Catedra de medicină de laborator

Proteinele Plasmatice
Efectuat de rezidenții anului I
Conducător științific:
Ana Veselovskaia
dr. șt. med., asist. univ.

Chișinău, 2020
1
Subiectele cursului

2
 Sumar

Date generale despre proteină

Valori de referință
Importanța de diagnostic

3
ALBUMINA

Tatiana BUNICA
 Generalități
 Albumina este produsă de ficat la o rată de 14g/zi şi reprezintă cea
mai importantă componentă proteică din plasmă, lichid cefalo-
rahidian şi urină.

 Rolul principal este menținerea presiunea coloid-osmotice şi de a

transporta diverse substanţe (hormoni, medicamente, grăsimi,
vitamine, bilirubina) precum și sursa de aminoacizi endogeni.

 Există mai multe metode pentru a determina nivelul de albumină

din sânge: electroforeza (proba de sânge este pusă într-o centrifugă
care învârte şi separă celulele din ser), metode dye-binding şi
metode imunochimice, precum şi metode dipstick pentru
determinarea albuminei din urină.
 Indicație

 evaluarea statusului nutrițional;

 sindroame edematoase;
 afecțiuni renale asociate cu proteinurie;
 ciroza hepatică;
 boli cronice consumptive.
 Valori de referință

 Valori de referință – <1an: 3.0-5.2 g/dL ;

> 1an: 3.5-5.2 g/dL.

 Limita de detecție – 0.3g/dL (45.6 μmol/L).

 Valori critice – <1.5 g/dL

 Valori scăzute în:
 Aport inadecvat de proteine: malnutriţie;
 Necesar crescut: sarcină, hipertiroidism;
 Hemodiluţie: administrări excesive de perfuzii, sindromul
secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic, diabet
psihogen/aport excesiv de apă;
 Sindroame de malabsorbţie;
 Deficit de sinteză: ciroza hepatică, alcoolism cronic,
analbuminemie ereditară;
 Catabolism crescut: infecţii, neoplazii;
 Pierderi excesive: sindrom nefrotic (proteinuria > 3.5 g/24
h se asociază cu pierdere de albumină în urină), hemoragii
masive, anasacra (edem generalizat), enteropatie cu
pierderi de proteine, arsuri extinse, afecţiuni
dermatologice severe.
 FERITINA

Lanț de feritină mitocondrială umană

Diana ANDRUȘCA
Structura feritinei alcătuită din 24 subunități
9
 Generalități
 Fierul intracelular este depozitat în doi compusi, feritina si hemosiderină.
o Apoferitina (feritina fără fier) are forma unei sfere goale, cu diametrul de 13 nm, cu o cavitate centrală cu
diametrul de 6 nm, unde este depozitat fierul, care comunică cu exteriorul prin 6 canale (prin care intra și
iese fierul) și un înveliș proteic format din 24 molecule, reprezentate de 2 subunități distincte: H (heavy) și
L (light), codificate pe crs 11 (H), respectiv 19 (L).
!!! O singură moleculă de apoferitină poate păstra ~4500 atomi de fier, însa, de obicei se găsesc molecule de
feritină cu cel mult 2000 atomi de fier.
 Fierul intră în moleculă sub forma de Fe2+ și este oxidat sub acțiunea catalitică a apoferitinei, invelișul
proteic protejând celula de efectele toxice ale ionilor de fier.
o Sinteza apoferitinei este stimulată de expunerea la fier.
 Există cel puțin 20 proteine de isoferitină distincte, cu proporții variabile de lanțuri H și L, care diferă prin
încărcătura de suprafață:
- isoferitina acidă conține↑ lanțuri H și predomină în țesutul cardiac, renal, placentă, limfocite, monocite,
precursorii eritroizi, dar și în țesuturile tumorale;
- isoferitina bazică este bogată în lanțuri L, este mai stabilă, și se găsește în ficat, splină, precum și în ser.
 Feritina se gasește în plasmă în cantități mici și concentrația sa se corelează cu depozitele de fier.
 Feritina serică este glicozilată (sugerînd secreția de către celulele sistemului fagocitic) și relativ săracă în
fier.
 În deficitul de fier, feritina scade înaintea apariției anemiei/altor modificări hematologice
10
 Recomandări

 Diagnosticul diferențial al anemiilor;

 Monitorizarea categoriilor de pacienți cu risc de deficit de fier:
femei însărcinate, donatori de sânge, copii mici, pacienți
hemodializați etc;
 Monitorizarea statusului fierului la pacienți cu boli renale
cronice, dializați/nedializați;
 Diagnosticul și monitorizarea tratamentului în sindroamele de
supraâncărcare cu fier.

