CUPRINS:

INTRODUCERE................................................................................................................................2
CAPITOLUL I. TEHNICI ŞI MEDODE DE CUMPĂRARE ŞI ACHIZIŢIONARE A
METERIILOR PRIME. NOŢIUNI TEORETICE.........................................................................5
1.1. Noţiuni generale cu privire la aprovizionarea cu materii prime. Tehnici şi strategii de
aprovizionare....................................................................................................................................5
1.2. Planul de aprovizionare a întreprinderii agricole....................................................................15
1.3. Alegerea furnizorilor de materii prime. Negocierea şi încheierea contractelor......................22
1.4. Norme de aprovizionare specifice intreprinderilor agricole....................................................32
CAPITOLUL II. ANALIYA SISTEMULUI DE APROVIZIONARE A ÎNTREPRINDERII
SRL „GHERTCOMAGRO”...........................................................................................................37
2.1. Prezentarea generală a întreprinderii.......................................................................................37
CONCLUZII.....................................................................................................................................58
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................60
ANEXE..............................................................................................................................................61

1
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. Desfăşurarea unei activităţi eficiente de aprovizionare materială, în

concordanţă cu necesităţile şi interesele întreprinderii, depinde hotărâtor de strategia elaborată în
acest sens. Printr-o asemenea strategie trebuie fructificate avantajele concurenţei pe piaţa de
furnizare a resurselor materiale şi energetice, a echipamentelor tehnice, semifabricatelor,
furniturilor etc. Modalităţile de interpretare a problemelor legate de un asemenea subiect sunt
diferite, abordările având caracter general, iar în unele cazuri se recurge la evidenţierea unor situaţii
specifice (în special pentru piaţa de desfacere a unor produse).
Esenţial în procesul de aprovizionare materială este "comportamentul" faţă de furnizori.
Acesta este influenţat de mai mulţi factori, comuni sau specifici, a căror cunoaştere se impune cu
necesitate pentru a se elabora o bună strategie în calitate de cumpărător.
Dezvoltarea unei întreprinderi este dependentă hotărâtor de mediul economic în care
funcţionează, acesta fiind definit în general prin "relaţiile de piaţă" pe care şi le creează o unitate
economică în raport cu ceilalţi participanţi la realizarea activităţii economice generale. În funcţie de
poziţia întreprinderii în cadrul ei (de producător-furnizor sau de cumpărător-consumator), piaţa se
poate segmenta în: piaţa în amonte şi piaţa în aval.
O desfăşurarea eficientă a procesului de producţie într-o unitate economică necesită o
organizare bine pusă la punct a activităţii de achiziţionare cu mijloace materiale de tipul materiei
prime, materialelor, combustibil, energie, apă, utilaje şi maşini. Astfel că importanţa achiziţiilor se
accentuează m-ai ales atunci cînd întreprinderea interacţionează semnificativ cu una sau mai multe
pieţe instabile.
Totodată, achiziţiile sînt importante ori de cîte ori organizaţia îşi cheltuieşte o proporţie
semnificativă din venituri pentru a achiziţiona bunurile şi serviciile care îi permit să-şi desfăşoare
activitatea economică.
Organizarea aprovizionării tehnico-materiale trebuie efectuată astfel încât să contribuie la
asigurarea completă, complexă şi la timp a unităţii economice cu mijloacele de muncă si obiectele
muncii, asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor materiale, alimentarea raţională a
locurilor de muncă cu resursele materiale necesare si utilizarea raţională a resurselor materiale astfel
încât să se respecte normele de consum stabilite şi stocurile de producţie determinate.
La etapa actuală, pentru ca întreprinderea să cunoască o cale ascendentă în dezvoltarea sa,
este necesar să se tină cont de anumiţi factori care condiţionează activitatea acesteia.
în prezenta lucrare am studiat procesul de aprovizionare în cadrul SRL "Ghertcomacro,, care
are ca domeniu de activitate producerea produselor ceriariele,a legumelor si fructelor.

2
 Scopul. în această dare de seamă mi-am pus drept scop analizarea cît mai detaliată a
procesul de achiziţionare a materiei prime şi elaborarea strategiilor de perfecţionare a acestui proces
în cadrul SRL „Ghertcomagro" .
In prezenta lucrare, drept studiu de caz la desfăşurarea a procesului de aprovizionare, cît şi
situaţia economico-naturală în cadrul unităţilor agricole ne va servi SRL "Ghertcomagro".
Întreprinderea este o unitate economică ce combină factorii de producţie în scopul obţinerii
unor bunuri sau servicii care fiind realizate pe piaţă aduc proprietarului un anumit venit.
Obtinerea de catre agentii economici a unei eficiente economice sporite,
este conditionata de existenta unei conduceri bazate pe o buna cunoastere a legilor
economice, pe cunostarea exacta a cererii si ofertei pe piata interna si externa.
Acest lucru impune promovarea in munca de conducere a unor metode, tehnici si
mijloace moderne de informare, analiza si decizie.

In cadrul unei societati comerciale, un rol important il are activitatea de

aprovizionare, care asigura resursele materiale necesare (respectiv materii prime,
materiale, combustibili, energie, utilaje) desfasurarii activitatii.

Obiectivul activitatii de aprovizionare il reprezinta asigurarea completa si

complexa a unitatii economice cu materiile prime si materialele necesare, la
termenele solicitate si cu costuri cat mai mici.

In vederea realizarii acestui obiectiv se realizeaza o serie de activitati

specifice, cum ar fi:

 determinarea volumului de materii prime si materiale necesare desfasurarii

activitatii societatii;
 prospectarea pietei interne si externe in vederea selectarii furnizorilor a caror
oferta prezinta cele mai avantajoase conditii economice si asigura certitudine
in livrarile viitoare pe termen scurt sau lung;
 elaborarea strategiilor de achizitionare a resurselor in raport cu piata interna;
 negocierea si concretizarea relatiilor cu furnizorii selectati;
 stabilirea spatiilor de depozitare, alegerea sistemelor eficiente de deozitare.

Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Prin planul şi programele de aprovizionare se nominalizează:

 cererile de resurse materiale ale întreprinderii pe o anumită perioadă (de regulă, de

până la un an), pe categorii de resurse (materii prime şi materiale diverse,
echipamente tehnice, piese de schimb, diferite repere, etc.);

3
  nivelul cererilor;

 sursele de acoperire a acestor cereri.

Întrebările specifice subsistemului de asigurare materială:

Ce anume trebuie comandat şi asigurat pentru perioada de gestiune?
În ce cantitate urmează a fi aprovizionată resursa materială pentru orizontul de timp avut în
vedere (an, semestru, trimestru)?
Din ce surse (interne-proprii sau de la terţi) şi în ce proporţie se prevede acoperirea
necesităţilor?
OBIECTIVUL DE BAZĂ al strategiei în aprovizionare:
Asigurarea (acoperirea) completă şi complexă a cererilor de consum ale unităţii economice,
cu resurse materiale de calitate, ritmic şi la timp, în condiţiile unei stricte corelaţii a momentelor
calendaristice de aducere a acestora cu cele la care se manifestă consumul lor, asigurate de la
furnizori care practică preţuri de vânzare avantajoase, prezintă grad ridicat de certitudine în livrări,
care antrenează pentru achiziţie, transport şi stocare un cost minim.
OBIECTIVE DERIVATE:
Formarea unor stocuri minim-necesare, care asigură o viteză accelerată a mijloacelor
circulante aferente;
Menţinerea stocurilor efective în limitele maxime şi minime estimate;
Protecţia şi conservarea raţională a resurselor materiale pe timpul depozitării-stocării;
Asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea pe un orizont lung de timp.
Modalităţi de acţiune
Elaborarea unor planuri şi programe de aprovizionare fundamentate pe bază de
documentaţie tehnică şi economică de execuţie a produselor, lucrărilor, prestaţiilor;
Prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai avantajoase
condiţii de livrare şi testarea credibilităţii acestora;
Pregătirea judicioasă a activităţii de negociere în scopul obţinerii unor preţuri avantajoase la
achiziţia resurselor materiale, a rabaturilor comerciale, a bonificaţiilor;
Preocuparea continuă pentru organizarea şi concretizarea cu preponderenţă pe bază de
contracte comerciale, a relaţiilor de colaborare cu partenerii furnizori, încheiate pe un orizont cât
mai lung de timp (pentru asigurarea stabilităţii în aprovizionarea materială);
Aplicarea unor modele-matematice exigente în dimensionarea stocurilor, a unor metode şi
tehnici eficiente şi de utilitate practică pentru urmărirea şi controlul dinamicii stocurilor;
Asigurarea unor condiţii raţionale de protecţie-conservare a resurselor materiale pe timpul
stocării;
Aplicarea în procesele de aprovizionare-stocare a unui sistem informaţional simplu,
operativ, informatizat.

4
 CAPITOLUL I. TEHNICI ŞI MEDODE DE CUMPĂRARE ŞI
ACHIZIŢIONARE A METERIILOR PRIME. NOŢIUNI TEORETICE.

1.1. Noţiuni generale cu privire la aprovizionarea cu materii prime. Tehnici şi

strategii de aprovizionare.

Managementul aprovizionarii reprezinta activitatea prin care se asigura elementele

necesare productiei, in volumul si structura care sa permita realizarea obiectivelor generale ale
intreprinderii, in conditiile unor costuri minime si ale unui profit cat mai mare. In acelasi cadru se
include si activitatea de cooperare dintre intreprinderi pentru realizarea unor produse, ca o
consecinta directa a gradului de dezvoltare si specializare in productie, de diversificare a relatiilor
economice dintre acestea.
Managementul aprovizionarii si respectiv al desfacerii sunt concepte unitare complexe,
carora le este proprie o structura extinsa de activitati componente, care au in vedere, ca elemente de
ansamblu, probleme de conducere-coordonare, de organizare, antrenare, de urmarire-control,
analiza si evaluare.
Aprovizionarea materiala se integreaza in activitatea de ansamblu a unitatii economice asa
cum se observa si din figura de mai jos.
In ceea ce priveste managementul aprovizionarii, acesta asigura echilibrul intre necesitatile
(de resurse) si disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate economica.
Principalul obiectiv al activitatii de aprovizionare se concretizeaza in asigurarea unitatii economice
cu resurse materile si tehnici corespunzatoare calitativ, la locul si termenele solicitate, cu un cost
minim. Pentru realizarea acestui obiectiv, se desfasoara mai multe activitati specifice dintre care
amintim: identificarea si stabilirea volumului si structurii materiale si energetice necesare
desfasurarii activitatii de ansamblu a unitatii economice si in primul rand a celei comerciale;
fundamentarea tehnico-economica a planului de aprovizionare materiala si energetica a unitatii;
dimensionarea pe criterii economice a stocurilor si a loturilor (a cantitatilor de comandat) de resurse
materiale pentru comanda si aprovizionare; prospectarea pietei interne si externe de resurse
materiale si energetice in vederea localizarii surselor reale si potentiale de furnizare; alegerea
furnizorilor a caror oferta prezinta cele mai avantajoase conditii economice si asigura certitudine in
livrarile viitoare pe termen scurt sau lung; negocierea si concretizarea relatiilor cu furnizorii alesi;
urmarirea si controlul derularii contractelor de asigurare materiala, intocmirea fiselor de urmarire
operativa a aprovizionarii pe furnizori si resurse; asigurarea conditiilor normale de primire-receptie
a partizilor de materiale sosite de la furnizori; urmarirea si controlul utilizarii resurselor materiale si
energetice pe destinatii de consum; conceperea si aplicarea unui sistem informational simplu si

5
operativ, asezat pe baze informatice, care sa permita: vehicularea volumului imens de informatii
intr-un timp scurt, evidentierea starii reale a procesului de asigurare materiala, evidentierea corecta
a materialelor.
Figura 1.1. Schema sistemului de aprovizionare şi desfacere a întreprinderii

Piata de
desfacere
Cerere

----------------------------------------------------------------
Plan si
programe de
desfacere

Subsistemul Stocuri de
produse
Desfacere-Vanzari

Contracte
incheiate

----------------------------------------------------------------

Subsistemul Necesitati de
Aprovizionare consum

Stocuri de
materiale
Plan de
aprovizionare

Prin natura informatiilor, sistemul aprovizionare materiala poate contribui si la

imbunatatirea performantelor tehnice si de calitate a produselor fabricate de intreprindere, aceasta
prin identificarea de standarde noi de calitate care se impun pe piata, de materiale si echipamente
tehnice noi.
Importanta subsistemului aprovizionare materila pentru activitatea intreprinderii decurge si
din faptul ca, prin aceasta se asigura resurse materiale a caror pondere in costul total al productiei

6
este semnificativa, respectiv de peste 50%. Ca urmare, orice actiune a subsistemului aprovizionare
care determina reducerea costurilor materile este benefica.
Aprovizionarea are drept obiectiv asigurarea intreprinderii cu resurse materiale şi servicii
necesare desfăşurării activităţii de bază în cantitatea şi la calitatea necesară , la termenul dorit şi cu
continuitate. Ea cuprinde la rândul ei o serie de activităţi :
 Stabilirea necesarului de aprovizionat
 Alegerea furnizorilor şi evaluarea periodică a performanţelor acestora
 Negocierea şi încheierea contractelor
 Planificarea modului de realizare în timp a aprovizionării
 Alegerea rutelor şi mijloacelor de transport
 Efectuarea transportului şi asigurarea integrităţii pe timpul transportului
 Alegerea echipamentului şi manipularea materialelor
 Depozitarea
 Gestionarea stocurilor, etc.
Activităţile de susţinere a producţiei se referă la fluxurile materiale ce se desfăşoară în afara
procesului propriuzis de producţie între diferitele secţii şi sectoare ale intreprinderii, şi anume :
 Depozitarea şi gestionarea stocurilor de semifabricate şi produse finite
 Manipularea semifabricatelor şi produselor finite
 Transportul între secţii şi sectoare (ferme), etc
Toate aceste activităţi sunt desfăşurate cu ajutorul infrastructurii logistice :
 Centre de distribuţie şi depozite
 Instrumente de manipulare a materialelor
 Mijloace de transport
Sisteme electronice de prelucrare a datelor :pentru datele contabile, gestionarea materialelor,
evidenţa clienţilor , furnizorilor şi a creanţelor şi datoriilor faţă de aceştia, pentru susţinerea
activităţii manageriale,etc.
Se pun în evidenţă următoarele elemente componente ale activităţii de aprovizionare în
cadrul unui proiect:
a). Cererea de aprovizionare, formulată de către utilizator pe baza necesarului acestuia
de materii prime sau componente. Iniţierea unei astfel de cereri are la origine un control al
stocurilor, al magaziilor sau spaţiilor de depozitare, o analiză a proiectelor tehnologice sau a
controlului producţiei, în funcţie de tipul produselor şi organizarea firmei. O dată identificat
necesarul de materiale, se purcede la întocmirea unei cereri adresate departamentului de
aprovizionare prin care se solicită reînnoirea stocurilor folosindu-se anumite documente, cum ar fi:

7
formularul de solicitare de aprovizionare, o listă completă necesarului de materiale, care să cuprindă
detalii referitoare la produsele ce vor fi achiziţionate cantităţile necesare, precum şi o cerere de
reînnoire a stocului.
O atenţie deosebită trebuie să acorde achizitorul acelor produse care necesită un timp mai
îndelungat de achiziţie şi să ia toate măsurile necesare ca instrucţiunile de comandare să fie predate
departamentului de achiziţii cât mai repede posibil.
b). Selectarea furnizorului priveşte cea de-a doua etapă a procesului de aprovizionare
şi presupune o alegere a sursei de achiziţie bazată pe cotaţii de preţuri, condiţii de livrare, reputaţia
privind standardele de calitate, performanţele la livrare şi situaţia comercială. Sursa de
aprovizionare poate consta într-un singur furnizor sau mai mulţi, în funcţie de necesarul de
materiale solicitat. O mare amploare a luat în ultima perioadă un sistem japonez de aprovizionare şi
producţie, constând în reducerea stocurilor la zero, bazându-se pe furnizori care să livreze mărfurile
direct la locul de muncă şi ,,exact la timpul potrivit”.
c). Emiterea comenzii de achiziţie este partea cea mai rutinantă a unui proces de achiziţie,
constând ori în dactilografierea comenzii, semnarea şi expedierea ei prin poştă, ori în schimb
electronic de date. Problemele ce se pot ivi în această etapă privesc consumul de timp, în sensul că
această activitate, deşi simplă şi obişnuită, poate dura câteva zile sau săptămâni, ceea ce poate duce
la o mărire a timpulu alocat proiectului. Se mai are în vedere şi faptul că orice comandă de achiziţie
defineşte condiţii comerciale, de regulă standardizate şi tipărite pe spatele formularelor de comandă,
care îl obligă pe achizitor să accepte toate costurile necesare şi implicaţiile legale. Ob1igaţiile
comerciale prevăzute de comanda de achiziţie sunt în fapt ob1igaţii contractuale referitoare la
condiţiile de plată, la preţ, fixat pe durata contractului, nefiind supus creşterii din nici un motiv,
dacă nu s-a dispus altfel, termenul de livrare, calitatea şi descrierea produselor ce urmează a fi
livrate, la modul de despăgubire în cazul mărfii necorespunzătoare din punct de vedere al proiectării
sau al execuţiei, proprietate intelectuală, pierdere sau deteriorare. O dată contractat produsul,
vânzătorul nu mai are nici un drept în a-l modifica sau adăugi, decât printr-o autorizare explicită
dată de companie pe un formular oficial de modificare.
În situaţia în care sunt impuse anumite schimbări în orice aspect al comenzii de
aprovizionare, se poate emite un amendament la comanda iniţială, cu acordul prealabil al
furnizorului, determinând efectele asupra preţului şi livrării. Acestea sunt redactate pe formulare
oficiale, având parte de aceeaşi circulaţie ca şi comanda iniţială căreia îi corespunde. Dacă însă
amendamentul periclitează încheierea corespunzătoare a aprovizionării oricărui alt articol din
comandă până la data de livrare stabilită, se recomandă emiterea unei noi comenzi de achiziţie.
Vânzătorul are dreptul de a contracta subantreprenori (subfurnizori), cu condiţia ca aceştia
să fie cunoscuţi de către cumpărător oricând doreşte, şi cu asigurarea accesului personalului care se

8
ocupă de urgentarea aprovizionării din cadrul companiei la birourile sau atelierele acestora. Un alt
aspect legat de condiţiile comerciale se referă la dreptul cumpărătorului de a refuza produsele
livrate invocând faptul că acestea sunt necorespunzătoare sau dacă vânzătorul comite o încălcare a
comenzii. Orice dispută referitoare la contract se va soluţiona cu ajutorul unui arbitru ales cu
acordul părţilor, sau dacă nu, în instanţă.
d). Confirmarea comenzii reprezintă răspunsul furnizorului la comanda de achiziţie, în
cazul în care el este pozitiv, înregistrându-se un contract legal, supus legilor în vigoare. În această
etapă, revine furnizorului obligaţia de a returna o confirmare a acceptării condiţiilor sau cel puţin
confirmarea detaliilor privind cantitatea, specificaţiile, preţu1 şi condiţiile de livrare.
e). Urgentarea aprovizionării este o măsură preventivă prin care se încearcă
preîntâmpinarea întârzierii livrării, cu ajutorul unui sistem de avertizare timpurie, solicitând
informarea din timp despre orice dificultăţi pe care le-ar putea întâmpina furnizorul.
Deşi în unele organizaţii mai mici achizitorul îndeplineşte şi rolul celui ce urgentează
aprovizionarea, regula este ca acest rol să revină unei persoane special însărcinate din cadrul
departamentului de aprovizionare. O dată plasate toate comenzile, achiziţionarea la timp a
mărfurilor devine o problemă primordială. Urgentarea aprovizionării nu reprezintă doar un proces
de urmărire a mărfurilor întârziate, ci mai degrabă încearcă să prevadă problemele ce apar pe
parcursul producţiei şi livrării, preîntâmpinând întârzierea livrării.
Dacă însă acest proces de rutină nu pare să işi atingă scopul, persoana însărcinată cu
urgentarea aprovizionării poate apela la metode mai puternice de urgentare, cum ar fi oferta de a
colecta mărfurile chiar de la sediul furnizonului, o notificare prin care sunt explicate pe larg
motivele urgentării, sau orice alte metode licite ce duc la atingerea scopului.
f). Expedierea - înaintea părăsirii locului de producţie al furnizorului trebuie avut în
vedere faptul că transportul să fie marcat corespunzător, prin aplicarea unei ştampile uşor de
recunoscut a furnizorului pe lăzile de ambalaj, astfel încât fiecare articol să poată fi identificat în
toate etapele călătoriei, precum şi la destinaţie.
g). Livrare şi facturare - facturile însoţesc actele de trimitere a mărfurilor şi se decontează
de către solicitantul mărfii în momentul recepţionării acesteia.
h). Inspecţie internă a produselor - realizată de către factorii de control abilitaţi din
interiorul organizaţiei.
i. ) Recepţia produselor, este ultima etapă a ciclului aprovizionării şi constă într-o
examinare amănunţită pentru venificarea eventualelor pagube survenite pe parcursul transportului,
greşeli referitoare la natura mărfurilor sau cantitatea solicitată. Dacă mărfurile corespund, acestea
sunt trimise la magazie, unde se procedează şi la o evidenţă a stocurilor. Apoi, după un timp, se
pregăteşte un nou ciclu de aprovizionare.

9
 În cazul în care transportul nu este recepţionat în condiţii satisfăcătoare, se poate cere
respingerea acestuia, fiind returnat împreună cu o notă de respingere, solicitantul fiind exonerat de
plata facturilor.

Materialele şi materiile prime au o însemnată pondere în totalul mijloacelor materiale

circulante, îndeosebi la întreprinderile cu activitate de producţie de bunuri.
În cadrul întreprinderii, activele circulante materiale (stocurile) ocazionează numeroase
operaţii, care pot fi grupate după conţinutul lor în operaţii de aprovizionare şi conservare, operaţii
de eliberare din depozite, inventariere. Aceste operaţii sunt consemnate în diferite documente şi
reflectate în evidenţa operativă.
Aprovizionarea se face, de regulă, din afară, adică de la terţi, iar produsele şi unele materiale
se obţin din producţia proprie.
În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în programul de aprovizionare, întreprinderile
emit comenzi către furnizori, în baza cărora încheie contracte economice. În cadrul executării
comenzii şi a contractului de aprovizionare, întreprinderea cumpărătoare primeşte de la furnizor
factura de expediţie, anexa la factura de expediţie şi în caz de necesitate factura taxei pe valoarea
adăugată. Recepţia cantitativă se efectuează de către magaziner şi rezultatele ei se consemnează în
bonul de intrare sau nota de intrare, iar recepţia calitativă se efectuează de un specialist şi se reflectă
într-un buletin de analiză.
Desfasurarea procesului de productie într-o unitate economica impune organizarea activitatii
de aprovizionare cu mijloace materiale de tipul materiei prime, materialelor, combustibil, energie,
apa, utilaje si masini.
Organizarea aprovizionarii tehnico-materiale trebuie astfel facuta încât sa contribuie la
asigurarea completa, complexa si la timp a unitatii economice cu mijloacele de munca si obiectele
muncii, asigurarea conditiilor optime de depozitare a resurselor materiale, alimentarea rationala a
locurilor de munca cu resursele materiale necesare si utilizarea rationala a resurselor materiale astfel
încât sa se respecte normele de consum stabilite si stocurile de productie determinate.
Pentru îndeplinirea acestor cerinte, conducerea întreprinderii poate realiza organizarea
aprovizionarii tehnico-materiale dupa unul din urmatoarele sisteme:
- sistemul functional,
- sistemul de organizare pe grupe de materiale,
- sistemul de organizare în functie de destinatiade consum a resurselor materiale,
- sistemul mixt de organizare a activitatii de aprovizionare.

10
 Conform sistemului functional, activitatile sunt grupate functional pe urmatoarele sectoare si
anume:
- sistemul de programare,
- sistemul de materiale,
- sistemul de depozite de mariale.
În cadrul sistemului de organizare pe grupe de materiale, se constituie sectoare de
aprovizionare-depozittare pentru fiecare grupa principala de materiale, iar fiecare sector curpinde în
aceasta organizare totalitatea activitatilor pe care le solicita aprovizionarea si depozitarea grupei
respective, adica stabilirea necesarului de materiale, depozitarea si alimentarea sectiilor.
Sistemul de organizare în functie de destinatia de consum a resurselor materiale se aplica în
situatia în care materialele ce se consuma difera de la o sectie la alta, în acest scop organizându-se
sectoare care se ocupa cu aprovizionarea si depozitarea materialelor pentru fiecare sectie în parte.
Sistemul mixt de organizare a aprovizionarii tehnico-materiale presupune ca pentru unele
resurse materiale, în special pentru materialele auxiliare sa se constituie sectoare speciale de
aprovizionare, depozitare, aferente grupelor respective de materiale iar la alte materiale, mai ales
cele principale, sa se organizeze sectoare care sa se ocupe de aprovizionarea si depozitarea pentru
fiecare sectie.
În cadrul procesului de aprovizionare tehnico-materiala, un loc important îl ocupa
elaborarea programului de aprovizuionare tehnico-materiala.
În activitatea de elaborare a programului de aprovizionare se parcurg doua etape:
 Etapa de pregatire a întocmirii programului de aprovizionare. În cadrul ei se culeg si se
prelucreaza toate datele necesare întocmirii programului. Astfel se stabileste lista de resurse
materiale pentru produsele si lucrarile prevazute în programul de productie. Lista de resurse
materiale cuprinde toate categoriile de materii prime, energie, apa, abur si combustibil de
care are nevoie unitatea economica, grupate dupa anumite principii si indexate dupa un
anumit sistem de indexare. Norma de consum specific de aprovizionare reprezinta cantitatea
maxima dintr-un anumit material prevazuta pentru consum specific de aprovizionare
reprezinta cantitatea maxima dintr-un anumit material prevazuta pentru consum în scopul
obtinerii unei unitati de produs sau executarii unei unitati de lucrari în anumnite conditii
tehnico-organizatorice specifice unitatii economice.
 A doua etapă - elaborarea propriu-zisa a programului de aprovizionare.
Organizarea aprovizionarii tehnico-materiale cuprinde doua parti:
a) necesarul de resurse materiale;
b) sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale;
În partea de necesar de resurse materiale trebuie sa se fundamenteze urmatorii indicatori:

11
  necesarul propriu-zis pentru fabircarea productiei programate;
 stocul la sfârsitul perioadei de program;
 necesarul total de resurse materiale.
În partea de resurse, pentru acoperirea necesarului de resurse materiale se curpind urmatorii
indicatori:
 stocul de la începutul perioadei de program;
 resursele interne ce pot fi folosite în cursul anului;
 necesarul de aprovizionat.
Dimensionarea corecta a stocurilor de resurse materiale influenteaza pozitiv ritmicitatea
productiei si viteza de rotatie a mijloacelor circulante.
Ciclul de expoatare la orice intreprindere reprezinta ansamblul operatiunilor realizate pentru
atingerea obiectivului intreprinderii, ce constă in producerea de bunuri si servicii.
Ciclul de exploatare cuprinde mai multe faze si anume:
1. faza aprovizionarii – achizitionarea de bunuri si servicii;
2. faza productiei – transformarea bunurilor si serviciilor in produs finit;
3. faza comercializarii – vinzarea produselor.
Acest proces trebuie sa functioneze continuu pentru a asigura o folosire deplina a
mijloacelor puse in miscare, adica a muncii si capitalului.
Functionarea normală si continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa
stocurilor care reprezintă anumite cantitati de resurse materiale si carora le corespund din punct de
vedere financiar niste fonduri.
Intre ritmicitatea productiei, a vinzarii marfurilor si ritmicitatea aprovizionarii unitatilor este
necesar sa existe o permanenta sincronizare.
Aprovizionarea cu materii prime si materiale are un caracter intermitent din cauza
volumului si diversitatii resurselor materiale necesare desfasurarii activitatii intreprinderii,
raspindirii teritoriale a furnizorilor, in timp ce procesul de productie are un caracter continuu.
Astfel, asigurarea concordantei intre aprovizionare si productie se realizeaza prin constituirea in
intreprindere a stocurilor de marime si asortiment determinat la nivelul capacitatii de prelucrare si al
cererii pe piata.

