mercury released from dental amalgam
fillings.Am J Phisiol 1990.
WATERSTRAT,RM; New alloys show extraordinary resistence to fracture and wear.J
Am Dent Assoc 1992.
WHITE,GJ et al; Dentin smear layer.Dent Mat 1989.
WILDER,,AD, Jr et al; 5-yaer clinical performance of packable posterior composite .J
Dent Res 2004.
WILLEMS,G et al; A classification of dental composites according to their
morphological and mechanical characteristics.dent Mater 1992.
W H O ; Environmental health criteria 118; inorganic mercury. Geneva 1991.
WU,W;COOB,EN;A silver staining Technique for investigating wear of restorative
dental composites.J Biomed Mater 1981.
YOSHII,E; Cytotoxic effects of acrylates and methaacrylates .J Biomed Mater Res 1997.
YOSHIYAMA, et al; Regional strengths of bonding agents to cervical sclerotic root
dentin.J Dent Res 1996.
YOSHIYAMA,N et al; Transmission electron microscopic characterization of
hypersensitive human radicular dentine.J Dent Rest 1990.
ZARDIACKAS,LD;BAYNE,SC; Fatigue characterization of nine dental
amalgams,Biomaterials.1985.
ZHANG,C et al;Effects of CO2 laser in treatment of cervical dentinal hypersensitivity.J
Endod 1998).

--------------------------------------//////////////////////////////////-----------------------------------------
-