11
 Valori de referință
 Sunt dependente de vârstă și sex:

 Limita de detecție: 0.50 ng/mL;

 Metoda de determinare –  imunochimică cu detecție prin
electrochemiluminiscență (ECLIA).

12
Importanța de diagnostic

13
Limite și interferențe

14
Proteina C reactivă (PCR)

Galina COLTUCLU
15
 Date generale

 Este o proteină sintetizată de hepatocite, alcătuită din cinci

lanţuri polipeptidice. Migrează electroforetic în apropierea
zonei gamma.
 Intră în reacție și precipită polizaharida capsulara “C” a
peretelui pneumococului în prezenţa Ca2+. Fenomenul de
ataşare a fost însă observat şi în prezența altor microorganisme
- > fiind urmat de activarea fagocitozei şi a sistemului
complementului pe calea clasică. S-a dovedit că interacţiunea
este nespecifică.
 PCR poate precipita şi policationi, hemocianină, fibrinogen şi
fibronectină.
 Valori de referință
 Concentraţia plasmatică normală este sub 1 mg/L,
 Poate fi mai mare la: supraponderali, fumători,
femei în menopauză cu terapie de substituţie
hormonală.
 Importanța de diagnostic
 Nivelul PCR creşte nespecific în multe procese inflamatorii acute
infecţioase (mai puţin în cele virale) sau neinfecţioase, uneori de
100-1000 ori în numai 24 ore.
 Creşterile modeste până la 10 mg/L ale concentraţiei PCR pot fi
determinabile doar prin tehnici cu sensibilitate înaltă. Ele sunt
importante în evaluarea microinflamaţiei în plăcile de aterom şi au
valoare predictivă în evaluarea riscului cardiovascular.
 Valori peste 3 mg/L – la 90% dintre pacienţii cu angină pectorală
instabilă, prezic un infarct miocardic acut în următoarele 3 luni.
 Valori peste 5 mg/L la 72 de ore de la implantarea de stent, indică
evoluţia leziunilor aterosclerotice în următoarele luni, iar la 20%
dintre pacienţi - complicaţii pe termen scurt.
 Creşteri ale concentraţiei PCR la 10-50 mg/L pot surveni în infecţii
acute bacteriene locale, infecţii cronice (tbc, sifilis), infecţii virale,
colagenoze, colita ulceroasă.
 Creşteri ale concentraţiei PCR peste 50 mg/L pot apare în infecţii
bacteriene severe (cel mai adesea generalizate), vasculite sistemice,
pancreatită acută, tumori metastatice.
Tranferina

Alina TUDOS
20
 Generalități
• Transferina reprezintă proteina de legare plasmatică a fierului.
• Este o glicoproteină de 79.57 kD, gena sa fiind localizată pe
cromozomul 3q21.
• Este formată dintr-un singur lanţ peptidic şi două lanţuri
glucidice dotate cu situsuri de fixare a fierului trivalent (Fe3+).
• Este generată în principal de celulele parenchimatoase hepatice,
dar cantită ți mai mici sunt sintetizate și în sistemul nervos
central, ovar, testicul, celule T helper.
• Rata de sinteză este invers proporțională cu depozitele de fier.
• 1g de transferină poate lega 25.1 µmol sau 1.4 mg de fier.
• Transferina furnizeaza fier că tre precursorii eritroizi și alte
celule prin legarea de receptori specifici de pe suprafața celulară .
Cantitatea de fier furnizată este reglată printr-un mecanism de
feedback negativ în funcție de nevoile celulare pentru sinteza de
hemoglobină .
 Recomandări pentru
determinarea transferinei 
(în combinație cu sideremia și
feritina):
 Diagnosticul diferențial al anemiilor, în
special microcitare și/sau hipocrome.
 Evaluarea anemiei feriprive, talasemiei,
anemiei sideroblastice.
 Diagnosticul supraâncărcării cu fier și
hemocromatozei.
 Valori de referință:

o Transferina: 2.0-3.6 g/L sau 200-360 mg/dL

sau 25.2-45.4 µmol/L. 
o Saturația transferinei: 16-45%.  
o Limita de detecție: 0.1 g/L (10mg/dL;
1.26µmol/L)
 Transferina
(interpretarea rezultatelor):
 Creșteri:
terapie cu estrogeni, anemie feriprivă , sarcină ,
policitemia vera.
 Scăderi:
anemia din bolile cronice; anemiile sideroblastice;
anemii hemolitice; deficit proteic: malnutriție
sau pierderi crescute (arsuri, sindrom nefrotic,
boli hepatice); boli hepatice acute;
atransferinemia congenitală ; sindroame de
supraâ ncă rcare cu fier, hemocromatoza.
Lipoproteine serice

