Materii prime farmaceutice

Medicamentul, respectiv forma farmaceutica, este compusa din diferite materii prime.
Materiile prime farmaceutice sau substantele farmaceutice sunt substante de origine naturala (vegetala,
animala, minerala, microbiologica), de semisinteza sau de sinteza, utilizate pentru prepararea de medicamente.
In functie de rolul pe care il au in realizarea si efectul terapeutic al formei farmaceutice, substantele
farmaceutice (materiile prime) sunt clasificate in trei mari grupe:
substante medicamentoase;
substante auxiliare;
materiale de conditionare.

A.SUBSTANTE MEDICAMENTOASE

Substantele medicamentoase pot fi:

1. substante active, pricipii active, sunt materii prime farmaceutice de origine vegetala, minerala, animala,
microbiologica de semisinteza sau de sinteza, dotate cu proprietati preventive, de diagnostic sau
curative fata de maladiile umane sau animale, utilizate pentru prepararea de medicamente, ca forme
farmaceutice, cu ajutorul substantelor auxiliare.
2. precursor medicamentos sinonim prodrug (engl.prodrug = promedicament), substanta biologic inactiva,
rezultata prin modificarea structurii chimice a substantei medicamentoase (vitamine, hormoni etc.) a
carei activitate biologica are loc “in vivo”, prin transformare (de exemplu: hidroliza, pe cale enzimatica
sau neenzimatica).

Clasificarea substantelor medicamentoase

1.Toxicitate
substante anodine: bromura de calciu, acidul acetilsalicilic;
substante puternic active (Separandum): fenobarbital, cofeina;
substante toxice si stupefiante (Venenum): atropina, morfina etc.

2.Natura materiilor prime

Aceasta este diferita.Astfel se cunosc:

1.produse definite: substante chimice caracterizate prin constante fizice si proprietati chimice. Ex.:
acidul acetilsalicilic, papaverina, streptomicina, cloramfenicolul s.a.

2.produse nedefinite - obtinute prin extractie plecand de la plante, animale sau microorganisme, prin
reactii chimice efectuate asupra acestora sau prin tratarea diverselor substante minerale.
1
Acestea sunt amestecuri ale caror caracteristici sunt variabile in functie de originea si modul lor de obtinere.
Pentru a obtine produse cu o calitatea constanta, ele trebuie caracterizate dupa un singur mod de preparare
(standardizare), prin proprietati fizice, chimice si biologice, cuprinse in limite bine determinate, ceea ce este
foarte dificil. Ex.: opiul, uleiul de ficat de peste, extractul de matraguna s.a. Astfel, opiul reprezinta latexul
concretizat, obtinut prin incizii in capsulele imature de Papaver somnipherum L., cunoscut pentru proprietatile
sale sedative. El este definit prin originea botanica si geografica, prin caracteristicile macroscopice si
microscopice, cat si prin reactiile chimice caracteristice compozitiei sale.

3.produse reprezentate de tesuturi animale sau vegetale, animale sau plante intregi. Acestea trebuie
tratate prin diferite metode speciale de prelucrare, in vederea conservarii si utilizarii lor; sunt definite prin
caracterele lor morfologice si histologice. Ex.: florile de tei, hipofiza, extract total de ochi s.a.

3.Originea materiilor prime:

- de origine biologica
- de origine minerala
- de sinteza sa semisinteza

3.1.Materii prime de origine biologica.

Sunt substante obtinute plecand de la:
-produse vegetale;
-produse animale;
-microorganisme.

.3.1.1.Materii prime de origine vegetala.

Se utilizeaza trei tipuri de astfel de produse:

a)plante intregi sau parti de planta, la care se adauga unele produse exsudative ale plantelor ca gume
si rezine. Aceste produse sunt supuse unor operatii de maruntire si pulverizare si pot fi prelucrate direct in
forme farmaceutice (comprimate, pulberi etc.);

b)preparate pe baza de plante. Se obtin prin tratarea plantelor prin diferite metode in vederea realizarii
unui volum redus, dar care sa contina toti componentii activi; pe langa acestia, contin si produse inactive
(substante balast).
Ele se utilizeaza cand:
-plantele au o activitate slaba si trebuie sa fie administrate in cantitate mare, pentru a avea efect
terapeutic;
-principiile active sunt putin solubile in apa si utilizarea de ceaiuri este ineficace;
-evitarea accidentelor in cazul plantelor otravitoare; preparatele pot fi: solutii extractive (tincturi si
extracte), produse obtinute prin presare (uleiuri vegetale), uleiuri volatile, sucuri de fructe, la care se adauga
apele aromatice (hidrolate) si alcoolate.

c)substante chimice definite izolate din plante.

- principii active pure extrase din plante,
- obtinere prin sinteza chimica

Astazi se prepara prin sinteza: morfina, digitalina, chinina, camforul etc.

Se recurge la extractia constituentilor activi si puri dintr-o planta deoarece activitatea unei astfel de
substante este in general controlabila si crescuta. Dar se prefera uneori si utilizarea extractelor vegetale in locul
substantelor active, ex.: extractul de opiu, in locul morfinei etc.

3.1.2.Materii prime de origine animala. Acestea se mai numesc si produse opoterapice (iar terapia cu aceste
produse = opoterapie). Se utilizeaza in industrie trei tipuri:

2
 -organe, tesuturi sau glande uscate, in general, administrate sub forma de pulberi (pulbere de glanda
tiroida, ovar, posthipofiza). In aceasta grupa se asociaza si sangele si elementele sale, ex.plasma, un veritabil
tesut, cat si serurile terapeutice (seruri de animale - cal, sau de origine umana, imunizate contra unei infectii
date: tetanos, difterie - ser antitetanic, antidifteric etc.);

-extracte de tesuturi sau de glande care contin cea mai mare parte a componentilor activi. Astazi, ele
sunt din ce in ce mai putin utilizate, datorita activitatii lor inconstante, cat si riscului de efecte secundare.
Ex.: extract de ficat, extract total de ochi, etc.;

-componenti activi puri obtinuti prin extractie. Reprezentantii acestei grupe sunt hormonii (produsi de
glandele cu secretie interna) si enzimele.
Ex.: insulina, pancreatina, heparina, A.C.T.H.(hormon hipofizar antiinflamator), tripsina, care sunt dificil de
izolat. Unii dintre ei se prepara pe cale industriala, prin sinteza sau biotehnologie, pentru a inlocui extractia din
tesuturile animale.