Stocurile – active circulante materiale destinate utilizarii in procesul de productie, fabricate

in cadrul acestui proces sau cumparate in vederea revinzarii.
Stocurile de marfuri si materiale cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispozitia
intreprinderii si destinate:
 Pentru a fi consumate la prima lor utilizare;

12
  Pentru a fi inregistrate ca productie in curs de executie;
 Pentru a fi vindute in aceeasi stare sau dupa prelucrarea lor in procesul de productie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate la intreprindere, stocurile se
caracterizeaza prin faptul ca se consuma la prima lor utilizare in procesul de productie si trebuie
inlocuite cu exemplare noi. In cadrul ciclului de exploatare stocurile isi schimba atit forma, cit si
continutul lor material.
Intr-o intreprindere, stocurile se regrupeaza in trei categorii de bunuri:
1. materii prime;
2. productie neterminata;
3. produse finite.
Iar intr-o intreprindere comerciala stocurile sunt constituite din marfuri.
 Nivelul stocurilor de materii prime depinde de:
 previziunile productiei intreprinderii;
 posibilitatile de aprovizionare si fiabilitatea tarilor producatoare (atunci cind e vorba
de produse precum petrolul sau alte produse importate);
 de pretul materiei prime.
Nivelul stocului de productie neterminata depinde de durata proceselor de productie, iar
nivelul stocului de produse finite depinde de coordonarea intre productie si vinzari.
Obiectivul unei bune gestionari a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezulta din
detinerea de stocuri.
Modelul clasic de gestionare a stocurilor are drept scop determinarea cantitatii pentru fiecare
din comenzi, tinind cont de:
 costuri fixe de trimitere si receptia comenzii;
 cifra de afaceri;
 costul de imobilizare a stocurilor.
Stocurile implica doua categorii de costuri:
1. costuri de depozitare – care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe
timpul stationarii resurselor materiale in stoc si anume:
 de stocaj;
 de asigurare;
 de depreciere;
 de deteriorare;

13
  costul capitalului imobilizat, care trebuie de asemenea luat in consideratie deoarece
daca capitalurile nu erau imobilizate in stocuri, ele ar fi putut fi investite in alte
active mai productive;
2. costuri de aprovizionare – livrare – acestea sunt costurile de reaprovizionare si
livrare, fiind numite si de comanda. Ele sunt egale cu produsul dintre suma fiecarei
comenzi si costul unitar al comenzii.
Exista unele cheltuieli care sunt determinate de aprovizionare sau de marimea comenzii de
productie si alte cheltuieli care cresc o data cu nivelul stocului. Primele costuri duc la aprovizionari
masive si loturi mari in productie in scopul reducerii la un nivel acceptabil a costurilor unitare de
emitere a comenzii si a costurilor de pregatire. A doua categorie de cheltuieli duce la loturi mici, in
scopul mentinerii costului stocurilor la nivele acceptabile.
Principalele probleme care se pun in fata agentilor economici sunt “cind?” si “cu cit?”
trebuie sa se aprovizioneze o intreprindere astfel incit costul sa fie cit mai mic, iar productia sa se
desfasoare in conditii bune. Optiunile pentru constituirea si marimea stocurilor sunt influentate de
raspunsul la intrebarea “ce avantaje si ce pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau
mai putin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”
Teoria matematica a stocurilor permite stabilirea momentului si volumului aprovizionarii
astfel incit politica urmarita sa fie optima. Ea utilizeaza modele matematice pentru determinarea
regulilor de gestiune optima a materiilor prime, materialelor si produselor finite, cu scopul
minimizarii cheltuielilor de aprovizionare-stocare in conditiile in care sa se asigure realizarea
continua, eficienta a procesului de productie.
Gestiunea stocurilor poate fi privita in doua acceptiuni:
1. in sens restrins, de evidenta propriu-zisa, in care se urmareste miscarea materiilor prime,
materialelor ( intrarile, iesirile, stocul initial, stocul final );
2. in sens larg, de modelare si optimizare a proceselor de stocare prin luarea in considerare a
costurilor implicate de existenta stocurilor in intreprinderi.
Gestionarea eficienta a stocurilor depinde de:
1. Relatii directe si de durata cu furnizorii;
2. Stabilirea si urmarirea graficilor de aprovizionare;
3. Lichidarea intirzierilor in aprovizionare;

4. Reducerea cheltuielilor de transport;

5. Reducerea blocarii de moneda in stocuri inutile;

6. Imbunatatirea conditiilor de pastrare si gestionare a resurselor;

14
 7. Reducerea pierderilor in timpul transportarii si depozitarii.

 Uneori este imposibil si neeconomic sa se aprovizioneze materii prime si materiale in

momentul cind sunt cerute in productie. Pe de alta parte, unitatea beneficiara se poate gasi in alta
localitate decit unitatea de la care se aprovizioneaza, si in acest caz este imposibil ca materia prima
sa soseasca in intreprindere chiar in momentul cind este necesar sa fie consumata in procesul de
productie.
Aceste considerente economice fac necesara constituirea unui stoc care reprezinta un volum
de materiale provizoriu neutilizat.

1.2. Planul de aprovizionare a întreprinderii agricole.

Planificarea activităţii logistice este absolut necesară în condiţiile incertitudinilor mediului

economic.
Procesul în sine poate fi descris astfel:
1. Conducerea intreprinderii elaborează un Plan general de activitate în care se specifică
strategia generală a firmei din care se detaliază obiectivele pentru perioada de gestiune următoare.
2. Aceste obiective sunt preluate de departamentul de marketing care va elabora propriul
Plan de marketing detaliat pe produse ce vor fi fabricate, servicii şi mărfuri ce vor fi vândute.
3.În funcţie de datele Planului de marketing se elaborează Planul de producţie şi Planul
distribuţiei.
4.Planul de producţie va sta la baza elaborării Planului de aprovizionare. Sectorul logistic îşi
va elabora propriile Planuri de aprovizionare şi distribuţie având în vedere atât strategia
intreprinderii şi obiectivele rezultate din celelalte planuri dar şi infrastructura şi resursele proprii.

Conducerea
intreprinderii

Planul general al intreprinderii

Dep. de marketing Dep. economic

Plan de marketing Plan financiar

Dep. de res. umane Dep. de producţie

15
 Planul forţei de muncă Planul producţiei

Dep. de logistică
Planul distribuţiei Planul aprovizionării

Fig.1.2. Fundamentarea Planului distribuţiei şi Planului aprovizionării pe baza datelor

preluate din Planul general , Planul de marketing şi Planul de producţie

Prin activitatea de planificare intreprinderea agroalimentară anticipează schimbările ce pot

interveni în activitatea sa în noua perioadă de gestiune, îşi controlează mai bine costurile şi, extrem
de important, coordonează concertat activitatea tuturor sectoarelor incluse
Planul de aprovizionare şi cel de distribuţie vor fi elaborate pornind de la faptul că logistica
integrată este un concept care implică, la nivel intern, gestionarea concomitentă a activităţilor
logistice de bază iar, la nivel extern, corelarea activităţii logistice a intreprinderii cu cea a
furnizorilor şi clienţilor ei.
Planul de aprovizionare va fi elaborat în următoarele etape :
a. Extragerea din planul de producţie a datelor de fundamentare a necesarului de consum
pentru fiecare dintre resursele materiale.
b. Stabilirea cantităţilor economice de comandă pe fiecare tip de resursă; stabilirea
suprafeţelor şi condiţiilor de depozitare; stabilirea metodei de gestionare a stocurilor.
c. Analiza stocurilor existente şi a posibilităţilor de a produce în interior o parte din
resursele cerute pentru a putea stabili cât din necesar va fi acoperit din interiorul intreprinderii
agroalimentare; elaborarea schemei circuitului intern al resurselor din producţie proprie.
d. Stabilirea cantităţilor de achiziţionat de la furnizori, cercetarea pieţii de resurse materiale,
selectarea furnizorilor şi stabilirea strategiei de integrare logistică cu furnizorii, negocierea şi
încheierea contractelor; astabilirea necesarului de mijloace de transport şi forţă de muncă.
e. Elaborarea formei finale a Planului de aprovizionare.

Planul distribuţiei va fi elaborat în următoarele etape:

a. Extragerea din planul de marketing a datelor privind volumul total al produselor,
serviciilor şi mărfurilor prevăzute a fi vândute.
b. Stabilirea suprafeţelor şi a condiţiilor de depozitare; alegerea mijloacelor de transport,
rutelor , modalităţilor de manipulare.

16
 c. Alegerea clienţilor şi stabilirea strategiei de integrare logistică cu clienţii.
Urmează integrarea logistică internă a celor două Planuri sub următoarele aspecte :
a. Stabilirea strategiei de depozitare şi manipulare:
 Folosirea depozitelor proprii atât pentru resurse materiale aprovizionate cât şi pentru
produse finite,semifabricate şi mărfuri.
 Închirierea altor depozite, dacă e nevoie sau proiectarea şi construirea unor depozite
noi.
 Stabilire necesarului de forţă de muncă pentru depozitare şi manipulare.
 Stabilirea necesaruluide mijloace de manipulare şi de mijloce de transport intern

b. Stabilirea strategiei de transport :

 Folosirea mijloacelor de transport atât pentru resurse materiale aprovozionate cât şi
pentru produse finite, semifabricate şi mărfuri.
 Închirierea sau cumpărarea unor mijloace de transport; apelarea la servicii de
transport din partea unui terţ.
 Stabilirea necesarului de forţă de muncă pentru transport.
 Selectarea serviciilor ce pot fi vândute odată cu mărfurile şi produsele şi care produc
valoare adăugată.
c. Alegerea metodelor de comunicare cu clienţii şi furnizorii.
d.Alegerea metodelor de evaluare a activităţii logistice şi de raportare către conducere.

Elaborarea strategiei în aprovizionarea materială

Aprovizionarea materială avantajoasă de pe piaţa furnizorilor necesită elaborarea unor
politici strategice prin care se concretizează obiectivele de urmărit şi căile de acţiune. Totalitatea
acestor politici vor constitui strategia în aprovizionarea materială, al cărei conţinut va fi în funcţie
de raporturile de forţă concurenţială în care se găseşte consumatorul faţă de furnizor, raporturi
identificate în fazele de analiză şi evaluare a furnizorilor. Asemenea raporturi vor impune tipul de
strategie: de apărare, de penetrare etc. Tipul de strategie va fi condiţionat şi de natura resursei, de
importanţa pieţei de pe care se asigură.
Elaborarea strategiei presupune:
analiza necesităţilorde consum prin identificarea grupelor de resurse pe categorii de
importanţă şi posibilităţi de obţinere;
analiza sistematică a pieţei pentru a se evidenţia: în ce măsură resursele strategice pentru
întreprindere sunt ofertate la vânzare; condiţiile de livrare, de calitate; care este puterea de

17
 negociere a furnizorilor; dacă întreprinderea are capacitatea de a se bucura de avantaje pe
piaţă;
identificarea oportunităţilor de acţiune strategică pe grupe de furnizori;
identificarea căilor de acţiune eficientă pe piaţă.
Prima analiză se realizează prin segmentarea nomenclatorului de resurse materiale de
aprovizionat; cu acest prilej se asigură gruparea acestora în raport cu rolul pentru activitatea de
bază a întreprinderii (importanţa economică) şi poziţia pe care o ocupă pe piaţă (riscul în asigurare,
potenţialul pieţei etc.). În zonarea pe grupe de importanţă se apelează la sistemul ABC sau/şi la
varianta matriceală în care se pot folosi criteriile: tipul de piaţă, posibilităţile de substituţie,
potenţialul pieţei (posibilităţi de asigurare) etc.
De exemplu, prin gruparea matriceală se pot identifica patru grupe de resurse (tabelul 1.1.).
Tabelul nr. 1.1.
Importanţa economică |
mare mică
Riscul în asigurarea de mare strategice riscante (cu efect de
pe piaţă sugrumare)
mic cu efect de levier Necritice

Resursele strategice prezintă riscuri mari în asigurare şi pot influenţa semnificativ costul
aprovizionării; ele vor fi tratate cu atenţie deosebită, recomandându-se acţiuni de parteneriat, ca şi
elaborarea unor strategii distincte pe resursă şi furnizori.
Resursele riscante (cu efect de sugrumare) pot avea o influenţă redusă asupra costurilor
aprovizionării, dar asigurându-se de pe o piaţă instabilă, creează neajunsuri activităţii
consumatorului. În cazul acestor resurse se recomandă elaborarea unor politici de aprovizionare pe
grupe de furnizori pentru a se asigura un grad de certitudine mai mare în acoperirea necesităţilor
întreprinderii.
Resursele cu efect de levier se caracterizează printr-un risc scăzut în aprovizionare, dar cu
efect important asupra costurilor de asigurare; se recomandă elaborarea de politici strategice pe
grupe de resurse, analizându-se obiectivele şi căile de acţiune la intervale egale de timp (de
exemplu, lunar, trimestrial etc.).
Resursele necritice nu ridică probleme deosebite, riscul în asigurare fiind scăzut, ca şi
impactul asupra costurilor antrenate în aprovizionarea lor şi implicit asupra celor de producţie; se
recomandă
modalităţi standard de acţiune.
A doua analiză are în vedere evidenţierea concluziilor desprinse din analiza pieţei furnizorilor,
în special a priorităţilor, avantajelor, restricţiilor care se manifestă şi de care trebuie să se ţină cont

18
la elaborarea strategiilor în aprovizionare. Aceste concluzii se pot grupa pe baza a două criterii de
bază: influenţa prescriptorilor şi cea a mediului economic.
Prescriptorul reprezintă persoana susceptibilă de a exercita o anumită influenţă asupra actului
de vânzare-cumpărare a unui produs. În aceste condiţii, strategia pe piaţa furnizorilor trebuie să ţină
seama de influenţa acestuia asupra restricţiilor interne sau externe.
Mediul se apreciază sub aspect economic, tehnic, politic, juridic, cultural, geografic,
influenţele acestuia asupra procesului de aprovizionare luându-se în calcul la elaborarea
obiectivelor şi modalităţilor (căilor) de acţiune. Trebuie puse în evidenţă mutaţiile care se întrevăd
în mediul economic pentru a se sesiza, în timp util, ameninţările şi oportunităţile pentru asigurarea
materială; în acest caz, se recomandă soluţiile alternative de acţiune.
În general, analiza pieţei trebuie să răspundă la "întrebări" tipice de genul:
 cum integrăm sau eliminăm anumite restricţii impuse de mediu sau prescriptori?
 cum se poate beneficia de oportunităţile pe care le oferă piaţa?
 în ce măsură trebuie revizuite obiectivele strategice anterioare şi cum se pot integra şi
celelalte funcţiuni ale sistemului de producţie în această activitate?
 etc.
Analiza matriceală a raportului de forţă (de putere) dintre furnizor şi consumator, defineşte trei
grupe (clase): mare, medie, mică (tabelul 1.2.).
Tabelul nr. 1.2.
Puterea furnizorului |
mică medie Mare
Puterea mare A A B
consumatorului medie A B C
mică B C C

Din tabelul 1.2. rezultă:

 grupa A în care raportul de putere este în favoarea consumatorului;
 grupa B în care se manifestă un echilibru de putere pe piaţă;
 grupa C în care raportul de putere este în favoarea furnizorului.
Această grupare pune în evidenţă avantajele (oportunităţile) care trebuie exploatate uneori
agresiv, ca şi punctele slabe ale consumatorului în raport cu furnizorii de pe piaţă. Astfel, pentru
furnizorii din grupa A se poate avea în vedere o strategie de exploatare, chiar agresivă, a
oportunităţilor (avantajelor puterii deţinute), în timp ce, faţă de furnizorii din grupa C, urmează a se
aplica o strategie defensivă, de mascare a punctelor slabe, de prevenire a ameninţărilor.
În contextul strategiilor avute în vedere pentru cele trei grupe de furnizori, politicile de
asigurare pot avea în vedere:

19
  pe linia conlucrării în aprovizionare-furnizare:
■ furnizorii din grupa A vor fi repartizaţi pe mai mulţi agenţi de aprovizionare;
■ furnizorii din grupa B se repartizează pe un număr mai redus care se va modifica cu
prudenţă;
■ furnizorii din grupa C vor fi concentraţi pe un număr mic de agenţi pentru a se asigura o
politică unitară în raport cu aceştia;

 pe linia preţului de vânzare-cumpărare:

■ grupa A: se vor impune condiţii de reducere normală a acestuia;
■ grupa B: se va negocia reducerea, acţionând pentru exploatarea oricărei oportunităţi;
■ grupa C: se va urmări obţinerea preţului celui mai scăzut din ofertele furnizorilor.
 pe linia modalităţilor de concretizare a relaţiilor de desfacere-
aprovizionare:
■ grupa A: se insistă pe aprovizionări la comandă;
■ grupa B: se recomandă încheierea de contracte economice de vânzare-cumpărare;
■ grupa C: se recomandă încheierea de contracte pe termen lung.
 pe linia politicii de formare a stocurilor:
■ la resursele aprovizionate de la furnizorii din grupa A, stocurile se vor constitui şi
menţine la cel mai scăzut nivel posibil;
■ la resursele asigurate de la furnizorii din grupa B se vor constitui şi stocuri de siguranţă;
■ la resursele care provin de la furnizorii din grupa C, stocurile de siguranţă devin vitale
pentru desfăşurarea normală a activităţii.
Pentru celelalte componente ale procesului de aprovizionare se va acţiona în consecinţă,
având în vedere raportul de putere exprimat pe grupe de furnizori.
Figura 1.3. Intrările în sistemul de aprovizionare

Componente şi
Comandă client Prognoza vânzărilor
subansambluri de la terţi

Modificări inginereşti Plan de producţie Inventarul curent în atelier

Lista de materiale Aprovizionarea materială Lista inventarului curent

Raport ieşire
aprovizionare 20
 În stabilirea obiectivelor, ca punct de plecare în elaborarea strategiei în aprovizionare trebuie
să se aibă în vedere:
a. natura şi caracteristicile resursei materiale care trebuie aprovizionată (calitate, cerinţele de
standardizare, posibilităţile de substituire etc.);
b. abordarea resursei prin structura ofertei de piaţă, a ofertei furnizorilor (cuplul: material-
produs-piaţă) care trebuie să răspundă la întrebări de genul:
■ este eficientă folosirea unei singure surse de aprovizionare?
■ există posibilităţi de diversificare a surselor?; dacă da, în ce condiţii?
■ asigurarea resursei, în întreaga gamă sortimentală necesară, de la o sursă unică este
avantajoasă sau trebuie extinsă paleta furnizorilor pe sortotipodimensiuni?
■ dacă fiecare furnizorasigură un nivel diferit de calitate care corespunde însă cerinţelor
consumatorului, este bine să se diversifice sursele de aprovizionare?
c. analiza fiecărei resurse prin corelaţie cu cerinţele la care trebuie să răspundă produsul care o
încorporează. Interpretarea este dependentă de ciclul de viaţă al produselor finite. În
context, obiectivele de urmărit se stabilesc diferit în funcţie de poziţia pe curba de viaţă în
care se află produsul finit, astfel:
■ în fazele de lansare şi de dezvoltare se recomandă colaborarea cu furnizorii receptivi
la cerinţele consumatorului care pot înregistra eventuale mutaţii; de asemenea, trebuie
acordată atenţie pentru menţinerea calităţii în faza de creştere a producţiei la furnizor
(faza de dezvoltare a produsului);
■ în faza de maturitate, în care accentul se pune pe calitate şi scăderea preţului, se
recomandă colaborarea cu furnizorii care au experienţă (curbă de experienţă bună), care
asigură calitate sporită şi preţuri "sănătoase"-acceptabile (raportul calitate-preţ este
echilibrat).
■ în faza de declin în care produsul furnizorului se cere în cantităţi din ce în ce mai
mici, cu perspectiva încetării fabricaţiei lui, strategia în aprovizionarea consumatorului
trebuie să aibă în vedere orientarea către alte resurse care nu se află în acelaşi stadiu.
În acţiunea de elaborare a strategiei, o importanţă deosebită se acordă definirii politicilor de
aprovizionare efectivă, precizându-se: cât se comandă ? când se comandă ? ce mijloace de
transport urmează a fi folosite ? ş.a.
Pornind de la concluziile analizei cerinţelor produselor, se trece la evidenţierea politicilor, a
oportunităţilor pe principalele domenii ale strategiei în aprovizionarea materială, cum ar fi: politica

21
de preţ; politica de credit; politica de acordare - obţinere de servicii; politica relaţiilor care se
stabilesc cu furnizorii; politica de parteneriat.
În stabilirea politicii de preţ se are în vedere preţul pieţei şi preţul limită accesibil. Pentru
cunoaşterea preţului pieţei se apelează la informaţii care se obţin din: cataloage de preţuri şi tarife,
oferte, cataloage comerciale, pliante, prospecte, liste publicate sau afişate în diferite locuri (bursele
de mărfuri, expoziţii permanente la sediul producătorilor, la angrosişti etc.)
O politică de preţ viabilă trebuie să răspundă la întrebări de genul:
 care sunt sistemele de preţ practicate şi pe care întreprinderea le agreează?
 care sunt marjele (rabaturile) în reducerea preţurilor în funcţie de mărimea comenzilor?
 preţul propus de furnizor este "logic", este justificat prin existenţa unor condiţii obiective?
 care este profitul potenţial prin colaborarea cu diferiţi furnizori?
La conturarea politicii de credit se are în vedere punerea în valoare a unor facilităţi de plată
care se referă la:
 durata creditului acordat;
 suma acordată drept credit;
o bonificaţia care se poate obţine, şi în ce condiţii.
Asemenea elemente se definesc după identificarea şi analiza condiţiilor de acordare a
creditului furnizor, a scopului urmărit prin acordarea anumitor facilităţi. Se evită acceptarea unor
facilităţi care creează o dependenţă viitoare, care elimină posibilitatea folosirii avantajelor
concurenţiale ce pot exista pe piaţa liberă a produselor. Deci, trebuie stabilite anticipat limitele
acceptării anumitor facilităţi în formularea politicii de credit.
Politica de acordare-obţinere de servicii trebuie să prevadă căi de acţiune pe toate fazele
procesului de aprovizionare, de la iniţiere şi până la finalizare, după caz, şi ulterior încheierii
acestuia. În acest sens, se au în vedere:
 serviciile înaintea actului de cumpărare;
 serviciile în timpul actului de cumpărare;
 serviciile după actul de cumpărare;
 serviciile complementare actului de cumpărare.
Serviciile înaintea actului de cumpărare se referă la crearea unor oportunităţi (înlesniri) în ce
priveşte alegerea resurselor sau/şi acceptarea de către furnizor a unui sistem de servicii propus de
consumatori, care creează avantaje pentru ambii parteneri.
Serviciile în timpul actului de cumpărare constau în principal în punerea la dispoziţia
cumpărătorului a tuturor informaţiilor necesare pentru edificarea acestuia, ca şi pentru determinarea
furnizorului în satisfacerea unor cerinţe care nu sunt comune tuturor consumatorilor.

22
 1.3. Alegerea furnizorilor de materii prime. Negocierea şi încheierea
contractelor

Una dintre cele mai importante decizii la întreprinderile agricol este alegerea furnizorilor de
la care se va face aprovizionarea.
De fapt, selectarea porneşte de la resursele materiale de care are nevoie intreprinderea pentru
activitatea sa. După ce sectorul productiv în primul rând, dar şi celelalte sectoare ale intreprinderii,
au stabilit tipurile, cantităţile şi calităţile resurselor materiale de care au nevoie se face o selecţie a
furnizorilor după ceea ce pot oferi dar şi după preţurile pe care le practică.
Procesul în sine pare simplu dar, în practică, este vorba de multe acţiuni complexe şi conexe
care pun la încercare abilităţile logisticianului. El poate opta să aprovizioneze intreprinderea de la
un singur furnizor pentru o resursă sau un set de resurse dar şi să se aprovizioneze de la mai mulţi
furnizori în acelaşi timp, pentru aceeaşi resursă.
Dacă viziunea (depăşită) a logisticianului priveşte acest proces de pe principiul confruntării
cu furnizorul, înseamnă că va prefera, la fiecare reaprovizionare, să facă o nouă selecţie a
furnizorilor după un număr cât mai redus de condiţii. Selecţia repetată nu e un rău în sine însăşi dar,
în faţa principiului parteneriatului cu furnizorii pierde ca promptitudine, ca timp consumat, şi uneori
chiar ca şi preţ şi calitate.
Logisticianul care va prefera să creeze parteneriate pe termen lung cu anumiţi furnizori va fi
asigurat în faţa golurilor de activitate datorate lipsei de resurse , şi chiar, în faţa fluctuaţiilor de preţ,
nu va mai pierde timp preţios în căutarea unui alt furnizor şi, cel mai important, va avea un cuvânt
greu de sspus în faţa furnizorului partener în legătură cu resursele.
Nici stabilirea cu orice preţ a unor parteneriate nu este de dorit. Logisticianul, ca în oricare
aspect al activităţii sale va trebui să creeze un echilibru în dinamică între cerinţele impuse de
achiziţii. Adică, pe de o parte, va trebui să selecteze numai şi numai furnizorii care să-i convină, iar
pe de altă parte, să încerce să stabilească parteneriate doar dacă intreprinderea lui are de câştigat din
acest proces.
Ca multe altele, cele două situaţii par contrare dar ele au un punct comun în care se
întâlnesc : profitul atât pentru client cât şi pentru furnizor. Datoria logisticianului este să creeze, în
dinamică şi permanent acest echilibru.
Chiar dacă logisticianul va prefera să nu încheie parteneriate strategice cu furnizorii, în
spiritul actual al afacerilor, tot va fi obligat să menţină o permanentă legătură, să comunice cu

23
furnizorii săi, ceea ce demonstrează că achiziţia de resurse nu este o simplă „cumpărare” de resurse,
sau, cu alte cuvinte, capată o funcţie proactivă.
Iată cum este caracterizat un furnizor „bun” de unii economişti englezi 1:
 Livrează la timp
 Oferă calitate constantă în timp
 Cere un preţ adecvat
 Are un istoric de stabilitate
 Oferă servicii auxiliare adecvate
 Este receptiv la nevoile clientului
 Îşi ţine promisiunile
 Oferă sprijin tehnic
 Îşi ţine clientul la curent cu gradul de avansare a lucrărilor
Dintre toate caracteristicile de mai sus, cel puţin trei, pot fi considerate ca ţinând de
comunicare. Această comunicare intensă cu terţii este unul dintre factorii care au adus logistica din
poziţia de departament executiv în cea de departament de decizie. Caracteristicile de mai sus sunt
general dar, în practică, trebuie făcute analize pornind de la:
 Tipul resursei – este o resursă locală, naţională sau trebuie procurată din afara graniţelor.
 Modalitatea de achiziţi – prin forţe proprii direct de la sursă sau prin intermediari
 Scopul utilizării – resursa va fi consumată în procesul tehnologic sau nu / situaţie în care poate
fi, eventual, închiriată)
 Distanţă faţă de furnizori
 Frecvenţa aprovizionărilor
 Existenţa condiţiilor de depozitare-dacă este cazul
 Existenţa condiţiilor de transport
 Existenţa resursei umane

Achiziţionarea propriuzisă ca proces comportă următoarele etape :

1. Existenţa unei cereri sau comenzi de achiziţionare pentru o anumită resursă din partea
sectorului productiv sau a altei componente a intreprinderii;
2. Stabilirea tipului aprovizionării – este vorba de o reaprovizionare, există deja un furnizor sau,
este o resursă nouă care cere aprovizionare de la un furnizor nou;
3. Identificarea tuturor furnizorilor ( producători sau intermediari) apelând la diverse surse : liste
de furnizori care sunt evaluaţi şi aprobaţi după diverse standarde naţionale şi internaţionale,
1
Peter Baily, David Farmer, David Jessop, David Jones – „Principiile şi managementul achiziţiilor”, Ed. Arc, 2004

24
 bază proprie de date cu eventuali furnizori, publicaţii şi cataloage care unesc toate firmele de
profil sau din teritoriu cum ar fi Pagini aurii, reprezentanţe, târguri, expoziţii, organizaţii de
comerţ, terţi, etc.;
4. Selectarea furnizorilor care îndeplinesc condiţiile de bază şi crearea unei liste de la care va
porni etapa următoare
5. Conceperea şi expedierea unor cereri de ofertă pe adresa furnizorilor din listă şi, chiar a
cererea unei situaţii detaliate a costurilor resursei la furnizor pentru a corela preţul cerut cu
costul de fabricaţie.
6. După primirea ofertelor se selectează oferta cea mai bună, care nu întotdeauna înseamnă cel
mai bun raport preţ / calitate ci implică şi alte aspecte aşa cum se poate observa din
enumerarea de mai jos
7. Se trimite o comandă fermă furnizorului selectat
8. Urmărirea permanentă a activităţilor ce se finalizează cu intrarea resurselor achiziţionate în
intreprindere printre care şi cea de monitorizare a calităţii resursei chiar la furnizor.