Maria MLADINOVA
25
 Lipoproteine serice

 Lipoproteinele plasmatice diferă ca mărime, densitate,

compoziție lipidică (raportul lipide/apoproteine), locul de
origine (intestin sau ficat) și tipurile de apoproteine pe care le
conțin.
 Apoproteinele intervin în metabolismul lipidic prin activarea
sau inactivarea unor enzime, precum și în procesul de
recunoaștere la nivel celular al lipoproteinelor plasmatice prin
intermediul receptorilor.
 Clasificare
Lipoproteinele existente în plasmă pot fi separate în :

* 5 clase prin ultracentrifugare (diferenţe de densitate):

- chilomicroni,
- Very Low Density Lipoprotein (VLDL),
- Intermediate Density Lipoprotein (IDL),
- Low Density Lipoprotein (LDL),
- High Density Lipoprotein (HDL);

* 4 clase prin electroforeză (diferenţe de încărcare electrică):

- chilomicroni,
- β lipoproteine,
- pre β lipoproteine,
- α lipoproteine.
 -Chilomiocronii au cea mai mare concentrație de trigliceride (85
%);
- VLDL (lipoproteine cu densitate foarte mică conținând 55 %
trigliceride) Apo B100 (sintetizată intrahepatocitar) reprezintă
proteina majoritară ;
-IDL (lipoproteine cu densitate intermediară ce conțin 23 %
trigliceride și 38 % colesterol) sunt rezultatul prelucră rii VLDL de
că tre LPL; componența proteică este reprezentată de apo B100 şi apo
E;
-LDL (lipoprroteine cu densitate moleculară mare) conținând 50 %
colesterol. Se formează în plasmă din IDL după hidroliza
trigliceridelor mediată de LPL (70-90% din VLDL sunt transformate
în LDL), singura apoproteina este apo B100;
-HDL (lipoproteine cu densitate moleculara mare) conținând 50 %
proteine și cantităîi mici de colesterol, trigliceride.
 Lipoproteinlipaza(LPL)- enzima serică, din grupul lipazelor, care
discompune trigliceride din componenţa hilomicronilor și VLDL.
LPL reglează nivelul lipidelor în sânge şi este importantă în procesul
de aterogeneză.
LPL este sintetizată în diferite ţesuturi (în afara de ficat, unde există
lipaza specifică): inima, ţesutul adipos, muşchii.
LPL este fixată de endoteliul capilarelor şi este activată de către
apoproteine (apo-C II) din componenţa hilomicronolor şi VLDL,
după ce trigliceride sunt discompuşi în glicerol şi acizi graşi liberi,
care sunt consumate de către ţesuturi.
Resturile de chilomicroni rezultate, să ră cite în TG, sunt
transportate la ficat şi captate de că tre acesta prin legarea de
receptori specifici apoE. Particulele sunt endocitate, furnizâ nd
TG, colesterol şi esteri de colesterol.
 Dereglări în sinteza LPL
Sunt cunoscute 3 cele mai răspăndite mutaţii LPL.
Cea mai frecventă apare la 16-22% din populație (duce la
formarea unui codon stop la locul serinei-447 și astfel se
sintetizează o copie prescurtată a enzimei)
Alte două mutații apar la aproximativ 3% din populație.
Deși, toate aceste mutații nu blochează activitatea catalitică a
LPL, acestea cresc riscul de ateroscleroză în prezența altor
factori defavorabili (de exemplu, nutriție bogată în calorii)
Renina