3.1.3.Materii prime microbiologice. Acestea se obtin din diferite microorganisme: ciuperci inferioare, bacterii,
protozoare, virusuri. Se utilizeaza:

1. microorganisme propriu-zise, cum sunt:

a. ciupercile: (ex.: levura de bere utilizata ca stimulent al nutritiei)
b.bacteriile (ex.: fermenti lactici utilizati in tulburarile digestive)
c.virusurile.
d.vaccinurile care sunt obtinute din bacterii sau virusuri omorate sau atenuate si care confera
imunitate contra infectiilor respective;

2.produse elaborate de microorganisme in medii lichide; acestea secreta diverse substante cu proprietati
terapeutice;
astfel sunt antibioticele, ex.: penicilina, streptomicina, cloramfenicolul, unele vitamine, ca vitamina B 12 si
diverse enzime, care tin de progresele microbiologiei si chimia produselor de fermentatie.

3.2.Materii prime de origine minerala.

Substantele naturale minerale au fost utilizate in trecut, dar o parte din ele au fost abandonate, deoarece s-a
dovedit ca nu aveau o actiune reala. Astazi se utilizeaza doua categorii:
1. produse naturale, folosite ca atare sau dupa o purificare, ex.: talc, sulf, silice;
2. produse elaborate, obtinute prin reactii chimice, din materii prime minerale; ex.: sulfatul de sodiu,
sulfatul de magneziu, hidrogenocarbonatul de sodiu, oxidul de magneziu, sulfatul de cupru, sarurile insolubile
de bismut s.a., care sunt considerate substante medicamentoase (cu actiune terapeutica) sau substante auxiliare:
vehicule excipienti etc., apa, talc, argile, gaze lichefiate (aerosoli) etc.

4.3.Materii prime de sinteza sau semisinteza.

Aceste materii prime ocupa astazi primul loc in cadrul substantelor medicamentoase si se obtin prin procedee
de sinteza variate. In general, sunt asemanatoare sau deriva dintr-un principiu activ natural.
Se disting astfel:

1. produse de semisinteza la care o parte din molecula provine din extractie si o alta este sintetizata;
deci moleculele obtinute prin biosinteza sunt transformate chimic; Ex: sunt unele antibiotice;

2. produsele de sinteza totala in care intreaga molecula rezulta prin reactii chimice.
Substantele de sinteza sunt bine definite din punct de vedere chimic, au structura moleculara
determinata si caracteristici fizico-chimice constante.

3
B. SUBSTANTE AUXILIARE

Substantele auxiliare sunt materii prime farmaceutice, inerte din punct de vedere farmacologic, care
intra in compozitia unui medicament, in proportie diferita de cea a substantei active (in general mare).

Pot fi de origine:
1. naturala,
2. de semisinteza sau sinteza

si sunt destinate a aduce substanta medicamentoasa in forma farmaceutica apta a fi administrata bolnavului,
avand rolul de a transporta (vehicula) medicamentul pana la locul de actiune (fara a interveni in procesul de
absorbtie - cazul ideal).

Proprietatile substantelor auxiliare:

inertie fata de substanta medicamentoasa: nu trebuie sa inhibe sau sa amplifice activitatea acesteia
(decat in cazurile in care se urmareste acest scop).
inertie fata de recipientul de conditionare primara: substantele auxiliare nu trebuie sa reactioneze si sa
deterioreze materialele din care sunt confectionate recipientele, mai ales in cazul preparatelor lichide si
semisolide, sau sa fie absorbite de acestea;
inertie fata de organism: inocuitate, lipsa de toxicitate.

Functiile substantelor auxiliare:

1)realizarea formei farmaceutice (aducerea substantei active in forma farmaceutica): acesta este primul
rol jucat de excipient

2)divizarea dozei de substanta medicamentoasa.

Toxicitatea putenica a unor substante a condus la necesitatea divizarii dozei in elemente de priza
unitara, care sa garanteze siguranta, cat si reproductibilitatea dozei pentru bolnav. Astfel sunt excipientii pentru
comprimare, pentru introducerea in capsule gelatinoase, microincapsularea de lichide etc.
De asemenea, utilizarea unor echipamente de productie din ce in ce mai performante pentru fabricarea
industriala a formelor farmaceutice a necesitat recurgerea la substante auxiliare care sa amelioreze trecerea
prin masina a pulberilor, a lichidelor, ex.: excipienti lubrifianti, antiaderenti, agenti de curgere, de scoatere din
matrite, agenti antispumanti etc.

3)asigurarea stabilitatii medicamentului, pe perioada fixata prin termenul de valabilitate. Instabilitatea

fizica a formelor farmaceutice eterogene a condus la: utilizarea de conservanti, antioxidanti, chelatanti, cat si
de acizi, baze, sisteme tampon care sa permita ajustarea pH-ului; folosirea de materiale bariera pentru a
preveni actiunea luminii, umiditatii, caldurii, sub forma de invelis rezistent la actiunea diferitilor deterioranti
(ex.: excipienti pentru acoperire gastro-rezistenta), agenti de viscozitate pentru stabilitatea fizica a emulsiilor si
suspensiilor.

4)eliberarea medicamentului in forma controlata

Progresele farmacocineticii, cat si realizarea unui confort la administrarea unui medicament l-au determinat pe
farmacist sa se gandeasca la problema eliberarii controlate a unor substante active, pentru:
- amelioararea inocuitatii substantelor cu indice terapeutic mic;
- reducerea efectelor secundare;
4
 - reducerea numarului de doze si facilitarea compliantei tratamentului.
In acest scop au fost create noi categorii de excipienti: polimeri hidrofili, hidrofobi, acizi policarboxilici,
poliacrilici, metacrilici, silicone, esteri ai glicerolului, alcooli grasi, derivati celulozici, polilactici etc.

5)ameliorarea biodisponibilitatii substantelor medicamentoase.

Modul de formulare al medicamentelor

In functie de formulare, medicamentele se clasifica in trei grupe:

1.Medicamente magistrale. Acestea se prepara in farmacie, la cerere, pe baza de prescriptie medicala

(reteta), individualizata, pentru un bolnav.
Medicamentele au o durata de pastrare scurta, se prepara in cantitati mici si sunt destinate utilizarii
imediate.
Termenul dat acestor medicamente provinde de la farmacistul conducator al unitatii, numit magistru
(lat.magister), denumire data la romani de elevi, profesorilor.