Acest tip de relaţie nu reprezintă o „intruziune” în activitatea furnizorului ci este un proces

de cooperare numit „integrare cvasiverticală” sau „coproducţie” de către marii actori ai economiei
mondiale. Este lesne de înţeles că intreprinzătorul care rămâne pe „dinafară” , într-o economie tot
mai integrată, va avea de suferit.
Atunci când acest proces de integrare verticală implică firme mari şi solicită sume imense,
selecţia furnizorului-partener va fi mai riguroasă şi va implica multe aspecte altele decât cele care
ţin de resursă în sine2 :
1. este viabil pe termen lung din punct de vedere financiar, tehnic şi în termeni de producţie;
2. va fi capabil să participe la fazele timpurii ale proiectării şi conceperii produselor, în calitate de
partener cu drepturi depline în procesul de producţie;
3. va împărtăşi de o manieră deschisă informaţiile privind caracteristicile funcţionale, de asamblare
şi de utilizare ale piselor componente, inclusiv privind obiectivele sale legate de costuri şi de
calitate;
4. va fi orientat spre eliminarea anumitor costuri din costul total al produsului şi spre îmbunătăţirea
performaţei de ansamblu a sistemului, în avantajul ambelor părţi contractuale;
5. va fi capabil atât să creeze prototipuri, cât şi să fabrice produse în masă;
6. va fi pregătit să convină asupra unor niveluri-ţintă ai indicatorilor din structura costurilor
7. va colabora cu compania cumpărătoare astfel încât să-şi mărească flexibilitatea prin prisma
satisfacerii unor cerinţe aflate în continuă schimbare şi să opereze mai curând ca un factor de
2
Peter Baily, David Farmer, David Jessop, David Jones – „Principiile şi managementul achiziţiilor”, Ed. Arc, 2004

25
 progres decât pe principiul „împinsului din urmă”, iar în cursul acestui proces să-şi reducă atât
propriile risipe, cum ar fi deţinerea de stocuri excesive, efectuarea unor activităţi de inspecţie
care nu sânt necesare şi excesul de produse în curs de fabricaţie, cât şi risipele companiei
cumpărătoare.
Alegerea materialelor, produselor şi echipamentelor tehnice de aprovizionat
O acţiune importantă, alături de cea privitoare la alegerea sursei de furnizare, a furnizorului,
şi la care contribuie în bună măsură, este cea care are în vedere stabilirea concretă a materialului,
produsului sau echipamentului tehnic acceptat din mai multe tipuri asemănătoare, fabricate şi
oferite de unul sau mai mulţi furnizori. Altfel spus, ne referim la alegerea materialului, produsului
sau echipamentului tehnic, care, în final, va însemna, în cele mai multe cazuri, şi alegerea sursei de
furnizare şi implicit a furnizorului. De altfel, "elementele" care se au în vedere la alegerea
materialului vor completa gama celor folosibile la caracterizarea şi alegerea furnizorului. Excepţia
intervine când furnizorul este unic; în acest caz, acţiunea se rezumă numai la alegerea materialului,
produsului etc., din gama sortimentală oferită de acesta.
Caracteristicile economiei de piaţă, condiţiile pe care aceasta le impune pentru a face faţă
concurenţei pe un orizont lung de timp au modificat substanţial comportamentul consumatorilor în
formularea opţiunilor pentru cumpărarea materialelor şi a echipamentelor tehnice, în general, a
celor pentru consumul productiv (de bază) în special. Alegerea materialului sau produsului de
achiziţionat-aprovizionat revine numai celui care le foloseşte; decizia de alegere va fi însă rezultatul
analizei după mai multe criterii care definesc cererile pentru consum. Acţiunea se încadrează în
strategia generală a aprovizionării, care se elaborează de către compartimentul de specialitate, în
strânsă colaborare cu cel tehnic, de producţie, financiar, desfacere-vânzări, marketing, ca şi cu
secţiile de fabricaţie.
Între criteriile de alegere a materialului, produsului sau echipamentului tehnic, un loc
important îl ocupă sfera de utilităţi ale acestuia, ca şi gradul în care răspunde caracteristicilor
cererii.
De exemplu, dacă este necesar să se achiziţioneze un autocamion pentru transportul materialelor,
este evident că nu se va alege orice autocamion, pur şi simplu, ci pe cel care răspunde cel mai bine
serviciilor pe care trebuie să le asigure sub aspectul: preţului, capacităţii, vitezei, economiei de
carburanţi, prestigiului mărcii, confortului sau utilităţilor cu care este dotat, gradului de
modernitate, perioadei de garanţie, condiţiilor de service, esteticii etc. Bineînţeles, unele elemente
sunt subiective, dar fiecare cumpărător (client, consumator) va avea o structură specifică a
utilităţilor şi condiţiilor cărora trebuie să le răspundă resursele materiale cumpărate. Criteriile
importante cu consecinţe economice practice semnificative sunt cele cu privire la calitate şi preţ.
Trebuie ţinut seama de faptul că, atunci când producătorul, sau vânzătorul, stabileşte preţul

26
produselor, nu poate avea în vedere cerinţele fiecărui cumpărător, ci produsul în sine, ca purtător al
valorii pe care procesul de producţie i-a conferit-o; în acest sens, trebuie înţeles că preţul stabilit de
producător-vânzător ar include toate atributele pe care cumpărătorii le doresc. În situaţia în care
calitatea şi preţul sunt caracteristicile principale solicitate de consumator-cumpărător, mai mult
decât produsul ca atare, atunci trebuie să se analizeze, în mod direct, motivaţia unei asemenea
cereri; astfel se va explica alegerea unuia dintre produse, materiale etc. diferite, însă substituibile.
Resursa materială achiziţionată va reprezenta, de fapt, mijlocul prin care cele două caracteristici
sunt oferite consumului productiv. Fiecare produs, al unităţii care cumpără, este rezultatul unuia sau
mai multor atribute (elemente de caracterizare) ale resurselor materiale consumate, eventual
combinate după o anumită proporţie.
Achiziţiile în interiorul intreprinderii. Achiziţiile de servicii.Achiziţiile pentru revânzare
În situaţia în care se doreşte o relaţie partenerială cu furnizorul, devine posibilă stabilirea
unui cost de achiziţie pe termen lung sau cost „strategic” de achiziţie. Cu alte cuvinte, se pune
problema costului în funcţie de nivelul pe care l-ar putea atinge în viitor o resursă achiziţionată pe
termen lung dacă cei doi contractanţi ar colabora pentru eliminarea costurilor inutile din lanţul de
aprovizionare. Pentru aceasta se face o reevaluare, de comun acord a tuturor costurilor care se pot
ivi în lanţul de aprovizionare pentru resursa vizată, inclusiv timpii morţi, golurile de producţie,
risipa, etc. În urma analizei se stabilesc care sunt costurile absolut necesare şi ce sepoate face din
partea ambelor părţi pentru a le reduce sau elimina pe celelalte.
Cele două părţi îşi asumă răspunderea pentru reducerea costurilor, pe segmentul lor al
lanţului de aprovizionare dar, în acelaşi timp, şi pentru ajutorarea şi susţinerea partenerului pentru a-
şi îndeplini propriile sarcini.
Mai jos este prezentată o listă a unor cheltuieli care se adaugă preţului resursei şi costului
transportului ele formând ceea ce se numeşte cost de achiziţie adiţional :
 Costul golurilor de producţie
 Costul relansării producţiei
 Costul timpilor morţi
 Costul rebuturilor
 Costul neândeplinirii caracteristicilor de calitate
 Alte cheltuieli care participă indirect la achiziţie
Această enumarare poate continua dar mărimea ei este limitată de sinceritatea cu care
furnizorul participă la această evaluare.În urma evaluării se poate constata că un cost logistic total
care include doar preţ +transport+depozitare/manipulare sar putea să fie de păşit semnificativ de cel
care include şi costul de achiziţie adiţional:

27
 Figura nr. 1.2. Influenţa caracteristicilor produselor asupra costurilor activităţilor
logistice

Cost de achiziţie adiţional

Cost depozitare/manipulare

Cost transport
Cost real
Cost din ofertă

Preţul resursei

Caracteristicile produselor influenţează major deciziile ce trebuie luate în planificarea

activităţilor logistice prin efectul pe care îl au asupra costurilor logisticii şi asupra costurilor totale.
Ronald Ballou enumeră următoarele caracteristici importante pentru procesarea logistică a
produselor şi mărfurilor : greutatea, volumul, valoarea, perisabilitatea, rezistenţa la foc şi nivelul
pericolului de a fi substituit de un produs similar.
Trebuie subliniat că produsele agricole de primă importanţă pentru întreţinerea biologică au
o viaţă relativ lungă3. Un caz deosebit îl întâlnim la produsele agroalimentare sezoniere la care
putem asocia o astfel de curbă a ciclului -de data aceasta – de solicitare logistică pe sezon. Astfel
avem o fază de lansare în care produsul solicită în măsură mai mică activitatea logistică, urmând o
fază destul de abruptă a dezvoltării (câteva zile în care distribuţia ca arie şi cantitate ajunge la
nivelul maxim), faza de maturitate în care se ditribuie cantităţi aproximativ constante de produs şi
faza de declin, iarăşi doar de câteva zile, în care se reduce repede distribuţia, până la a se termina
acest proces. În cazul intreprinderilor care prelucrează produse agricole curba va fi aceeaşi - cu
diferenţa că este vorba nu de distribuţie ci de aprovizionare- de unde rezultă necesitatea ca
intreprinderile producătoare şi cele prelucrătoare de produse agricole să-şi integreze activităţile
logistice.

Alegerea rutelor şi mijloacelor de transport

3
Ion Lucian Mehedinţi – „Agromarketing” – Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi , 2004

28
 Costurile de transport sunt suma tuturor costurilor asociate deplasării produsului de la
furnizor la client.
De multe ori costul transportului ajunge a reprezenta până la 70% din totalitatea costurilor
activităţii logistice şi până la 30% din preţul produselor alimentare.Acest tip de cost variază des sub
influenţa unor factori ca : infalaţia, preţul produselor petroliere, creşterea salariilor, fiscalitatea.
Transportul intern în intreprinderile agricole este absolut necesar pentru că „orice proces de
producţie agricolă începe şi se termină cu o operaţiune de transport”4.
Particularităţile produselor agroalimentare sunt cele care dau transportului acestor produse
un caracter aparte:
a. Sezonalitatea producţiei agricole – impune folosirea mijloacelor de transport cu
intermitenţă creându-se tensiuni suplimentare asupra activităţii de transport imediat după cules.În
special în lunile de de toamnă atât transportatorii dar şi intreprinderile agroalimentare sunt solicitate
la maximum pentru transportarea recoltelor.
b. Localizarea producţiei agricole foarte neuniform în spaţiu cere un efort suplimentar
activităţii de transport a intreprinderilor care prelucrează produse agricole. Chiar transportul între
ferme se face uneori la distanţe destul de mari şi cu tractorul ceea ce fie produce pagube asupra
calităţii produselor, dacă e vorba de legume sau fructe, fie se desfăşoară cu viteză prea mică.Pentru
transportul produselor agricole perisabile la centrele de colectare sau de prelucrare este de preferat
să nu se folosească drept mijloace de transport tractoarele.
c. Perisabilitatea producţiei agricole impune măsuri suplimentare de protecţie pe timpul
transportului dar şi de efectuare a acestuia în limitele perioadelor în care produsele rămân proaspete.
La transportarea produselor agricole trebuie respectate anumite condiţii care ţin de
temperatură şi umiditate ceea ce impune utilarea mijloacelor de transport cu instalaţii care să
asigure aceste cerinţe. Chiar şi unele produse agricole (cerealele)mai rezistente la efectele negative
ale manipulării şi transportului trebuie, cel puţin, protejate de factorii de mediu cum ar fi ploile.
În plus sensibilitatea unor produse agricole la condiţiile de transport şi manipulare impun
intreprinderilor luarea unor măsuri suplimentare şi la preluarea acestora de la producător şi predarea
la depozite .
Alegerea rutelor, în acest caz, este importantă din punct de vedere a calităţii drumurilor şi a
zonei climatice prin care trec acestea.
d. Transportul în condiţii speciale ( de manipulare, temperatură, ambalare, etc.) şi la distanţă
a unor produse agricole foarte ieftine nu este eficient. Există mijloace de transport cu instalaţie
frigorifică şi utilaje automate de încărcare-descărcare: autofrigorifice, vagoane-izoterme, vagoane-

4
Alexandru Tofan – „Organizarea unităţilor agricole” Ed. ECO ART Iaşi 1995

29
frigorifice, containere frigorifice, etc.,dar sunt foarte scumpe şi nu se justifică utilizarea lor decât
pentru produsele mai scumpe din cauza cheltuielilor mari de transport pe care le produc.
e. Folosirea utilajelor din fermă pentru transport şi producţie în acelaşi timp.Multe din
intreprinderile agricole folosesc atât pentru transport cât şi pentru producţie tractoarele, trebuind să
facă un compromis între cele două activităţi în timpul culesului.
Intreprinderile agricole pot desfăşura activitatea de transport în mai multe moduri :
a. Cu propriile mijloace de transport.
În această situaţie intreprinderea investeşte resurse financiare în mijloacele de transport cu
scopul de a obţine profit pe seama acestei investiţii.La cheltuielile de investiţie trebuie adăugate
cele de întreţinere şi cele de exploatare a mijlocului de transport, inclusiv cheltuielile cu forţa de
muncă. În urma acestor calcule se poate stabili costul transportului pe tonă-km . Dacă acest cost
adăugat costului produsului face nerentabil transportul cu mijloace proprii se apelează la una din
variantele de mai jos.
b. Apelând la serviciile unui transportator situaţie în care trebuie să se decidă cu care dintre
furnizorii de servicii de transport este rentabil să se încheie contract.
c. Apelând la o formă de asociere cu alţi producători pentru efectuarea colectivă a distribuţiei
produselor lor.Aceasta poate duce chiar la constituirea unui sector logistic puternic care să
deservească toate membrele asociaţiei de distribuţie.Aceste asociaţii pot doar să-şi vândă mărfurile
unor angrosişti sau pot avea propriile puncte de desfacere.
În mediul rural această formă de asociere prezintă multiple avantaje:
 Desfacerea produselor asociaţiei direct pe piaţă , fără a mai împărţi profitul cu diverşi
intermediari
 Crearea unui puternic sector logistic dotat cu mijloace care altfel ar fi depăşit posibilităţile
de investire ale fiecărui asociat în parte : mijloace de transport, maşini de ambalat, benzi
rulante, depozite, etc.
 Accesul la fonduri nerambursabile din surse guvernamentale sau europene pentru
dezvoltarea economiei rurale.
 Posibilitatea de a angaja marketeri şi logisticieni care să gestioneze activitatea de distribuţie
a asociaţie.
 Posibilitatea de a fi în timp util la curent cu oferta şi cererea, cu fluctuaţiile preţurilor, etc.
 Posibilitatea de a încheia contracte în mod selectiv cu furnizorii şi clienţii.
 Posibilitatea de a integra activitatea logistică a asociaţiei cu cea a furnizorilor şi clienţilor
pentru a crea parteneriate strategice.
Alegerea modului de transport se face pornind de la mărimea stocului de transportat, distanţa la
care acesta trebuie transportat şi mai ales de la nivelul costului de transport.