Larisa ȚURCAN
34
 Informații generale
 Renina este o enzimă care apartine familiei aspartil-proteazelor; prezintă două reziduuri de acid aspartic la
nivelul situsului activ și poate fi inhibată de pepstatina. Sinteza reninei a fost depistată inițial la nivelul
aparatului juxtaglomerular al rinichiului, însa ulterior s-a constatat că aceasta se poate produce și la nivel
cerebral, cardiac, precum și în musculatura netedă arterială.
 Renina circulă sub două forme diferite: prorenina și renina activă.
 Prorenina constituie  precursorul reninei lipsit de activitate enzimatică; este procesată în granulele
secretorii ale celulelor aparatului juxtaglomerular sub acțiunea unei tiol proteaze asemanatoare catepsinei B,
care indepărtează un fragment amino-terminal de 42 aminoacizi și permite astfel expunerea situsului activ al
reninei.
 Renina activă prezintă specificitate de substrat și, în circulație, actionează asupra angiotensinogenului
 pentru a genera angiotensina I, un decapeptid biologic inactiv. La rândul său, angiotensina I este clivată de
către angiotensin-convertaza în octapeptidul activ angiotensina II, cel mai potent vasopresor, care deține un
rol esențial în reglarea tensiunii arteriale. Angiotensina II stimulează de asemenea producția suprarenaliană
de aldosteron.
 Sistemul renină-aldosteron controlează balanța de sodiu și potasiu, volumul sangvin și tensiunea arterială.
Reabsorbția renală de sodiu afectează volumul plasmatic. Hipovolemia, hipotensiunea arteriala și
hiponatremia stimulează secreția de renină care induce creșterea nivelului aldosteronului. Aldosteronul
determină retenție hidrosalină, creșterea tensiunii arteriale și pierderea de potasiu.
 Recomandari pentru determinarea reninei
plasmatice:

1. diagnosticul diferențial între hiperaldosteronismul

primar și cel secundar împreună cu determinarea
nivelului aldosteronului seric, calcularea raportului
aldosteron/renină și cu efectuarea unor teste funcționale;
2. diagnosticul și managementul pacienților cu HTA
datorată stenozei arterei renale;
3. monitorizarea terapiei cortizonice de substituție, la
pacienții cu insuficiență corticosuprarenaliană;
4. evaluarea riscului de complicații vasculare la pacienții
cu HTA esențială.
 Pregătire pacient
Pentru detectarea hiperaldosteronismului primar Ghidul Societatii de Endocrinologie recomandă:
1. Cu cel puțin 4 săptămâni înaintea recoltării trebuie intrerupt tratamentul cu medicamentele care
afecteaza cel mai mult testarea: atât diureticele care economisesc potasiul (spironolactona, amilorid,
triamteren, eplerenone) cât și cele care elimină potasiul. Se vor evita de asemenea produsele derivate
din rădăcină de lemn dulce (licorice).
2. Se recomandă ca pacienții să aibă o ingestie normală de sare (aproximativ 3 g sodiu/zi).
3. Dacă este necesar să se mențină controlul tensiunii arteriale se va prefera administrarea de preparate
cu influență redusă asupra testării:
–verapamil retard;
–hidralazina în asociere cu verapamil retard;
–blocanți alfa-adrenergici: prazosin, doxazosin, terazosin.
4. În cazul pacienților cu rezultate neconcludente la determinarile anterioare ale raportului
aldosteron/renina și la care HTA poate fi controlată cu medicamente ce exercită o influență redusă, se
indică să se intrerupă cu cel pușin 2 săptămâni înaintea recoltării și alte medicamente, cum ar fi:
–beta-blocante; alfa2-agoniști cu acțiune centrală (clonidina, alfa-metildopa); antiiflamatorii
nesteroidiene;
–inhibitori ai enzimei de conversie; blocanți ai receptorilor de angiotensină(sartanii), inhibitorii de
renină, dihidropiridinele din familia blocantelor canalelor de calciu.
 Pregătire pacient

5. La anamneză se va evalua statusul pacientelor în ceea ce privește tratamentul cu

contraceptive orale sau terapia  hormonala de substituție; trebuie luat în considerare
faptul ca preparatele ce conțin estrogeni pot reduce nivelul reninei directe și induce
astfel un raport aldosteron/renină fals crescut.
6. Este obligatoriu să se precizeze poziția pacientului la recoltarea probei. Pentru
recoltarea în poziția culcată este preferabil ca aceasta să se facă dis-de-dimineață
înainte ca pacientul să se deplaseze. Pentru recoltarea în ortostatism este necesar ca
pacientul să rămână în aceasta poziție pe o perioadă de cel puțin 30 minute înaintea
recoltării.
7. Este recomandabil să se cunoască în prealabil concentrațiile serice ale sodiului și
potasiului precum și eliminarile urinare ale acestor ioni.
8. De asemenea se va evita administrarea de izotopi radioactivi cu 24 ore înaintea
recoltări
 Particularități
 Specimen recoltat – sâ nge venos; vacutainerul se agită foarte ușor și se
transportă în condiții ambientale la laborator câ t mai repede posibil pentru a
fi centrifugat; vacutainerul nu trebuie ținut pe gheață deoarece se poate
produce crioactivarea prorereninei, rezultâ nd valori fals crescute ale reninei
active.
 Recipient de recoltare – vacutainer cu EDTA K3.
 Cantitate recoltată – câ t permite vacuumul.
 Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat; plasmă
decongelată .
 Prelucrare necesară după recoltare – în maxim 1 ora de la recoltare se
separă plasma prin centrifugare 15 minute la 1500 x g [g = (1118 + 10 -8) x
(raza in cm) x (rpm)2]; pentru separarea plasmei se foloseste o pipetă de
plastic; plasma va fi congelată rapid la -20°C în recipient de plastic
(polipropilen sau polistiren); probele de plasmă recoltate în afara sediilor
laboratorului vor fi transportate în recipientul destinat probelor congelate.
 Stabilitate proba – plasma este stabilă 6 luni la -20°C sau la -70°C; nu
decongelați/recongelați.
 Metoda de determinare
a reninei
 Imunochimică cu detecție prin chemilumiscenta
(CLIA) este vorba de un test de tip “sandwich” care
detectează renina activă;
- primul tip de anticorpi anti-renină este legat de faza
solidă (microparticule magnetice);
- cel de-al doilea anticorp anti-renină este marcat cu
un derivat de isoluminol și se leagă de o regiune
adiacenta situsului activ al reninei.
 Valori de referință
• Valori de referință
- Clinostatism: 1.68-23.94 pg/mL
- Ortostatism: 2.64-27.66 pg/mL.