2.Medicamente oficinale. Sunt medicamente inscrise in farmacopei, avand o formula stabilita, in

scopul de a generaliza metoda de preparare si a avea conditiile de calitate impuse; au o durata de pastrare mare
si o larga utilizare. Se prepara in farmacie in cantitati mari, din care se fac diviziuni si se pot elibera bolnavului
imediat, la cerere, cu sau fara prescriptie medicala. De asemenea, aceste medicamente pot intra in formula unor
preparate magistrale.

3.Medicamente industriale (sinonime: produse farmaceutice sau specialitati farmaceutice). Ele au

astazi ponderea cea mai mare a eliberarilor din farmacie (98%).
Specialitatea este un medicament preparat anterior, prezentat sub o conditionare particulara si
caracterizat printr-o denumire speciala, nume depus - marca, sau nume comercial.

Aceasta definitie implica elemente subintelese, ca:

-produs preparat numai in industria de medicamente (laborator de medicamente, intreprindere,
fabrica), pe baza unei formule aprobata de ANM; are o compozitie fixa, o actiune determinata, o
biodisponibilitate optima si o valabilitate mare, de 1-3-5 ani;
-prezentare sub o conditionare particulara, identica pentru toate unitatile de conditionare puse la
vanzare;
-productie in cantitati mari: sarje sau loturi de fabricare;
-denumire caracteristica conventionala inregistrata sau nu si folosita in exclusivitate de firma (fabrica)
producatoare.

Nomenclatura medicamentelor industriale

Poate fi data de:
1. denumirea chimica, care reda structura chimica a substantei medicamentoase; de obicei este
complicata si se utilizeaza mai rar;
2. denumirea comuna internationala (D.C.I.), propusa sau recomandata de O.M.S. si are ca scop
generalizarea denumirii substantelor medicamentoase;
3. denumirea oficiala prevazuta de farmacopee si care reprezinta denumirea oficiala din tara
respectiva;
5
 4. denumirea comerciala, inregistrata (notata cu R abreviere de la engl. registered = inregistrat) sau nu,
este stabilita de firma producatoare; este simpla, usor de memorat, dar nu intotdeauna adecvata. Numarul mare
de denumiri comerciale reprezinta astazi o dificultate serioasa pentru cunoasterea medicamentelor.

Pe fiecare unitate de conditionare (recipient si ambalaj) figureaza urmatoarele elemente:

-numele produsului;
-forma farmaceutica;
-formula produsului (compozitia);
-numarul de unitati sau continutul;
-modul de administrare (calea de administrare);
- modul de eliberare: P-RF; P – 6L;.....
-precautii de pastrare;
-numarul sarjei de fabricatie;
-termenul de valabilitate;
-numele si adresa producatorului (firmei);
-marca fabricii;

Produs farmaceutic este considerat orice medicament industrial care contine o substanta
medicamentoasa (sau o asociere) si este eliberat sub denumirea sub care a fost inregistrat (orice fel de asociatii,
dozaje, forme de administrare sau modele diverse sub care el este comercializat).
Unele din aceste forme farmaceutice pot contine substante active in dozaj diferit, exemplu: fiole de 1
mg si 5 mg. Dar si in cazul aceleiasi forme farmaceutice pot exista doua sau mai multe modele de prezentare,
destinate distribuirii in farmacii, exemplu: flacoane cu 10, 20 sau 50 comprimate.

Conditionarea medicamentelor
Definitie si conditii generale
Conditionarea este operatia complementara care urmeaza dupa fabricarea unui medicament si consta in
inchiderea formei farmaceutice realizate intr-un invelis de forma si de material foarte variate, care-i confera
aspectul definitiv, usor utilizabil de catre bolnav. Conditionarea poate fi considerata deci ca o prelungire a punerii
in forma farmaceutica a substantei medicamentoase. Cele doua faze, de preparare si conditionare, sunt
inseparabile. Aceasta este ceea ce se numeste conditionare primara. Forma farmaceutica astfel conditionata este
protejata printr-un ambalaj = conditionarea secundara, care este constituit, in general, din carton.

6
 CONDITIONARE

MIJLOACE DE CONDITIONARE MIJLOACE DE CONDITIONARE AJUTATOARE

-crearea de recipiente -toate mijloacele ajutatoare de ambalare, conditionare
-ambalaje si inchidere folosite (dopuri, capace, subcapace) ca si
aplicatoare, mijloace de aplicare, dopuri picatoare,
pipete picatoare, seringi picatoare etc.

CONDITIONARE CONDITIONARE
PRIMARA SECUNDARA
-pentru continutul intern -invelis extern

Conditionarea unui medicament se compune din diferite elemente, care indeplinesc urmatoarele roluri:
a)rol de protectie: conditionarea trebuie sa contina forma medicamentoasa si sa o protejeze:
-contra socurilor, deformarilor, in timpul manipularilor de transport si depozitare (protectie
fizica, mecanica);
-contra factorilor de alterare, prin impermeabilitate la agentii externi (oxigen, vapori de apa,
lumina, microorganisme), cat si la componentii medicamentului (protectie chimica si microbiologica);
-contra impurificarilor diverse;
b)rol functional: sa faciliteze distribuirea medicamentului si utilizarea lui de catre pacient;
c)rol de identificare si informare: sa fie un element de securitate. Recipientul trebuie sa poarte in
particular o eticheta, pentru o identificare usoara si facilitatea administrarii: indicarea modului de folosire,
posibilitatea deschiderii si inchiderii cu usurinta, fractionarea dozelor, precautii de luat, numarul lotului de
fabricatie;
d)rol de promovare a marketingului medicamentului; prezentare atractiva, sa fie in armonie cu
caracterul nobil al medicamentului si sa inspire incredere bolnavului, pentru a-l solicita.
Intrucat conditionarea cuprinde totodata ambalajul si materialul din care este realizat, cele doua fiind
indisolubil legate, si calitatea lor este considerata in ansamblu. Exigentele la care trebuie sa raspunda
conditionarea sunt urmatoarele:
-rezistenta fizica suficienta;
-impermeabilitate si etanseitate: sa izoleze medicamentul de factorii externi care-l pot altera;
-inertie fata de continut: schimburile (dizolvarea sau reactiile chimice) intre continut si recipient trebuie
sa fie cat mai slabe posibil;
-inocuitate absoluta (lipsa de toxicitate);
-comoditate de utilizare.
La aceasta trebuie sa se adauge transparenta si rezistenta termica, in cazul conditionarii solutiilor
injectabile.
Operatia de conditionare este de o mare importanta, uneori reprezentand o faza esentiala in procesul de
productie, motiv pentru care se impune respectarea unor exigente foarte stricte, cum este cazul solutiilor
injectabile.