30
 În principiu, la alegerea modului de transport, logisticianul se va orienta după nivelul costurilor
pe care fiecare mod de transport îl produce. Astfel, dacă atribuim nivelului costului de transport
următoarele calificative : mare, mediu, mic şi se iau în considerare costurile variabile şi cele fixe se
poate face următoarea diferenţiere între modurile de transport.
Alegerea mijlocului de transport se face pornind de la volumul, greutatea şi particularităţile
stocului ce trebuie transportat. Oricare ar fi varianta aleasă, din punct de vedere al costului
transportului se folosesc mijloace de transport cu :
 o anumită sarcină utilă şi densitate a încărcăturii,
 o valoare a productivităţii calculată în tone pe oră de muncă efectivă
 şi care se integrează activităţilor premergătoare transportului după specificul mărfii
transportate, cerinţele clienţilor şi cu costuri cât mai reduse.
Determinarea necesarului de mijloacelor de transport se poate face cu următoarea formulă de
calcul5 :
Nmt = în care :
Nmt - numărul mijloacelor de transport
q – mărimea stocului ce trebuie transportat
t – durata transportului în zile
w – productivitatea zilnică a unui mijloc de transport care la rândul ei se calculează astfel :
w= în care :
T – timpul de lucru pe zi în minute
c – coeficientul de utilizare a timpului de lucru zilnic
t1 – timpul necesar unei încărcări în minute
t2 – timpul necesar unei descărcări în minute
d1 – timpul necesar parcurgerii unui km, cu încărcătură, în minute
d2 - timpul necesar parcurgerii unui km, fără încărcătură, în minute
G – capacitatea nominală a unui mijloc de transport, în minute
k – coeficientul de utilizatre a capacităţii nominale ( în funcţie de produsul care se transportă)
Calcularea necesarului anual de mijloace de transport se face cu formula :
Nam = unde :
Q – mărimea totală a stocului ce trebuie transportat anual pe un km
cat – capacitatea anuală de transport a unui mijloc de transport în t/km şi se calculează cu formula:
cat = unde :
tj – tonajul pe mijloc de transport
dap – distanţa anuală totală de parcurs pe mijloc de transport care se calculează cu formula :

5
Alexandru Tofan – „Organizarea unităţilor agricole” Ed. ECO ART Iaşi 1995

31
 dap = unde :
nzl – numărul de zile de lucru pe an
dm – distanţa medie parcursă de un mijloc de transport într-o cursă
nzc – numărul zilnic de curse parcurse de un mijloc de transport şi se calculează cu formula :
nzc = unde :
T – timpul de lucru pe zi în minute
C – coeficientul de utilizare a timpului de lucru zilnic
D – durata unei curse şi se calculează astfel :
D= unde :
D – distanţa de transport dus-întors, în km
v – viteza medie de deplasare , în km/h
t – timpul de încărcare şi descărcare, în minute
Utilizarea eficientă a capacităţii de transport a sectorului logistic se controlează cu ajutorul
unor indicatori :

1.4. Norme de aprovizionare specifice intreprinderilor agricole

Norma de aprovizionare cu furaje: este foarte importantă pentru determinarea necesarului de
furaje, a suprafeţei şi condiţiilor de depozitare, a momentului maxim de solicitare şi a volumului ce
va trebui transportat de mijloacele de transport.
Prin normă de consum de furaje este determinată cantitatea de furaje ce poate fi consumată
de un animal, într-o perioadă de gestiune stabilită (săptamână.,lună, an), pentru realizarea unei
producţii maxime în condiţii normale de producţie.
În afară de calculul pe perioadele de gestiune obişnuite, această normă se mai calculează şi
pe perioada de creştere, perioada de îngrăşare, de lactaţie, etc., pe unitatea de produs ( litru de lapte,
kg. spor de creşter), sau pe unitatea de produs (găini/ouă, vaci/lapte, taurine/carne).
Pe baza normei de consum se va calcula norma de aprovizionare care va mai include
pierderile datorate transportului, depozitării, condiţionării, deshidratării, etc:
Na = NcpNumărul produselor (animale crescute) +Pierderi din transport, depozitare,
condiţionare, etc
Norma de aprovizionare cu seminţe şi materiale de plantat : este foarte importantă pentru
determinarea cantităţii de seminţe şi material de plantat, a suprafeţei şi condiţiilor de depozitare, a
momentului maxim de solicitare şi a volumului ce va trebui transportat de mijloacele de transport.
Mărimea ei depinde de :
1. caracteristicile materialului bilogic :
- soiul materialului

32
 - greutatea hectolitrică a seminţelor la 1 000 boabe
- puterea de germinaţie a boabelor
2. condiţii de climă şi sol
3. tehnologia de cultivare
4. diferite tipuri de pierderi :
- pierderi în timpul semănatului
- pierderi în timpul vegetaţiei datorate dăunătorilor sau distrugerilor din timpul
lucrărilor de întreţinere
- pierderi din exces de umiditate din atmosferă
- pierderi datorate consumului de apă neadaptat tipului lucrărilor : irigate sau
neirigate
- pierderi datorate sistemului de îngrăşare a solului

Norma de consum de seminţe şi materiale de plantat se calculează la hectar astfel :

Nc/ha =
În care :
D = densitatea plantelor la hectar însămânţat
Qa = greutatea absolută la 1 000 boabe
V = valoarea culturală a seminţelor care depinde de gradul de puritate a materialului
biologic P şi de puterea de germinaţie a boabelor G:
V=

În care : P = indice de puritate ; G = indice de germinaţie .

Pe baza Nc/ha se stabileşte Nct = norma de consum tehnologică
Nct = Nc/ha +Pierderi în timpul însămâmţării + Pierderi în timpul vegetaţiei
Sectorul logistic va folosi Nct pentru a afla mărimea normei de aprovizionare
Na = Nct Numărul hectarelor + Pierderi din transport, depozitare, condiţionare, etc
Norma de aprovizionare cu combustibil - în agricultură trebuie să includă atât
aprovizionarea cu combustibil şi lubrifianţi a activităţii de transport cât şi cea a lucrărilor agricole.
Norma de aprovizionare pentru lucrările agricole se poate fundamenta cu ajutorul a două
norme tehnologice specifice :
a. Norma de consum de combustibil şi lubrifianţi pe hectar arătură normală – reprezintă
cantitatea de carburanţi sau lubrifianţi ce se consumă în medie pentru executarea unui volum de
lucrări echivalent unui hectar arătură normală ( unitate de măsură convenţională – hantru).

33
 b. Norma de consum pe un hectar lucrare -reprezintă cantitatea maximă de carburant
necesară pentru executarea unei unităţi de măsură dintr-o lucrare bine determinată, executată cu un
anumit tip de tractor sau maşină agricolă în anumite condiţii de lucru. Această normă este folosită în
unităţile agricole pentru repartizarea carburanţilor pe ferme şi apoi pe formaţiuni de lucru.
Nc/ha=
În care :
C/HPh - consumul orar al tractorului care execută lucrarea şi care se stabileşte în funcţie de
calităţile constructive ale tractorului.
HPt - puterea tractorului exprimată în cai putere
Tos - timpul operativ pe schimb care are o valoare cât mai apropiată de timpul total al unui
schimb
Rs - randamentul pe schimb care reprezintă volumul de lucrări care se realizează în mod
normal în condiţii obişnuite de producţie de către un agregat pe un schimb.
Rs = LVTs0,1
În care :
L = lăţimea de lucru a agregatului în metri
V = viteya de deplasare a agregatului în kilometri pe oră
Tos = timpul operativ pe scimb
0,1 = coeficient de transformare a kilometrilor în hectare
Conţinutul şi structura planului şi programelor de aprovizionare materială
Necesarul de consum:
Necesar pentru realizarea planului şi programelor de producţie, desfăşurarea activităţii de
ansamblu a unităţii economice - Npl.
Stocul de resurse materiale la sfârşitul perioadei de gestiune - Ssf.
Necesar total de resurse materiale pentru realizarea planului de producţie specifică a unităţii
economice, a activităţii generale a acesteia - Ntpl.
Ntpl = Spî +ARi +Na
Ntpl = Npl +Ss
Total: necesităţi de resurse materiale şi energetice pentru desfăşurarea activităţii de
ansamblu a unităţii economice (Ntpl).
Resurse
A. Surse interne (proprii) ale unităţii economice:
B. Stocul preliminat de resurse materiale pentru începutul perioadei de gestiune – Spî.
C. Alte resurse interne - ARi.
D. Surse din afara unităţii economice:

34
 E. Necesar de aprovizionat cu resurse materiale de pe piaţa internă şi internaţională de
materii prime şi produse - Na (A).
Total resurse materiale şi energetice de acoperire a necesităţilor de consum ale unităţii
economice (Spî + ARi +Na).
Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi echipamente tehnice
Metoda de calcul direct – ia în calcul volumul fizic, pe structură, al producţiei prevăzute
pentru fabricaţie (Qp) şi consumul specific standard, stabilit prin proiect, cunoscut, în practică sub
denumirea de normă de consum (Nc): Npl = Qp x Nc.
Metoda de calcul pe bază de analogie – se utilizează pentru stabilirea necesarului de
materiale pentru “produsele noi” (care nu au mai fost fabricate, dar urmează să fie trecute în
producţia de serie), iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate.
Metoda indicelui global de consum la un milion producţie nominalizată – se foloseşte la
stabilirea necesarului de materiale când unitatea economică nu are “nominalizată integral”, la data
elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentru fabricaţie.
Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi echipamente tehnice

35
 Metoda coeficienţilor dinamici – are un pronunţat caracter statistic şi propune extrapolarea
datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor.
Metoda de calcul pe baza sortimentului tip – este utilizată atunci când se fabrică o gamă
sortimentală de produse foarte largă. În această categorie se includ unităţile din industria textilă, a
confecţiilor, a pielăriei, din industria alimentară, etc., care înregistrează variaţii mari de structură a
producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de anotimp, specific
zonal, comenzi neprevăzute, ş.a.
Metoda de calcul al necesarului de materiale aferent producţiei, prevăzută a se obţine pe
bază de şarjă – se utilizează în industria siderurgică, cea chimică, a materialelor de construcţii etc.,
deci în procesele de producţie în care mai multe materiale participă “simultan” şi în proporţii
diferite la fabricarea unui produs corespunzător reţetelor de fabricaţie specifice.
Metode de calcul specifice necesităţilor de combustibili şi energie electrică – sunt
corespunzătoare naturii acestor resurse de maximă importanţă pentru orice unitate economică,
diversităţii destinaţiilor de utilizare şi structurii consumurilor.

36
 CAPITOLUL II. ANALIYA SISTEMULUI DE APROVIZIONARE A
ÎNTREPRINDERII SRL „GHERTCOMAGRO”

2.1. Prezentarea activităţii economico- financiare a întreprinderii

Societăţi cu răspundere limitată se caracterizează prin faptul că fiecare membru fondator

răspunde numai cu partea aportului de capital, puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de
ponderea pe care o deţine în capitalul social.
Pentru fondarea unei societăţi cu răspundere limitată mărimea capitalului depus trebuie să
constituie nu mai puţin de 5400 lei SRL „Ghertcomagro" a fost fondată din iniţiativa a doi acţionari
Orescu Dumitru care a depus 75 % din sumă şi Orescu Viorica 25 %.
Societatea cu răspundere limitată „Ghertcomagro". este amplasată în zona de Centru a
Republicii Moldova, în raionul Criuleni, satul Hirtopul Mare la o distantă de 35km de or. Chişinău.
A fost fondată în anul 1999, în conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 500
din 10-09-1994 "Regulamentul cu privire la societăţile economice în republica Moldova" nr.
162021760.
Unul din factorii de bază care determină sporirea eficienţei economice a producţiei agricole
şi dezvoltarea agenţilor economici din agricultură. El constituie condiţiile naturale şi organizatorice.
Agricultura spre deosebire de alte ramuri ale economiei naţionale dispune de o serie de
trăsături sau particularităţi specifice, ce condiţionează specificul producţiei agricole. Printre cele
mai importante particularităţi se enumără:
1) Reproducţia bunurilor materiale în agricultură este strâns legată de procesul natural,
biologic de creştere a plantelor.
2) Procesul biologic de reproducţie a culturilor agricole la rândul său este determinat de doi
factori: pământul şi climatul;
3) Pământul reprezintă mijlocul principal de producţie în agricultură, fiind de neânlocuit în
această calitate, faţă de alte ramuri a economiei naţionale, unde el serveşte spaţiu de
amplasare a cestora;
4) Condiţiile climaterice, precum şi particularităţile solurilor determină absolut specializarea
producţiei vegetale;
5) Caracterul sezonier a procesului de producţie, mai ales la cultura plantelor determină surplusuri
sau neajunsuri de forţă de muncă şi de mijloace tehnice pe parcursul anului.
Amplasarea teritorială a SRL „Ghertcomagro".", distanţa faţă de punctul de prelucrare şi
realizarea a producţiei agricole este reprezentată în tabelul 1.

37
 Denumirea Tipul şi calitatea Distanta
Denumirea direcţiilor de legătură punctelor de livrare căilor de 9
(staţiei feroviare) comunicare , km.
1. Administrativ-teritorială;
a) Locală Hirtopul Mare II 1
b) raională Criuleni I 25

c) republicană Chişinău I 35
2. Realizarea producţiei - cereale Ialoveni I 36
- porumb Straseni I 40
- floarea-soarelui Hincesti II 45
- legume Chişinău II 35

- Fructe Chişinău II 35

După cum se observă din tabelul. 1, societatea cultivă culturi agricole ca: fructe, legume,
floarea-soarelui, struguri din care se fabrică băuturi alcoolice în aceeaşi localitate.
Societatea este amplasată la 40 km. de la s.Ialoveni, ce permite de a realiza strugurii cu
cheltuieli minime, unde se realizează producţia de fructe şi legume.
În concluzie SRL „Ghertcomagro". are o amplasare avantajoasă faţă de punctele de
realizare, deoarece se află la o distantă mică de acestea.
Pe lângă condiţiile organizatorice un loc important îl ocupă şi condiţiile naturale, care se
exprimă prin condiţiile climaterice (temperatură, precipitaţii, durate perioadei de vegetaţie) şi prin
condiţiile pedologice.
Teritoriul gospodăriei din punct de vedere geografic are o amplasare favorabilă, bună pentru
dezvoltarea sectorului agrar. Este situat lângă anumite, iazuri, ceea ce asigură folosirea irigării.
Relieful în zona de amplasare a terenurilor gospodăriei este de câmpie, eroziunea solurilor şi
alunecări de teren nu se înregistrează.
In această zonă temperatura medie anuală a aerului este egală cu 11 C. anual se înregistrează
460 mm de precipitaţii, umiditatea aerului 66-70 %. Perioada de vegetaţie se prelungeşte timp de
175 zile. In această zonă predomină solul de tip cernoziomic.
Gestiunea achiziţiilor poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi activităţi care duc la
reglarea şi ajustarea fluxurilor.
Domeniul gestiunii de achiziţii este foarte larg incluzînd: organizarea activelor fixe şi
curente, folosirea eficientă a capitalurilor şi a deciziilor de întrebuinţare a acestora cu anumite

38
destinaţii. Gestiunea financiară este o funcţie a întreprinderii care are drept scop de a asigura regulat
fondurile pentru exploatarea curentă şi pentru investiri în active imobilizate la timp şi cu costuri cît
mai scăzute fară a prejudicia independenţa faţă de terţi şi posibilitatea de acţiune economică. La
întreprindere gestiunea financiară are o însemnătate foarte mare deoarece ea poate asigura
valorificarea patrimoniului printr-un ansamblu de decizii şi activităţi care ar duce la obţinerea
veniturilor financiare foarte mari.
Gestiunea achiziţiilor are următoarele funcţii: de-a asigura regulat unitatea economică cu
fonduri necesare chiar şi prin împrumut; gospodărirea efectivă a activelor; menţinerea echilibrului
între venituri şi cheltuieli.
Analiza achiziţiilor este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a
agriculturii la finele perioadei de gestiune ea îşi propune să stabilească punctele forte în vederea
fundamentării unei noi strategii de menţinere şi de dezvoltare într - un mediu concurenţial. Pentru a
evalua capacităţile întreprinderii SRL „Schit Agromex". de aşi menţine echilibru financiar şi a
activa într-o economie de piaţă vom efectua o analiză financiară detaliată estimînd bilanţul contabil
şi estimarea următorilor coeficienţi:
Coeficientul lichidităţii - care caracterizează asigurarea întreprinderii cu mijloace circulante,
necesare pentru desfăşurarea activităţii economice şi achitarea în timp a obligaţiunilor curente de
plată şi a altor angajamente, care ajung la scadenţă. Analiza lichidităţii financiare a unei
întreprinderi se sprijină pe bilanţul contabil ca expresie la un moment dat a patrimoniului. Cifric
patrimoniul se evaluează ca diferenţă între totalul activului şi totalul datoriilor. Pentru SRL
„Ghertcomagro" coeficientul lichidităţii este:
Coeficientul lichidităţii curente - care reprezintă raportul dintre valoarea reală a mijloacelor
circulante disponibile întreprinderii sub formă de stocuri de producţie, producţie finită, mijloace
băneşti creanţe debitoare şi credite bancare pe termen scurt, împrumuturi pe termen scurt şi diverse
datorii creditoare pe de altă parte. In baza formulei vom calcula următorii coeficienţi:
Lc = mijloace circulante / obligaţiuni de scurtă durată
Lc = 114638/724425 =1,5824
Coeficientul lichidităţii absolute - care determină procentul din obligaţiunile de plată ce
poate fi achitat la data de raportare numai în numerar sau hîrtii de valoare ce pot fi convertite în
numerar. Modalitatea determinări coeficientului lichidităţi absolute poate fi reprezentată cu ajutorul
următoarei formuli:
La = mijloace băneşti + investiţii pe termen scurt / obligaţiuni de scurtă durată
Acest indicator arată în ce măsură gospodăria pote să stingă datoria în numerar mai repede.
Prin respectarea sensului optimal întreprinderea are o posibilitate creditoare înaltă.