• Limita de detecție – 0.7 pg/mL.

• Interpretarea rezultatelor
Screening-ul pentru hiperaldosteronismul primar este considerat pozitiv în cazul în care se obține
un raport aldosteron/renină >20. În continuare, se va recurge la testele de confirmare (testul de
încărcare cu sodiu p.o., testul de infuzie salină, testul de supresie cu fludrocortizon sau testul
de provocare cu captopril).
- În stenoza arterei renale se înregistrează valori crescute atât ale reninei plasmatice cât și ale
aldosteronului seric.
- Valorile reninei sunt utile pentru decizia clinica de a recurge la investigații imagistice ale vaselor
renale.

• Limite și interferențe
-Medicamente
Creșteri: captopril, furosemid
Scaderi: contraceptive orale.
α1-antitripsina

Anna CRISTIOGLO
42
 Generalități
o Este o proteină de fază acută.
o Cel mai important inhibitor de proteinază în plasmă.
o Inhibitor de elastază.
o Este un glicoproteid cu masa moleculară 55000 Da.
o Se codifică prin codominarea genelor M și Z. Genotip
normal: MM, MZ.
o Genotip patologic: ZZ. Mutație în gena SERPINA-1.
Mai des se întâlnește la locuitori din Europa de Nord.
o Loc de sinteza: ficat, monocit.
o Metoda: turbidimetrie.
o Prelevat: sînge venos.
o Valori normale: 190-350 mg/dl
 Valori scăzute în sânge

 Moștenirea genei SERPINA-1 mutante –

modificarea conformă rii proteinei α1-antitripsinei
– polimerizarea – acumularea în hepatocice – icter
colestatic al nou-născutului.
 Deficit de α1-antitripsina în plă mâ ni – elastaza nu
este inhibată – are loc distrugerea elastinei în
alveolocite – BPOC. Emfizem pulmonar.
 Distrugerea elastinei în țesut celuloadipos
subcutanat – paniculită.
Cauze, cînd concentrația este
crescută în sânge

Reacția inflamatorie
Bolile oncologice
Ceruloplasmina

Vera BALTAGA
46
 Generalități
Ceruloplasmina este o alfa2-globulina ce conține cupru.
Are urmatoarele funcții:
-Metabolismul și transportul cuprului (leagă 95% din cuprul seric, prin
urmare, 8 atomi de cupru per moleculă);
-Este o proteină de fază acută;  
-Este un antioxidant (protejează membrana celulară prin inhibarea oxidării
catalizate de ionii metalici ai lipidelor de membrană);
 
-Participă la oxidarea de Fe2+ în Fe3+ ;
-Importantă în asimilarea și transportul fierului de către transferină;
-Paricipă la oxidarea catecolaminelor și serotoninei;
-Are acțiune antiinflamatoare, prin inhibarea histaminazei serice.
 Indicații
• Suspiciune clinică de boala Wilson: afecțiuni hepatice la copii în absența
etiologiei virale; afecțiuni neurologice (tulburări de coordonare a
mișcărilor) de etiologie neclară;
• Anemie microcitară hipocromă care nu răspunde la tratamentul cu
preparate de fier (datorată unui deficit de cupru);
• Simptome neurodegenerative și anomalii ale țesutului conjunctiv la copii
(suspiciune de sindrom Menkes);
• Loc de sinteza: Ficatul, și anume ăn hepatocite, la o rată zilnică de 6 mg/kg
corp. Incorporarea cuprului în ceruloplasmină se produce în cursul sintezei
hepatice a acesteia, conferindu-i o culoare albastră. După preluarea
cuprului ceruloplasmina migrează către țesuturile utilizatoare de cupru,
unde acesta este eliberat iar proteina este catabolizată. Eliminarea se face
pe cale biliară.