In continuare, vom prezenta principalele materiale utilizate in mod curent pentru conditionarea
medicamentelor in industrie; examinarea proprietatilor lor fizico-chimice va permite aprecierea avantajelor si
inconvenientelor lor si determinarea limitelor domeniilor de aplicare.

7
 Compozitia, proprietatile si utilizarile materialelor de conditionare

Pentru materialele si conditionarile utilizate in medicina si farmacie trebuie sa se aplice urmatoarele reguli
generale:

nici o substanta utilizata, la contactul cu un preparat farmaceutic sau cu un ser, nu trebuie sa altereze
compozitia sau sa modifice activitatea produsului conditionat. Aceasta implica stabilitatea chimica si
microbiologica a produsului farmaceutic.
toate substantele utilizate in contact cu sangele sau componentii sai trebuie sa fie biologic inactive fata
de hematii; aceasta implica studii de biocompatibilitate (pentru pungile suple destinate recoltarii sangelui si
pentru perfuzii);
substantele plasate in contact cu sangele si preparatele farmaceutice sau implantate in organism trebuie
sa fie lipsite de toxicitate sau putere de iritatie. Se exclud reactiile toxice prin injectie, iritarea mucoaselor,
citotoxicitatea.
toate preparatele farmaceutice trebuie sa aiba o autorizatie de punere pe piata atat pentru preparare cat si
pentru conditionare. Aceasta este necesara si pentru materialele in contact cu sangele cat si pentru implante. La
inregistrarea unui medicament trebuie sa fie depuse un numar de date chimice, toxicologice, analitice penru forma
farmaceutica, dar si pentru materialele de conditionare.
intregul lot de fabricare trebuie sa fie identificat si controlat. Nu se vor utiliza obiecte cu origine
sau compozitie necunoscuta.

A. Sticla

Sticla (sau materialul vitros) este cel dintai material de conditionare industriala utilizat. Este o
macromolecula anorganica de fuziune, care prin racire devine rigida, fara a cristaliza, fiind constituita din silicati
dubli de tipul: Na2CaSi6O14  Na2OcaO  6SiO2. Din punct de vedere tehnologic, sticla este un amestec de diversi
constituenti:
oxizi formatori de sticla (oxizi vitrifianti): SiO2, B2O3;
oxizi fondanti, oxizi alcalini sau alcalino-terosi: Na2O, K2O, Al2O3, ZnO, CaO cu rolul de a micsora
punctul de topire al SiO2 de la 1713C, la valori inferioare;
oxizi stabilizanti: CaO, MgO, BaO, ZnO, Al2O3, care maresc rezistenta mecanica, termica si chimica;
coloranti: urme de oxizi de cobalt si nichel;
eventual, pigmenti minerali pentru productia de sticla colorata: derivati de fier (coloreaza sticla in brun),
de crom (verde), cobalt (albastru), nichel, mangan (roz, mov) etc.
Amestecurile sunt selectionate pe baza proprietatilor: rezistenta mecanica, coeficient de dilatare,
rezistenta hidrolitica, care sunt esentiale.
Sticla are o structura semiorganizata. Ea este formata din tetraedri de SiO 4 legati unul de altul prin atomi
de oxigen pusi in comun, ceea ce face ca intreg ansamblul sa aiba aspectul unei retele cristaline.
Dar distantele intre Si si O nu sunt totdeauna identice. Sticla poate trece de la starea amorfa,
semiorganizata, la starea cristalina veritabila, dar atunci este o devitrificare. In sticla exista o retea formata, pe de
o parte, din atomi de Si si O (atomii de Si putand fi partial inlocuiti prin B sau P) si, pe de alta parte, de ionii de
K, Na, Ca, fondanti si stabilizanti, care vin sa se aseze in spatiile libere, cu aparitia de legaturi ionice mai putin
puternice decat legaturile homeopolare, intre Si si O din retea. Discontinuitatea in retea confera izotropie sticlei
care, contrar sistemelor cristaline clasice, transmite lumina in toate directiile.