39
 Coeficientul de recuperare a creanţelor - acest indicator arată numărul mediu de zile, în
perioada cărora se efectuează achitarea datoriei.
Crc = creanţe / realizările medii pe zi
Coeficientul asigurării cu mijloace circulante proprii - arată acoperirea activelor curente cu
capital circulant propriu şi se calculă:
Came = capitalul circulant propriu / suma activelor curente
Coeficientul de asigurare cu mijloace proprii Camp - reprezintă raportul dintre volumul
surselor de mijloace proprii şi valoarea reală a mijloacelor fixe şi active extracirculante pe de o
parte şi valoarea reală a mijloacelor sub formă de stocuri de producţie, producţie finită, producţie
nefinisată, mijloace băneşti, a creanţelor debitoare şi a altor active circulante pe de altă parte.
Coeficientul de restabilire a solvabilităţii Crs - care reprezintă raportul
Coeficientului calculat al lichidităţii curente la mărimea stabilită acestuia.
Coeficientul calculat al lichidităţii curente este suma mărimii reale a coeficientului
lichidităţii curente la finele perioadei şi a valorii ce indică modificările acestui coeficient în
intervalele dintre finele şi începutul perioadei gestionare, recalculată pentru perioada stabilită de
restabilire a solvabilităţii.
Crs = (Lf + (Lf- Lin) * T) / Lnor
Crs - coeficientul de restabilire
Lf - coeficientul lichidităţii la sfîrşitul perioadei
Lîn - coeficientul lichidităţii la începutul perioadei
Lnor - coeficientul lichidităţii normative
T - timpul de restabilire
O trăsătură esenţială care caracterizează sistemul managerial al unei întreprinderi este şi
structura organizatorică. De raţionalitatea ei depinde într-o măsură apreciabilă conţinutul şi
îmbinarea sistemului de obiective, configuraţia şi funcţionalitatea sistemului informaţional şi
decizional, gama metodelor şi tehnicilor de management utilizate. Toate acestea determină
modul de folosire a surselor, condiţiilor de comercializare a produselor şi implicit volumul
cheltuielilor, consumurilor şi mărimea profitului. în continuare vom prezenta structura
organizatorică a SRL „Ghertcomagro".
Schema 1 Structura organizatorică de producere a SRL "Ghertcomagro'
1r ir
1— Subdiviziuni de producţie — Subdiviziuni i— Subdiviziuni social
► ► auxiliare ► culturale
— Punct de —^ Laborator de — Cazangeria
► schimb a răsăritei mecanizare ►
Serviciul de — Subdiviziuni
►

40
— Subdiviziune electricieni social pază
► w
de vii şi livezi Parcul de Punctul
Ferma de vite —► —►
pentru lapte automobile medical
Staţiunea de tractoare
— Ferma de porci —
► ►
Subdiviziune

— Subdiviziunea de construcţii
► de câmp

Atelier de
— reparaţii
►
— Grupul de irigare
►
— Grupul de irigare
►

Reieşind din schema prezentată putem constata că în cadrul SRL „Ghertcomagro".

predomină o structură organizatorică de tip liniar - funcţional. Machetul organizational a acesteia
este format din 5 subdiviziuni de producţie, 9 subdiviziuni auxiliare şi 3 subdiviziuni social-
culturale.
SRL „Ghertcomagro". are o aşezare destul de favorabilă pentru cultivarea diferitor culturi
agricole şi creşterea animalelor. Suprafaţa totală de terenuri agricole la 01.01.2006 constituia 1039
ha, din care 93 % din suprafaţă reprezintă cernoziomuri.
Analizând componenţa şi structura fondului funciar al SRL "Ghertcomagro", observăm că
fondul funciar al gospodăriei este împărţit în următoarele categorii:
1. Terenuri de destinaţie agricolă.
- arături;
- plantaţii perene;
2. Terenuri ale localităţilor.
3. Terenuri cu destinaţie industrială, pământurile ocupate cu drumuri.
4. Terenuri ocupate cu parcuri.
5. Zone verzi.
6. Fondul acvatic.
7. Alte terenuri neagricole şi rezerve.
In baza datelor din tabelul 2.1 vom analiza componenţa, structura şi dinamica fondului
funciar al SRL „Ghertcomagro".
41
 Tabelul 2.2.
Componenţa, structura şi dinamica fondului funciar în S.R.L. "Ghertcomagro"
Terenuri funciare Anii
2005 2006 2007
Ha % ha % Ha %
1 2 3 4 5 6 7
I. Terenuri agricole total 1038 80,6 1015 77,0 1039 78,3
inclusiv:
Arături 970 75,3 947 71,8 945 71,5
Plantaţii perene 68 5,3 68 5,2 85 6,8
Fânete - - - - - -
Păşuni - - - - - -
II. Terenuri neagricole total 250 19,4 304 23,0 314 23,7
Inclusiv:
Fond silvic 101 7,8 132 10,0 132 10,0
Fond acvatic 98 7,6 98 7,4 98 7,4
Drumuri 30 2,3 57 4,3 61 4,6
Alte terenuri 21 1,6 17 1,3 23 1,7
Total: 1288 100,0 1319 100,0 1326 100,0

Analizând componenţa fondului funciar al gospodăriei, observăm că aceasta o formează

terenuri agricole, care deţin 78,3 % în anul 2007 şi terenuri neagricole, care deţin 23,7 % în acelaşi
an. în ceia ce priveşte componenţa terenurilor agricole aici se includ arături şi plantaţii perene.
Examinând structura terenurilor agricole, observăm, că cea mai mare pondere o ocupă
arăturile - 71,5 %, iar cea mai mică pondere plantaţiile perene - 6,8 % în anul 2007 din suprafaţa
totală a fondului funciar.
În componenţa terenurilor neagricole se include fondul acvatic, drumuri şi alte terenuri
neagricole. Examinând structura acestora în anul 2007, observăm, că ponderea cea mai mare revine
fondului silvic - 10,0 cea mai mică - altor terenuri -1,7 % din suprafaţa totală al fondului funciar.
Pentru estimarea eficienţei economice a activităţii de producţie o mare importanţă are
analiza gradului de valorificare al fondului funciar al întreprinderii date. Aceste aspecte le vom
analiza în baza datelor incluse în tabelul 2.3, care urmează mai jos.
Tabelul. 2.3
Gradul de valorificare a fondului funciar în S.R.L. "Ghertcomagro"
Indicatorii Anii
2005 2006 2007
Terenuri agricole în suprafaţa totală, % 80,6 77,0 78,3
Arături în suprafaţa terenului agricole, % 93,4 93,3 93,3
Terenuri prelucrate (plantaţii perene şi arături) în suprafaţa 100 100 100
terenului agricol, %
Semănăturile în suprafaţa terenului arabil, % 93,4 93,3 93,3

42
Terenuri irigate în suprafaţa terenurilor agricole, % - - -

Examinând gradul de valorificare al fondului funciar al SRL "Ghertcomacro" putem

constata, că în perioada anilor 2005-2007 nu au avut loc schimbări esenţiale. Se observă, că 78,3 %
din suprafeţele fondului funciar al gospodăriei o deţin terenurile agricole. La rândul său din acestea
100 % sunt prelucrate.
Importanţa şi locul gospodăriei în cadrul unităţii teritorial administrative şi a agriculturii ca
ramură a economiei naţionale este determinată de proporţii de producţie a acesteia. Proporţia de
producţie se determină în baza unui sistem de indicatori care reflectă dintr-o parte condiţiile
necesare pentru organizarea activităţii gospodăriei
(pământ, forţă de muncă, mijloace fixe, resurse energetice, efectiv de animale), iar din altă
parte rezultatul utilizării acestora (producţia globală, marfa în preţuri comparabile, venit global,
vânzări nete, profit brut). Modificarea acestor indicatori (creşterea sau reducerea) în dinamică oferă
posibilitatea să apreciem nivelul de dezvoltare al gospodăriei (favorabilă, satisfăcătoare,
nefavorabilă). In continuare pentru a analiza proporţia de producţie al SRL "Ghertcomagro" vom
întocmi următorul tabel:
Tabelul.2.4
Indicatorii Anii
2005 2006 2007
Suprafaţa terenului agricol, ha 1038 1015 1039
inclusiv:
terenuri arabile 970 947 945
plantaţii perene 68 68 85
Efectivul mediu anual de lucrători încadraţi în agricultură, 338 232 196
persoane inclusiv:
cultura plantelor 308 201 166
sectorul zootehnic 30 31 30
Efectivul mediu anual de animale agricole, cap. con. 123,1 101,1 102,5
Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive, mii 198 202 225
lei
inclusiv:
mijloace fixe de producţie cu destinaţie agricolă, mii lei 81 84 40
Valoarea producţiei agricole globale (în preţuri 3178 4601 3495
comparabile ale anului 2000), mii lei inclusiv:
producţia vegetală 2856 4245 3058
producţia animală 322 356 473
Vânzările nete, mii lei 3016,83 4033,19 3380,52

Datele tabelului 2.4 ne demonstrează, că suprafaţa terenurilor agricole s-a majorat în anul
2007 comparativ cu anul 2006 cu 24 ha în mărime absolută. în urma analizei tabelului nu observăm
schimbări esenţiale.

43
 Efectivul mediu anual de lucrători încadraţi în agricultură s-a micşorat în anul 2007 în
comparaţie cu 2005 şi 2006 respectiv 68 % şi cu 57,9 %.
Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe s-a majorat considerabil în anul 2007 fată de 2006
cu 23 mii lei.
Valoarea producţiei agricole globale (în preţuri comparabile ale anului 2000) a înregistrat o
creştere în anul 2006 faţă de anul 2005 de 1423 mii lei după care în anul 2007 o diminuare a valorii
producţiei de 1106 mii lei. In final putem demonstra, că nivelul de dezvoltare al gospodăriei este
nefavorabil.
În condiţii egale de producţie, adică asigurarea optimală a procesului de producţie, cu
resurse necesare, eficienţa economică a producţiei agricole depinde de nivelul de specializare.
Priorităţile principale a specializării sunt următoarele:
1. Specializarea dă posibilitate mai deplin şi mai eficient de întrebuinţarea condiţiilor
climaterice specifice zonei economico-climaterice;
2. Dă posibilitate de a micşora numărul ramurilor neeficiente în gospodărie şi de a dezvolta
ramura principală;
3. Se poate de introdus mecanizarea complectă;
4. Nu se distribuie mijloacele băneşti şi materiale la producerea unui număr mare de
produse, dar se întrebuinţează la producerea celor mai eficiente ramuri;
5. Cu aprofundarea specialiştilor are loc o împărţire mai eficientă a muncii în gospodărie;
6. Duce la calificarea lucrătorilor;
7. întreprinderile specializate mai fine se conduc.
Specializarea producţiei agricole se determină în cadrul analizei structurii unui şir de
indicatori ca: producţia globală şi marfa în preţuri comparabile, producţia vândută în preţuri
curente, venituri din vânzări.
Aprecierea specializării gospodăriei se efectuează în baza datelor tabelului 2.5.
Tabelul 2.5.
Componenţa, structura şi dinamica veniturilor din vânzări în S.R.L. "Ghertcomagro"
Denumirea produselor, Anii
ramurilor 2005 2006 2007
mii lei % mii lei % mii lei %
Producţie vegetală: 545 20,5 1757 46,51 1198 41,21
Cereale-total Inclusiv
Grâu 16 0,6 1088 28,8 849 29,21
Orz 85 3,2 420 11,1 131 4,5
Porumb 409 15,4 248 6,5 193 6,64
Leguminoase boabe 35 1,3 1 0,02 25 0,86
Floarea soarelui 427 16,0 367 9,7 162 5,57
Tutun 393 14,8 314 8,3 444 15,27

44
Răsad de tutun 6 0,2 - - - -
Răsad de legume 13 0,5 - - - -
Legume de cîmp 370 13,9 175 4,6 31 1,07
Total fructe şi pomuşoare 225 8,4 329 8,7 128 4,4
Struguri 258 9,7 233 6,2 128 4,4
Puieti fructiferi 33 1,2 138 3,7 261 8,94
Altă producţie vegetală 32 1,2 61 1,6 26 0,89
Total producţie vegetală: 2302 86,4 3374 89,30 2378 81,83
Producţie animalieră: 103 3,9 105 2,78 83 2,86
Vite şi păsări în masă vie din
care:
Bovine 82 3,1 54 1,43 53 1,82
Porcine 17 0,6 51 1,35 24 0,83
Cabaline 4 0,2 - - 6 0,21
Lapte integral 259 9,7 200 7,91 445 15,31
Alte produţie animalieră - - - - - -
Total producţie animalieră 362 13,6 404 10,7 528 18,17
Total producţie agricolă 2664 100 3778 100 2906 100
Analizând componenţa veniturilor din vânzarea produselor agricole în SRL
„Ghertcomagro", constatăm, că gospodăria se ocupă atît cu creşterea produţiei vegetale (cereale,
floarea-soarelui, tutun etc.,) cît şi cuproducerea producţiei animaliere (bovine, porcine).
Prin examinarea structurii veniturilor din vânzări, putem afirma, că gospodăria SRL
„Ghertcomagro" nu este specializată în producerea unei culturi, sau tip de producţie animalieră, ci
are o orientare multiramurală. Cea mai mare pondere în structura veniturilor obţinute din vânzarea
produselor le revine cerealelor - 41,21 %, din care cea mai mare pondere revine griului - 29,21 %,
cea mai mică pondere îi revine producţiei de porcine - 0,83 %.
Studiind dinamica veniturilor obţinute din vânzarea produselor agricole, observăm o
tendinţă de diminuare a acestora în 2007 comparativ cu 2006 cu 23%, ceea ce prezintă un factor
negativ pentru gospodărie. Structura surselor de provenienţă a veniturilor gospodăriei poate fi
determinată în baza următorului tabel:
Tabelul .2.6
Componenţa, structura şi dinamica veniturilor activităţii economice a S.R.L. "Ghertcomagro"
Tipuri de activităţi Anii
2005 2006 2007
mii. lei % mii. lei % mii. lei %
Agricolă 2664 88,3 3778 93,6 2906 85,9
Industrială 174 5,8 98 2,4 110 3,3
De târguiala 152 5,0 69 1,7 159 4,7
De transport 21 0,7 43 1,1 115 3,4
Prestarea serviciilor 4 0,1 21 0,5 79 2,3
Executarea altor activităţi 2 0,1 27 0,7 11 0,4
Total 3017 100 4036 100 3380 100
Dacă analizăm tabelul putem constata că cea mai mare pondere a veniturilor gospodăria o
obţine datorită domeniului agriculturii, care în dinamică prezintă cota parte cea mai înaltă - în