48
 Valori normale
15-60 mg/dl(48-192UI/ml)
• Crește în: • Scade în:
- inflamația acută și cronică (unde - Boala Wilson (unde avem un deficit secundar de
indeplinește rolul de proteină de fază ceruloplasmină, care duce la supraâncărcarea
acută), ficatului cu cupru, SNC, ochilor, rinichilor și
- altor organe),
sarcină,
- sindromul Menkes,
- folosirea de contraceptive hormonale,
- deficit de cupru (anemie microcitară hipocromă),
- colestază,
- deficit ereditar de ceruloplasmină (rar),
- carcinoame,
- sindrom nefrotic,
- leucemii,
- enteropatia cu pierdere de proteine,
- boala Hodgkin,
- sindroame de malnutriție și malabsorbție,
- ciroza biliara primitiva (alterarea - boli hepatice avansate,
excreției cuprului ca urmare a
- defect de sinteză a ceruloplasminei(deficit de
colestazei),
ceruloplasmina primar, ereditar, foarte rar),
- LES,
- dieta cu carența de Cu.
- poliartrita reumatoida.

49
Amilaza serică

Mihaela OGRETMEK
 Informații generale
Amilaza serică face parte din categoria hidrolazelor, subgrupa de enzime care
catalizează degradarea hidrolitică a amidonului, a glicogenului, a poli- și
oligozaharidelor.

Amilaza este o enzimă de secreție exocrină, care este prezentă în ser sub două
forme izoenzimatice principale: pancreatică (40% din amilaza serică totală)
și salivară (60% din amilaza serică totală). Enzima mai este prezentă în
cantități mult mai mici în ficat, sucul duodenal, intestinul subțire, trompele
uterine, mușchii scheletici.

O formă moleculară rară este macroamilaza, izoenzima care, datorită

dimensiunii sale mari, nu se elimină la nivel renal.

Aproximativ 80 % din pacienții cu pancreatită acută prezintă valori crescute

ale amilazei serice în decurs de 24 ore de la debutul simptomatologiei.
 Valori de referință
o <100 U/L³

o Limita de detecție – 3U/L³

o Condiții fiziologice: creșteri moderate sunt raportate în sarcina normală; valori scăzute se înregistrează la
sugari.

o Condiții patologice: creșteri moderate (≤4 x valoarea normală) pot apărea în insuficientă renală (ambele
izoenzime), fără semnificație diagnostică; în cetoacidoza diabetică se înregistrează valori crescute în
principal datorită izoenzimei salivare.

o Medicamente

- Creșteri : Medicamente care produc constricția sfincterului Oddi (ex: betanecol, difenoxilat, colinergice,
narcotice analgetice: opiacee, codeina), secretina. Unele medicamente/droguri determină creșterea
amilazemiei și posibil pancreatita. Între acestea sunt incluse : acid valproic, etanol, asparaginaza,
azatioprina, captopril, cimetidina, clofibrat, corticosteroizi, ciproheptadin, didanosin, estrogeni, acid
etacrinic, furosemid, ibuprofen, indometacin, acid mefenamic, metildopa, nitrofurantoin, contraceptive
orale, pentamidin, fenilbutazona, sulfonamide, sulindac, tetraciclina, diuretice tiazidice, zalcitabin .

- Scăderi : steroizi anabolizanti, cefotaxim, lamivudin, propiltiouracil, somatostatin, zidovudin.