8
Proprietatile farmaceutice cele mai importante ale sticlei:
-puritate si permeabilitate: structura neteda, fara pori a sticlei garanteaza nu numai o suprafata exterioara
continua, dar si o densitate absoluta, ambele importante pentru sticla subtire, prin care se observa foarte bine
impuritatile si incluziunile necorespunzatoare;
-sterilizabilitate: deoarece sticla se obtine la temperaturi in jur de 500C, dupa care se raceste brusc,
rezulta ca autoclavarea la 121C sau 134C nu prezinta probleme;
-proprietati mecanice, fragilitate. In general, rezistenta mecanica a suprafetei sticlei este buna; dar la
socuri puternice devine casanta si se sparge usor; rezistenta este influentata de temperatura, umiditate, agenti
chimici, adsorbtia de gaze sau vapori si este legata de compozitia chimica a sticlei, respectiv de natura si taria
legaturilor ionice. Rezistenta mecanica scade sub actiunea umiditatii combinata cu temperatura, care produce
aparitia de fisuri; la pH ridicat, rezistenta sticlei la imersie in apa este mai scazuta. Fragilitatea la caldura va fi cu
atat mai mare cu cat sticla va fi mai groasa. Pentru recipientele destinate a fi supuse la schimbari de temperatura,
se va utiliza o sticla foarte subtire, care ajunge foarte repede in echilibru cu temperatura, fie sticle putin dilatabile
(borosilicat).
Sticla are un coeficient de dilatare crescut si o slaba conductibilitate termica.
Adsorbtia de gaze la suprafata sticlei determina o dezalcalinizare, prin relaxarea legaturilor interatomice,
reducerea modului de torsiune, stratul superficial deteriorandu-se.
-proprietati optice: transparenta este una dintre cele mai importante proprietati ale sticlei pentru punerea
in evidenta a impuritatilor; permite aprecierea calitatii (claritatea) solutiilor, motiv pentru care se indica utilizarea
sticlei incolore; de asemenea, permite observarea schimbarilor de aspect, alterarilor etc.
Pentru medicamentele fotosensibile se foloseste sticla colorata (bruna) care absoarbe radiatiile
daunatoare, realizand fotoprotectia.
-stabilitatea chimica a sticlei este criteriul principal de folosire a recipientelor din sticla.
Se cunoaste ca sticla este mai usor atacata de acizi si alcali decat de apa; bazele sunt mai active decat
acizii, ele distrug legaturile Si-O care formeaza reteaua semiorganizata a sticlei. La atacul acid, nu este dizolvat
numai silicatul alcalin ci si silicatii metalelor grele, dar atacul nu este profund, caci se formeaza in plus pelicula
de acid silicic insolubil.
Apa dizolva complet silicatii alcalini (Na, K), dar cu toate acestea, chiar prin adaugarea de oxizi alcalino-
terosi, vor exista schimburi chimice intre apa si sticla. De asemenea, marea solubilitate a cationilor Na +, K+, Ca 2+
in reteaua sticlei le da posibilitatea de a trece in solutiile apoase ce se gasesc in contact cu sticla. Intr-o sticla
obisnuita (silico-calco-sodica) vor trece mici cantitati de baze solubile in apa, cu formarea unui film de silice
hidratat (acid silicic) insolubil, care va duce la formarea unui strat protector la suprafata.
Astfel, alcalinitatea apei va fi slaba, dar suficienta pentru a declansa sau favoriza unele reactii chimice cu
produsii din solutie, ca: precipitarea bazelor slabe din sarurile lor (sulfatul de stricnina), izomerizarea in compusi
racemici mai putin activi, saponificarea unor esteri (atropina, cocaina), oxidarea substantelor polifenolice cu
formare de produsi inactivi sau colorati (morfina, adrenalina) s.a.
Atacul sticlei va fi cu atat mai profund cu cat reactiile se petrec la temperatura inalta, cum ar fi cazul
sterilizarii preparatelor injectabile.
De asemenea, si unele saruri solubile sunt mai agresive asupra sticlei, decat apa: solutia de citrat trisodic,
solutia de fosfati.
Alt fenomen care se observa este urmatorul: odata cu dizolvarea unor elemente ale sticlei in apa, uneori la
suprafata sticlei se formeaza o pelicula foarte fragila care se detaseaza si se rupe in mici paiete insolubile; acest
proces este accelerat prin autoclavarea preparatelor (paietele au in jur de 20 m).

Clasificarea recipientelor din sticla in functie de rezistenta lor hidrolitica :

-tip I: fabricate din sticla neutra, borosilicat, cu o rezistenta hidrolitica inalta, data de insasi
compozitia chimica a sticlei;

-tip II: sticla silico-sodico-calcica, in mod uzual cu rezistenta hidrolitica inalta, rezultata ca
urmare a unui tratament de suprafata;

9
 -tip III: sticla silico-sodico-calcica obisnuita, cu rezistenta hidrolitica moderata;

-tip IV: sticla silico-sodico-calcica obisnuita, cu rezistenta hidrolitica joasa.

Recipientele de sticla tip I, II, III sunt indicate pentru preparatele injectabile, iar tipul IV pentru formele
solide care nu sunt de uz parenteral, cat si pentru forme lichide sau semisolide.

In functie de aceste patru tipuri, redam in continuare utilizarea recipientelor de sticla:

-tip I: pentru toate preparatele injectabile si pentru sange uman si componentele sangelui;
-tip II: pentru preparatele parenterale apoase cu pH mai mic de 7; este necesar sa se controleze
stabilitatea fiecarui preparat in aceste recipiente;
-tip III: pentru preparatele parenterale neapoase, pentru pulberi de uz parenteral si pentru
preparate de uz neparenteral. Fiolele de capacitate pana la 20 ml pentru lichidele de uz oral pot fi fabricate din
sticla cu rezistenta hidrolitica superioara celei a recipientelor de sticla tip III;
-tip IV: pentru preparatele lichide, semisolide, solide, dar nu de uz parenteral.

Exceptand recipientele din sticla de tip I, celelalte recipiente mu sunt destinate a fi refolosite. Mai mult,
recipientele din sticla pentru sange uman si produse de sange nu pot fi refolosite.

B. Plastomeri

Plastomerii (materialele plastice) au luat o dezvoltare considerabila in domeniul conditionarii primare a

medicamentelor. Pungile sau recipientele de mare volum pentru preparatele parenterale sau plachetele
termoformate, recipientele multiple pentru formele lichide, semisolide sau solide, fara a uita seringile, recipientele
pentru preparatele injectabile sau materialele sterile de uzaj unic (seringile autoinjectabile) si tot atatea obiecte ca
sonde, proteze, aparate etc. implica totodata cunoasterea cailor tehnologice de fabricare, cat si absenta de
interactiuni sau limita de migrari compatibile cu securitatea de utilizare.
Recurgerea la materialele plastice ofera o serie de avantaje pentru cel care utilizeaza solutiile (reducerea
greutatii, rezistenta la soc), mai ales securitate in administrare a solutiilor - absenta contaminarii bacteriorologice,
in momentul perfuzarii cu ajutorul pungilor suple, care nu necesita intrarea aerului, posibilitatea de separare a
constituentilor sangelui in circuit inchis etc.
Totodata, materialele de baza si mai ales compozitiile utilizate pentru fabricarea recipientelor sunt extrem
de variate si pot pune probleme de toleranta, toxicitate si stabilitate.

Materialele plastice au o structura macromoleculara de natura organica, in stare solida, in care exista
odata cu domeniile amorfe si domenii cristaline (deci au o structura semiorganizata ca si sticla, dar de tip diferit).
In acesti polimeri se inlantuie un mare numar de atomi, atomii de carbon formand cel mai adesea majoritatea sau
integritatea scheletului; sunt polimeri inalti, formati din catene foarte lungi, adesea mai mari de 100.000 atomi,
uniti intre ei prin legaturi covalente, foarte dificil de rupt, si legaturi secundare labile, ca: legaturi de hidrogen,
forte van der Waals sau legaturi polare.

Se disting:
- polimeri termoplastici, constituiti din molecule liniare, independente (cu eventuale ramificatii), care pot fi
prelucrati la cald (ex.polietilena, polipropilena, policlorura de vinil, polistirenul)
- polimeri termorezistenti (duroplaste), constituiti din retele legate chimic intre ele si deci infuzibile
(ex.fenoplastele, aminoplastele, poliesterii, poliuretanii).
- Unele materiale plastice au structura si caracteristici intermediare intre cele doua grupe.

10
 B.1. Polimeri termoplastici

Polietilenele (PE) sunt foarte mult utilizate pentru conditionare; ele sunt polimeri ai etenei, avand o
structura liniara sau ramificata. In functie de conditiile de polimerizare, se obtin diferite sorturi:
polietilena cu densitate joasa, radicalica;
polietilena cu densitate joasa, liniara;
polietilena cu densitate inalta.
Polietilena de densitate joasa este un solid, incolor si transparent in strat subtire, iar in strat gros este
opaca, translucida, albicioasa, flexibila si rezistenta la soc; este sensibila la temperatura de la 60-80C.
Polietilena de densitate inalta este mai densa, mai albicioasa, mai opaca si mai putin supla, pentru o
aceeasi grosime; ea rezista la o temperatura pana la 115C. Cresterea gradului de cristalinitate este insotita de
marimea duritatii, rigiditatii si rezistentei la rupere, a rezistentei chimice, de scaderea permeabilitatii si rezistentei
la soc.
Polietilenele prezinta rezistenta chimica, in general foarte buna: la acizi slabi si acizi tari neoxidanti, la
baze slabe si tari, la solventi organici sub 80C, dar sunt permeabile. Recipientele din polietilena pot contine
alcool, care se conserva bine, dar cu o usoara difuzie; eterul si acetona difuzeaza rapid. Sunt rezistente la fluor,
dar nu la clor; bromul si iodul sunt absorbiti.
Polietilenele de densitate joasa rezista putin la uleiuri si hidrocarburi. In general, sunt putin permeabile la
gaze, O2, CO2 si relativ putin permeabile la vaporii de apa; rezistenta la uleiuri, grasimi si hidrocarburi creste cu
densitatea.
Pot suferi fenomene de imbatranire sub actiunea aerului, oxigenului, caldurii, radiatiilor ultraviolete, care
altereaza proprietatile fizice, mecanice su chimice, cand survin opacifieri si fisuri; aceasta actiune se poate
combate prin adaugarea de pigmenti (carbune) sau stabilizanti. De asemenea, sunt polimeri inflamabili, degaja
apa si CO2.
Proprietatile distinctive ale polietilenelor si limitele de utilizare:

Proprietati distinctive Limite de utilizare

excelenta proprietati de rezistenta la soc; sensibilitate la fenomenul de fisurare sub
excelente caracteristici dielectrice; tensiune (stress-cracking);
comportare termica si rigiditate; comportare termica slaba;
inertie chimica; retragere importanta in tipar;
calitate farmaceutica. sudare de inalta frecventa, imposibila;
colaj foarte dificil;
sensibilitate la u.v.

Intrebuintari: Polietilena se poate prelucra prin procedeele cele mai variate si este plastomerul cel mai
utilizat pentru conditionare sub forma de: flacoane cu pereti supli, flacoane pulverizatoare, picatoare, recipiente
rigide, tuburi pentru comprimate si unguente, tipare-ambalaj pentru supozitoare, seringi si fiole auto-injectabile,
saci pungi etc.
De asemenea, polietilena intra, impreuna cu aluminiul, hartia si alti plastomeri, in compozitia a
numeroase complexe termosudabile (tehnica Blister).

Polipropilena (PP) se obtine prin polimerizarea propenei si se prezinta sub doua forme: forma
izotactica (substituentii au aceeasi orientare sterica), care prezinta bune proprietati mecanice si termice; forma
atactica (radicalii metil sunt dispusi la intamplare) este mai putin cristalina, pentru ca este mai putin regulata si are
proprietati mai putin interesante.
Polipropilena este un polimer semicristalin, cu transparenta mare, permeabil la gaze, proprietate ce creste
cu temperatura, este rezistenta la solventi organici, usor permeabila la apa si derivati aposi. Are o foarte buna
rezistenta chimica la produsi organici, acizi minerali, detergenti; unii solventi aromatici o dizolva la cald; acizii
minerali concentrati si puternic oxidanti o ataca la cald. Este afectata de lumina, radiatii u.v. si in prezenta aerului;
imbatranirea se manifesta prin disparitia stralucirii si fragilitate.

11
 Proprietatile polipropilenei:

Proprietati distinctive Limite de utilizare

densitate usoara; termoformare dificila;
rigiditate crescuta; sensibilitate la u.v.;
excelenta rezistenta chimica; comportament la foc;
rezistenta inalta la prelucrare; colaj foarte dificil;
foarte usor permeabila la apa si vapori de apa; sudare la frecventa inalta, imposibila.
utilizare la 100-120C;
posibilitate de sterilizare pana la 135C;
rezistenta la fisurare sub tensiune (stress-clackling);
buna transparenta si stralucire de suprafata.

Intrebuintari: Se indica pentru fabricarea de filme si articole sterilizabile cu apa fierbinte, recipiente
rigide; este cea mai utilizata pentru seringi.

Poli-(clorura de vinil) si derivatii (PVC)

Se obtine prim polimerizarea corurii de vinil; este o pulbere alba, rigida, rezistenta la acizi concentrati, la
baze, alcooli, grasimi, uleiuri si numerosi solventi organici, dar se gonfleaza in contact cu hidrocarburile
aromatice si este dizolvata de esteri si cetone.
Este putin permeabila la gaze si uleiuri volatile, vapori de apa, dar in acelasi timp mai permeabila decat
polietilena. Din cauza rigiditatii este putin utilizata pentru conditionare; prin adaos de plastifianti se obtine o
materie mai supla. Din punct de vedere toxicologic, monomerul este cancerigen, dar poli-(clorura de vinil) nu
prezinta niciun pericol.

Proprietatile policlorurii de vinil:

Proprietati distinctive Limite de utilizare

rezistenta excelenta la abraziune; sensibilitate la soc;
stabilitate buna; sensibilitate la frig.
rezistenta chimica buna la: acizi, alcali, uleiuri, .
grasimi, alcooli si hidrocarburi alifatice.

Intrebuintari: dupa polietilena, poli(clorura de vinil) este plastomerul cel mai utilizat; permite obtinerea
de recipiente rigide sau suple sub forma de tuburi, saci, cutii, flacoane, fiole mari sau pungi pentru solutii
injectabile, tuburi simple pentru perfuzii, pompe peristaltice, catetere, sonde stomacale, folii termosudabile etc.
Distrugerea obiectelor de poli(clorura de vinil) pune probleme complexe; la incinerare, ea da cantitati
considerabile de acid clorhidric (o butelie de 35 g formeaza 10-12 l de HCl gazos).