 Valori crescute
 Afecțiuni pancreatice – pancreatita acută (creștere marcată, apare după
3-6 ore de la debut); puseul acut survenit în cursul evoluției unei pancreatite cronice;
pancreatita indusă medicamentos; obstrucția ductului pancreatic (prin: calcul sau
carcinom, spasmul oddian indus medicamentos, obstrucția partială plus stimularea
medicamentoasă); traumatism pancreatic (leziune abdominală, CPRE); complicații ale
pancreatitei (pseudochist, ascită, abces);
 Afecțiuni non-pancreatice – 1) afecțiuni ale tractului biliar
(obstrucția căii biliare principale, colecistita acută); 2) alterarea permeabilității
tractului gastro-intestinal: boala intestinală ischemică sau perforație francă, ruptura
esofagiană, ulcer perforat sau penetrant, postoperator după o intervenție chirurgicală
la nivel abdominal superior, mai ales gastrectomie partială; 3) ingestie acută de alcool
sau intoxicație alcoolică; 4) afecțiuni ale glandelor salivare (parotidita epidemica,
inflamație cu caracter supurativ, obstrucție ductală litiazică, uniadiere); 5) tumori
metastatice cu secreție ectopică de amilază (valori mai mari decât în pancreatită); 6)
ruptură de anevrism aortic; 7) apendicita acuta; 8 ) traumatisme cerebrale; 9) arsuri si
soc traumatic; 10) abces tubo-ovarian; 11) ruptură de sarcină ectopică; 12)
macroamilazemie.
Antitrombina III

Anastasia ȚÎGANCOVA
54
 Generalități
• Antitrombina III este un inhibitor potent al reacțiilor din
cascada coagulării. Inhibă într-o oarecare măsură toate
enzimele coagulării. Principalele enzime inhibate sunt: factor
Xa, IXa și trombina (factor IIa); de asemenea antitrombina
exercită acțiuni inhibitorii asupra factorilor XIIa, XIa și a
complexului factor VIIa și factor tisular.
• De fapt, acțiunea de sine stătătoare a antitrombinei III este
relativ ineficientă, dar atunci când se combină cu heparina
viteza reacției de inhibare a factorilor de coagulare este
puternic accelerată, ceea ce face din complexul antitrombina-
heparina un component vital al mecanismului anticoagulant.
 Valori de referință

Vârsta Activitate antitrombina III (%)

Prematuri: zilele 1-3 20-51
Prematuri: zilele 4-6 21-51
Prematuri: ziua 7 40-54
Nou-nă scuți: zilele 1-6 44-84
Nou-nă scuți: după ziua 7 34-70
2-10 ani 67-120
11-18 ani 81-120
Adulți 80-120
 Importanța diagnostică
Scăderea activității antitrombinei III Creșterea activității antitrombinei III
• deficit congenital (ereditar); • hepatita acută ;
• transplant hepatic, ciroza, insuficiența • transplant renal;
hepatică ; • inflamații (VSH crescut);
• boala trombotică activă (tromboza • hiperglobulinemie;
venelor profunde); • folosirea anticoagulantelor orale.
• CID, afecțiuni însoțite de fibrinoliză ;
• infarct miocardic acut;
• embolism pulmonar;
• carcinoame, traumatisme, inflamații
severe;
• boli asociate cu pierderi de proteine;
• eșec al tratamentului cu heparină .
 NB!
 Din punct de vedere al defectului implicat există 2 tipuri principale de deficit de
antitrombina III:
– tipul I (cantitativ) caracterizat printr-o cantitate inadecvată de antitrombina ce este
normală din punct de vedere funcțional (sunt scăzute atât activitatea cât și antigenul
antitrombinei III);
– tipul II (calitativ) asociat cu o cantitate normală de antitrombina III, care însa nu este
capabilă să-și exercite funcția de inhibitor al coagulării (antigenul antitrombinei III
este normal cantitativ, dar activitatea este scazută).

 Dacă pacientul se afla sub terapie cu anticoagulante orale, acestea vor fi intrerupte cu
2 săptămâni înaintea recoltării; de asemenea, tratamentul cu heparina va fi întrerupt
cu 2 zile înaintea recoltării.
 Folosirea contraceptivelor orale, statusul postoperator, imobilizarea prelungită la pat
și tratamentul cu L-asparaginaza se pot asocia de asemenea cu o reducere a activității
antitrombinei III. Rezultatele nu sunt concludente în ultimul trimestru de sarcină și
imediat post-partum.
Fibrinogen

Valentina TATAR

59
 Generalități

 Fibrinogenul reprezintă o proteină sintetizată în ficat,

cu rol în procesul de coagulare.
 De asemenea, aparține grupului proteinelor de fază
acută (valori crescute apar după 24-48 ore de la
producerea evenimentului).
 Fibrinogenul constituie substratul de acțiune atât
pentru trombina, ultima enzimă din cascada
coagulării, cât și pentru plasmina, enzima a sistemului
fibrinolitic.
 Valori de referință

Valori critice – <100mg/dL2

! La valori <50mg/dL pot
apărea evenimente hemoragice
dupa intervenții chirurgicale
traumatice.