Poliamidele reprezinta o familie importanta de plastomeri obtinuti prin policondensare, au mai mult
catene liniare si sunt cunoscute sub numele: rilsan, nylon si copolimeri variati. Sunt cristaline, transparente, pot
absorbi apa si devin plastice; o atmosfera prea uscata le fragilizeaza, se pot steriliza pana la 120-150C, au mare
rezistenta la soc si abraziune. Sunt foarte permeabile la gaze, dar au o buna rezistenta chimica, permit
conditionarea sub vid.

12
 Intrebuintari: Se utilizeaza pentru fabricarea de: picatoare, seringi dozatoare, port-canule, filme pentru
ambalaj, sterilete, valvule mitrale pentru inima, vane pentru perfuzie etc.

Policarbonatii. Se obtin prin condensarea bis-fenolului cu fosgen. Se caracterizeaza prin proprietati

foarte interesante: o excelenta transparenta (lasa sa treaca 88% din lumina vizibila) si o rezistenta remarcabila la
soc si caldura - au punctul de fuziune 220C-230C. Se utilizeaza pentru seringi, flacoane de plasma, canule
pentru perfuzie, biberoane incasabile si sterilizabile etc.

B.2.. Polimeri termorezistenti

In aceasta grupa sunt cuprinse:
- Fenoplastele
- Aminoplastele
- Poliesterii
- Poliuretanii

Sunt rezine dure, infuzibile si insolubile. Structura lor este o retea tridimensionala foarte compacta, in
care nu exista posibilitatea glisarii moleculelor unele pe altele.
Fenoplastele sunt obtinute prin condensarea fenolilor si aldehidelor. Exemplu: bachelita (prima
rezina de sinteza, obtinuta de Bakeland in 1907) din policondensarea fenolului cu formolul.
Aminoplastele se obtin prin policondensarea aldehidelor cu aminele: mai importante sunt uree-formol
si melamina-formol. Se prezinta sub forma de pulbere la care se adauga diversi adjuvanti, care le scad fragilitatea;
sunt insolubile si infuzibile (se carbonizeaza spre 300C). Se utilizeaza ca accesorii pentru conditionare: busoane,
cutii.
Poliesterii se obtin prin actiunea diacizilor asupra polialcoolilor si sunt in general copolimeri cu un
monomer, cel mai adesea stirenul. In conditionare se folosesc pentru acoperirea protectoare, datorita unei bune
rezistente chimice si mecanice.
Poliuretanii se obtin din actiunea diizocinatilor asupra alcoolilor si aminelor. Se utilizeaza ca lacuri
de sutura, substituenti de piele (in arsuri grave), pompe de sange, inima artificiala.

C. Elastomeri
In aceasta grupa sunt cuprinse:
-cauciucurile naturale;
-cauciucurile sintetice;
-cauciucuri siliconice.
In preparare, toate trebuie supuse unei vulcanizari care are scopul de a le diminua plasticitatea si de a le
creste elasticitatea, deoarece elastomerii sunt polimeri alifatici, cu numeroase duble legaturi. Aceste
macromolecule liniare sunt mai ales plastice. In cazul cauciucurilor naturale si sintetice, agentul de vulcanizare
este sulful, care va crea punti intre catene si nu vor mai putea glisa unele pe altele. La acestea se adauga diferiti
adjuvanti.
Cauciucul natural este obtinut prin inciziile unor arbori din speciile Hevea, Ficus, Euphorbes, sub
forma de latex. Este un polimer inalt al izoprenului (izomerul cis).
Are un grad de polimerizare de 3-4.000 si o masa moleculara de 200.000-300.000. Vulcanizarea cu sulf
permite trecerea de la reteaua macromoleculara monodimensionala, la o retea tridimensionala. Are avantajul unei
excelente elasticitati care este o calitate importanta din punct de vedere farmaceutic (etanseitate dupa intepatura).
O vulcanizare cu sulf 30% conduce la un produs rigid, dur, cu rezistenta mecanica si electrica, numit ebonita,
utilizat ca material medico-chirurgical. Principalele inconveniente sunt permeabilitatea la gaze, sensibilitatea la
oxidare, migrarea impuritatilor si adjuvantilor.

Cauciucurile sintetice sunt mai rezistente la imbatranire si mai impermeabile la gaze si vapori de
apa. Ele rezista mai bine la solventi si au o compozitie mai constanta.

13
 -cauciucul butil este cel mai utilizat pentru dopuri; el este un polimer al izobutenei, in care se adauga 2%
izopren, adjuvanti;
-cauciucul clorobutil este un copolimer al izobutenei si clorizoprenului; este mai stabil si mai rezistent la
solventi;
-cauciucul nitril este un copolimer al butadienei cu acrilo-nitrilul; el este mai rezistent la uleiuri grase si
uleiuri volatile.
Cauciucuri siliconice sunt polimeri cu dimetilsiloxanul; au avantajul ca sunt stabile, la cald si frig,
rezistente la ozon, hidrofobe, dar sunt permeabile la gaze, vapori de apa si au rezistenta limitata la solventi.

Elastomerii se utilizeaza pentru accesorii de conditionare si obiecte diverse: dopuri pentru flacoane,
legaturi de inchidere, tetine si capace pentru biberoane, tuburi si racorduri pentru aparatura de transfuzii sanguine,
sonde, prezervative etc.

D. Metale si aliaje

Pentru conditionarea primara a medicamentelor sunt utilizate: aluminiul, cositorul (staniul), plumbul si
otelul inoxidabil, tabla zincata.
Aluminiul, sub forma unui aliaj cu puritate 99%, este cel mai utilizat metal, datorita avantajelor privind:
maleabilitate, greutate redusa si rezistenta chimica, prin formarea la suprafata a unui strat protector de alumina.
Acest strat, insa, are un caracter amfoter si poate fi dizolvat de acizi sau alcali. Rezistenta chimica a suprafetei
poate fi crescuta prin tratarea suprafetei.
Aluminiul este utilizat mult sub forma de folii, care ofera avantajele: rezistenta la oxidare, masa redusa,
etanseitate la mirosuri si gaze, opacitate la lumina si u.v., putere de reflectare care protejeaza de caldura. Se mai
prepara: tuburi, cutii perforate pentru pudre, recipiente pentru aerosoli sub presiune, capace pentru flacoane tip
“penicilina”, folii termosudate, captusite cu diferite materiale. Atat foliile cat si flacoanele pot fi inscriptionate
direct. In general, foliile metalizate se indica pentru conditionarea formelor solide dozate sensibile la umiditate.

Otelul inoxidabil, de diferite calitati, este utilizat pentru confectionarea de containere, rezervoare, cuve de
stocare, ustensile, diverse piese ale aparatelor, care vin in contact direct cu medicamentul. El ofera o mare
rezistenta mecanica, fizica si chimica.

14
 Tipuri de recipiente si articole de conditionare
primara
Conditionarea multiplelor forme farmaceutice necesita variate tipuri de recipiente, ale caror compozitie,
forma, aspect si marime sunt diferite. Se utilizeaza:

-recipiente incolore, translucide, pentru formele stabile;

-recipiente fotoprotectoare, rezistente la actiunea luminii, pentru formele fotosensibile;
-recipiente bine inchise: trebuie sa protejeze continutul de mediul extern, prin evitarea contaminarii cu
produse solide sau lichide, in conditii obisnuite de manipulare, transport, depozitare si eliberare la bolnav (FR.X);
-recipiente inchise etans sau ermetic: trebuie sa protejeze continutul de mediul extern, prin evitarea
contaminarii cu produse solide, lichide, vapori, gaze sau microorganisme. De asemenea, aceste recipiente trebuie
sa impiedice pierderea apei de cristalizare sau evaporarea solventilor, in conditii corespunzatoare de manipulare,
transport, depozitare si eliberare la bolnav (FR.X);
-recipiente cu o singura doza, pentru o singura utilizare, imediata (exemplu: fiolele), al caror continut
nu poate fi scos fara distrugerea sistemului de inchidere; la fel sunt microrecipientele pentru colire (oftadoze) si
pentru erine;

-recipiente cu mai multe doze, conditionate impreuna, nedivizate, care servesc pentru prelevarea de
portiuni succesive de medicament si asigura stabilitatea si eficienta acestuia pe toata perioada administrarii.
Ele au diferite sisteme de inchidere, din sticla, material plastic sau metal, prevazute in interior cu rondele.

In functie de forma farmaceutica conditionata, recipientele se impart in:

1. flacoane din sticla, multidoze:

-sticle medicinale incolore sau brune, de forma cilindrica;
-sticle medicinale cu striuri (caneluri), de forma cilindrica;
-sticle ovale cu striuri.
Sticlele de forma cilindrica se fabrica cu capacitati de 10-500 ml, 1000 ml si sunt inchise cu dopuri din
plastomer care se insurubeaza si subcapace.
Sunt indicate pentru majoritatea medicamentelor lichide de uz oral: solutii, siropuri, mixturi, emulsii,
suspensii, solutii extractive.
Sticlele ovale se utilizeaza pentru preparatele de uz extern: ape de gura, gargarisme, colutorii, inhalatii,
linimente, lotiuni, solutii antiseptice etc.
Pe o latura a recipientului se aplica o eticheta de hartie.

2. flacoane din plastomeri, multidoze: pot fi rigide, flexibile, opace sau transparente, de forma cilindrica,
asemanatoare cu cele din sticla. Se indica mai ales pentru medicamentele lichide de uz extern; unele recipiente au
un orificiu picator in capac.

3. flacoane picatoare, multidoze; pot fi din sticla sau plastomeri, cu dop picator, destinate administrarii de
preparate lichide pe mucoasele: oftalmica, nazala, auriculara. Recipientele din plastomer pot fi nomobloc si
flexibile.

4. recipiente pentru preparate semisolide, multidoze; acestea sunt cutii de sticla, plastomeri sau metale
(aluminiu), de forma cilindrica, cu deschidere larga, incolore sau colorate (cele din sticla si plastomeri), inchise cu
capac care se insurubeaza. Se intrebuinteaza pentru a conditiona “ex tempore” formele semisolide (unguente,
paste) sau solide (supozitoare, comprimate, pulberi etc.) , cat si pentru medicamente industriale si cosmetice.

15
 Din plastomeri si metale se fabrica cutii si tuburi. Tuburile din aluminiu sunt acoperite cu lacuri sau rasini
epoxi pentru a preveni atacul substantelor acide, alcaline, al alcoolului etilic sau formarea de amalgam cu
compusii de mercur.

5. recipiente pentru comprimate si capsule: acestea sunt fabricate din: sticla, plastomeri sau metal, au
forma cilindrica cu sau fara caneluri, cu inchidere care se insurubeaza sau rezistenta la deschidere de catre copii.
Recipientele din plastomeri pot fi prevazute si cu capace care se inchid prin preser, in interiorul flaconului; unele
au capac cu accesorii care protejeaza mecanic, de distrugere, comprimatele la impact etc. Alte flacoane au
prevazute in capac substante pentru protectia contra umiditatii (silicagel). Recipientele rezistente la deschidere de
catre copii au fost fabricate pentru protectia contra otravirilor accidentale comune la varsta de 4 ani. Ele sunt
destinate conditionarii de: comprimate efervescente, lozengi, sasete, pulberi sau capsule operculate.
6. recipiente cu sisteme de inchidere speciale: cu bila pentru linimente si antisudorifice; capac cu ventil
(cu dozaj sau fara dozaj) sau duze metalice pentru aerosoli sub presiune, spray-uri sau recipiente adaptate pentru
insertie in cavitati (Rotahaler, Spinhaler, destinate administrarii de pudre uscate in tractul respirator).
7. recipiente cu mai multe doze, conditionate individual, care sunt cele mai moderne si se aplica la
formele solide; ele permit o distribuire usoara, evita erorile de administrare, contaminarea prin manipularea
dozelor, inlatura risipa si permit o identificare usoara a medicamentului. Aceasta conditionare utilizeaza masele
plastice, aluminiul. Astfel sunt tiparele-ambalajele pentru supozitoare si ovule, confectionate din plastomeri sau
folii metalice, cat si conditionarile prin tehnica blister si bootelpack (pentru erine si colire)
Materialele utilizate pentru blistere sunt: polivinilclorura (PVC), polivinilidenclorura, polipropilena si
unele laminate ca aluminiul.
Conditionarea cu materiale flexibile (fasii) poate fi produsa cu laminate in combinatie cu hartia,
plastomerii si filmele de celuloza. Aceste laminate pot inchide usor doze simple de comprimate sau capsule.
Conditionarea in fasii este flexibila, spre deosebire de conditionarea blister care este rigida.

16