Valorile >700mg/dL
(determinări repetate după
remiterea procesului
inflamator acut) indică un risc
crescut pentru apariția bolilor
coronariene și
cerebrovasculare2.
 Scăderi

Creșterea consumului de fibrinogen: în CID și în reacțile de hiperfibrinoliză din
cancere metastatice, leucemie acută promielocitară, complicații obstetricale.

Scăderea sintezei de fibrinogen: în afecțiuni hepatice severe insoțite de scăderea
parenchimului hepatic (ciroza hepatică, intoxicație cu ciuperci), în afecțiuni insoțite
de irigare hepatică anormală (insuficiența cardiacă dreaptă).

Terapia trombolitică: scăderea concentrației de fibrinogen depinde de doza și de tipul
medicației administrate: streptokinaza și urokinaza determină scăderea pronunțată a
fibrinogenului (valori < 10mg/dL); activatorul tisular al plasminogenului (t-PA) și
prourokinaza determină scăderea moderată a fibrinogenului.

Terapia cu L-asparaginaza6;7.

Afibrinogenemia congenitală, caracterizată prin lipsa completă a fibrinogenului.
 Creșteri

Creșterea sintezei de fibrinogen:

– în cadrul raspunsului de faza acută din infecții, inflamații, tumori, traumatisme,
arsuri. În cazul distrucției celulare intinse (de ex. Intervenții chirurgicale, infarct
miocardic, radioterapie) fibrinogenul revine la normal după raspunsul de fază acută,
spre deosebire de procesele inflamatorii cronice active din afecțiuni reumatismale și
boli de colagen, în care nivelul acestuia ramâne crescut pe durate lungi de timp;

– ca răspuns compensator la pierderea de proteine (în special a albuminei) la pacienîii
cu sindrom nefrotic, mielom multiplu;

– boala hepatică, ciroza, tratament cu estrogeni, coagulare intravasculara compensată;

– hipertensiune, diabet, obezitate.
 Recomandări pentru determinarea fibrinogenului:


detectarea deficitului congenital sau dobândit al fibrinogenului
(a-/hipo-/disfibrinogenemii);

monitorizarea terapiei trombolitice;

ca indicator al reacțiilor consumptive cu/fără fibrinoliză;

evaluarea riscului de apariție a evenimentelor trombotice cardiovasculare (de ex.
IMA, AVC);

procese inflamatorii acute.
Mioglobina

Marina MALEȘ
• Mioglobina (abreviat Mb)- proteina fixatoare de oxigen cu masa
moleculara mică , prezentă în miocard și musculatura scheletică .

• Mioglobina care circulă în sâ ngele omului să nă tos, provine exclusiv din

mușchii striați. În boli ale musculaturii scheletice , concetrația
mioglobinei se corelează cu severitatea bolii. Mai mult decâ t atâ t,
necrozele miocardice determină o creștere a mioglobinei.

• Proteina avâ nd greutate moleculară mică este filtrata glomerural și

reabsorbiția în tubul proximal. Dacă apare o cantitate mare de
mioglobină , iar capacitatea tubulară este depă șită , se produce o
mioglobinurie (proteinurie prerenală ) și o depozitare crescută a
proteinei reabsorbite (rinichi mioglobinic).
 Indicații

1.Infarct miocardic: diagnosticare (reinfarctare),

monitorizare a progresiei, monitorizare sub terapie de
lizare,

2.Afecțiuni musculo-scheletice: diagnosticare, follow-up,

3.Medicina sportivă: evaluarea performanței și a

condiției,

4.Suspiciune de proteinurie prerenală (urina).

 Valori normale
• Ser- <110µg/l
• Urina- <50 µg/l

• Fiecare laborator ar trebui să investigheze

transferabilitatea valorilor de referință
pentru propria populație de pacienți și
dacă este necesar să-și stabilească
propriile valori.
 Valori crescute în:

1. Infarct miocardic: creștere la 2 ore de la debutul durerii, odată cu

troponinele sensibile, mai rapid decâ t activitatea CK, scă dere rapidă
avâ nd un timp de injumatatire scurt de 5,5h.

•Este utilă mai ales pentru diagnosticarea reinfectă rii sau pentru
diagnosticarea precoce, evaluarea succesului tratamentului
trombolitic. Creștere accelerată , abruptă cu normalizare rapidă .

2. Afecțiuni musculo-scheletice: solicitare musculară excesivă ,

traumatisme, leziuni musculare metabolice, miopatie, rabdomioliza.

3. Medicina sportivă- indicator pentru efortul muscular.

4. Proteinurie prerenală: mioglobina crescută în urina.

Mulțumim pentru atenție!

70