45
mediu 85,9 %. Cea mai mică pondere în structura veniturilor le revine prestării serviciilor, care în
anul 2007 au constituit 0,4 %.
Nivelul specializării producţiei agricole în cadrul gospodăriei reflectă de regulă şi gradul
intensificării acestora ca necesitate al reproducţiei lărgite în agricultură. La dezvăluirea conţinutului
şi scopului intensificării se acordă o atenţie deosebită bazei materiale a intensificării ei în perioada
analizată (sporire, stagnare, reducere).
În baza datelor din tabelul ce urmează vom analiza indicatorii utilizării resurselor de muncă
în SRL „Ghertcomagro".
Tabelul 2.7.
Indicatorii asigurării şi utilizării resurselor de muncă în SRL „Ghertcomagro"

Indicatorii Anii
2005 2006 2007
Gradul de asigurare cu resurse de muncă, % 89 96 66
înzestrarea forţei de muncă cu mijloace fixe de 324 586 871
producţie cu destinaţia agricolă, lei
Timpul lucrat efectiv de 1 lucrător pe an, zile 231 226 242
Coeficientul de folosire a resurselor de muncă (zile 0,87 0,85 0,91
lucrate : 265)

In analiza datelor tabelului 2.7 "Indicatorii asigurării şi utilizării resurselor de muncă în SRL
„Ghertcomagro" se demonstrează că asigurarea cu surse de muncă constituie în mediu 89 %. în ceea
ce priveşte indicatorul "înzestrarea forţei de muncă cu mijloace fixe de producţie cu destinaţia
agricolă" s-a majorat în dinamică, atingând în anul 2007 nivelul de 871 lei la 1 lucrător, ceea ce
contribuie la majorarea productivităţii muncii.
O altă caracteristică importantă a gospodăriei, legată direct cu organizarea şi dirijarea
procesului de producţie este reprezentată de structura organizaţională productivă a acestora, care stă
la baza planificării, contabilizării şi analizei proceselor economice la diferite niveluri ale activităţii
de bază sau operaţionale (ramuri, sectoare, ferme, echipe), activităţilor auxiliare (parcul de maşini
agricole, atelierul de reparaţie a mijloacelor fixe, depozitele, construcţiile tehnice de asigurare cu
apă, căldură şi alte servicii) şi celor suplimentare, de regulă, cu profil neagrar (mori, oloiniţe, secţia
de construcţie şi apărare a drumurilor).
Nivelul economic de dezvoltare a gospodăriei depinde de utilizarea eficientă a terenului
agricol forţei de muncă, mijloacelor fixe, materialelor. Pentru aceasta se calculează şi se analizează
indicatorii prezenţi în tabelul 2.8.
Tabelul 2.8.
Eficienţa utilizării resurselor de producţie în S.R.L. „Ghertcomagro"
Indicatorii Anii Abaterile anului de gestiune
+, -, lei, bani
2005 2006 2007 2005 2006

46
Randamentul unui ha de terenuri 3061,66 4533,00 336,38 1471,35 -2725,3
agricole, lei
Productivitatea medie anuală a 9402,37 19831,89 1783 10429,52 -7619,4
unui lucrător încadrat în
agricultură, lei
Productivitatea medie pe oră a 5,2 10,2 12,12 5,76 6,92
unui lucrător în agricultură, lei
Randamentul mijloacelor fixe 16,05 22,77 15,53 6,72 -0,52
productive cu destinaţie agricolă,
lei
Consumuri la 1 leu venituri din 0,91 0,82 1,2 -0,09 0,29
vânzări, bani

Analizând datele din tabelul de mai sus putem constata, că randamentul unui ha de terenuri
agricole s-a micşorat în anul 2006 comparativ cu anul 2005 de 2725,3.
Se demonstrează şi micşorarea productivităţii medii anuale, ceea ce prezintă o situaţia
nefavorabilă pentru economia gospodăriei. Aceiaşi situaţie se prezintă şi la studierea productivităţii
medii pe oră a unui lucrător în agricultură.
Dar consumurile la 1 leu venituri din vânzări s-a majorat ceea ce influienţează negativ
asupra nivelului economic.
Gradul de utilizare a factorilor de producţie contribuie la dezvoltarea activităţii gospodăriei
şi la mărimea rezultatelor financiare. Sistemul indicatorilor ce prezintă rezultatele financiare include
volumul profitului net, profitul activităţii económico-financiare. Fiecare din aceşti indicatori se
completează reciproc, elucidând una din laturile eficienţei economice a producţiei agricole obţinute
în gospodărie. Eficienţa economică a producţiei agricole în întregime este determinată de nivelul de
rentabilitate. In tabelul ce urmează vom prezenta calculul indicatorilor activităţii económico-
financiare a SRL „Ghertcomagro".
Tabelul 2.9.
Indicatorii activităţii economico - financiare a SRL „Ghertcomagro".
Indicatorii Anii Abateri, +, -
2005 2006 2007 2005 2006
Profitul brut, lei 371986 667492 544219 295506 -248713
Profitul perioadei de gestiune până la (116517) 311770 428287 -410025
impozitare, lei
Profitul net, lei (116517) 311770 428287 -410025
Rentabilitatea generală, % (8,57) 23,06 31,63
Rentabilitatea producţiei agricole, % 17,88 22,34 4,46
Rentabilitatea economică, % (8,76) 23,76 32,52

Rentabilitatea financiară, % (40,90) 1159,64 1200,54

47
 In urma analizei indicatorilor activităţii económico-financiare observăm că în perioada de
gestiune rentabilitatea generală, economică, agricolă şi financiară s-au diminuat comparativ cu anii
precedenţi, ceea ce prezintă o situaţie negativă pentru gospodărie.
In concluzie am putea afirma că gospodăria trebuie şi în continuare să caute soluţii cât mai
eficiente de a reduce consumurile directe de materiale, şi anume la procurarea seminţelor,
combustibilului şi altor active curente, care nemijlocit duc la variaţia costurilor de producţie şi
respectiv la mărimea profiturilor obţinute.

1.2. GESTIUNEA ECONOMICA A STOCURILOR

1.2.1. STOCURILE – DEFINITIE, ROL, FUNCTII SI NATURA
ECONOMICA

Stocurile sunt cantitati de resurse materiale care se acumuleaza in

depozitele si magaziile unitatilor economice,
intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp
determinata, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activitatii de
aprovizionare si de desfacere, al activitatii comerciale, in general, care este
dependenta de natura si caracteristicile materialelor si produselor, de
conditiile si modalitatile de furnizare si asigurare-transport.
Agentii economici isi constituie stocuri de resurse materiale sau de
produse pentru a asigura alimentarea continua a subunitatilor de consum sau
servirea clientilor in vederea desfasurarii normale a activitatii si realizarii
obiectivelor pe care si le-au propus.
Formarea stocurilor de materiale si produse asigura conditii optime
pentru desfasurarea, dupa un sistem rational, a activitatii fiecarei unitati
economice; fara stocuri nu se pot satisface cererile clientilor in stricta
concordanta cu pretentiile pe care le emit, nu se pot desfasura o serii de
operatii din sistemele aprovizionare si desfacere cu cheltuieli rezonabile.

48
 Detinerea de stocuri necesita spatii special amenajate si dotate,
cheltuieli de depozitare-pastrare, taxe de asigurare, dobanzi pentru credite
s.a, amplificand efortul investitional aferent. La acesta situatie se adauga
efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor
stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificata formarea de stocuri, dar in
procesul de furnizare, aprovizionare si utilizare a resurselor materiale,
intervine influenta multor situatii care conditioneaza necesitatea formarii
stocurilor si anume:
 periodicitatea productiei la furnizori determina formarea de stocuri
curente la utilizatori;
 aparitia unor dereglari in livrarile de la furnizori determina formarea de
stocuri de siguranta la consumatori sau in magazinele de desfacere;
 intreruperea exploatarii sau a transportului ca urmare a conditiilor
naturale sau sezonalitatea productiei determina formarea stocurilor
sezoniere;
 necesitatea conditionarii materialelor inaitea trecerii lor in consum
implica constituirea stocurilor de pregatire .
Principalele probleme care se pun in fata agentilor economici se refera
la: stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite la nivelul acestora.
In vederea stabilirii avantajelor si dezavantajelor care sunt determinate de
procesul de stocare, este necesara cuantificarea efortului de stocare E s pe
care il face unitatea economica. Practic, acesta se compune din:
 efortul direct E d s care cuprinde cheltuielile pentru detinerea stocurilor
de materiale (cheltuieli cu salariile personalului administrativ, din
depozire; cheltuieli pentru energia electrica, combustibili; cheltuieli cu
amortismentele mijloacelor fixe din depozite; cheltuieli pentru
intretinerea si repararea echipamentelor; cheltuieli pentru materialele
auxiliare necesare activitatii depozitului);
 efortul indirect Eids determinat de marimea investitiei financiare
efectuate pentru cumpararea si stocarea unor cantitati de materiale sau
produse pe o anumita perioada de timp.

49
 Es = Eds + Eids

Efortul total E s trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate

de constituirea stocurilor.
In consecinta, o politica eficienta este cea care asigura formarea unor
stocuri minim necesare, care, prin nivel si structura, asigura continuitate in
alimentarea consumului in conditiile unui cost minim de stocare.
1.2.2. TIPURI DE STOCURI DE MATERIALE

Pentru desfasurarea normala a activitatii, unitatile economice isi

constituie stocuri in functie de conditiile de aprovizionare, de natura
resurselor materiale, de organizarea subunitatilor de consum, de strategia si
politica adoptate in formarea stocurilor.
La nivelul unitatii economice, se prevede constituirea obisnuita a
stocului curent si, cu titlu de exceptie, stocurile de siguranta, de
conditionare, de transport intern si de iarna.
Stocul curent reprezinta cantitatea de materii prime si materiale noi si
refolosibile, de combustibili si lubrifianti, de piese de schimb, subansamble
care se acumuleaza in depozitele si magaziile unei unitati economice in
scopul acoperirii cererilor pentru consum in intervalul dintre doua
aprovizionari succesive. Este stocul care se formeaza in mod obisnuit in
intreprinderi, pentru alimentarea consumului.
Evolutia stocului curent, pe percursul formarii si utilizarii inregistreaza
mai multe nivele:
 nivelul maxim se inregistreaza in momentul intrarii, receptiei si
trecerii in gestiune a unui lot nou de materiale sosit de la furnizori;
 nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim impartit la doi;
 nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero.
Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic,
constant uniform in timp sau variabil. Semnificativ este momentul

50
calendaristic la care urmeaza a se declansa actiunea de comanda-
aprovizionare, acesta putand fi prestabilit in functie de: durata de
aprovizionare, distributia statistica a cererii, conditiile de furnizare.

Stocul in curs de transport reprezinta cantitatea de resurse materiale

care se gaseste in mijloacele de transport pe timpul deplasarii acestora de la
sursele de furnizare la depozitele destinatarilor. Marimea acestui stoc
depinde de distanta de transport si de mijlocul de transport folosit in
deplasarea materialelor.
Stocul in curs de transport este sursa materiala de reintregire a celui
curent, marimea lui fiind, de regula, la nivelul cantitatii de materiale
comandate.
Stocul de siguranta reprezinta cantitatea de materiale acumulata in
depozitul consumatorului, fiind destinata asigurarii continuitatii consumului
cand stocul curent a fost epuizat si intarzie reintregirea lui din cauza unor
dereglari in livrarile de la furnizori.
Formarea stocului de siguranta inseamna o acumulare suplimentara de
resurse materiale in stoc si implica o imobilizare mai mare de fonduri
financiare antrenate la cumpararea lor. Formarea acestuia se practica si in
sistemul activitatii de desfacere-vanzare, pentru satisfacerea cererii
clientilor, onorarea lor prompta.
Este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia se face
cu acordul conducerii asigurarii materiale si presupune reintregirea lui
imediata, din loturile urmatoare primite de le furnizori.
Stocul de pregatire reprezinta cantitatea de materiale care se
acumuleaza si este stationata o perioada de timp, in vederea aducerii
resurselor respective, prin operatia de conditionare, la parametrii fizico-
chimici care sa permita prelucrarea lor corespunzator conditiilor impuse de
normele tehnologice.
De regula, operatia de conditionare se executa la producatori-furnizori,
acestia fiind obligati sa livreze marfa la parametrii calitativi prevazuti in
standarde. Exista insa situatia cand conditionarea trebuie facuta la utilizator,

51
atunci cand operatia s-a prevazut a se realiza (prin contract) la consumator
sau cand, parametrii fizico-chimici nu pot fi mentinuti. Dupa conditionare,
materialele se trec in stoc curent pentru utilizare pe destinatiile de consum
prevazute.
Stocul pentru transport intern reprezinta cantitatea de resurse
materiale care se acumuleaza in depozitele subunitatilor de consum in scopul
acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberarii si transportului
materialelor de la depozitul central la destinatiile de folosire. Situatia este
specifica unitatilor care au in structura mai multe subunitati care consuma
aceleasi resurse si sunt alimentate alternativ de la un depozit central, precum
si unitatilor care au subunitatile de consum amplasate dispersat in teritoriu.
Asemenea stocuri pot sau nu pot fi constituite ca o marime distincta
fata de stocul curent, formarea separata de acesta amplificand volumul
stocurilor, implicit capitalul circulant si scade eficienta in utilizarea
fondurilor intreprinderii. Prin esalonarea rationala, cantitativa si in timp, a
stocului curent, pe puncte de consum se poate preveni situatia de mai sus.
Stocul de iarna reprezinta cantitatea de materiale care se acumuleaza
in depozitele unitatii in scopul alimentarii continue a consumului pe perioada
de intrerupere a exploatarii si/sau transportului unor resurse, ca urmare a
conditiilor naturale si de clima. Aici se incadreaza resursele materiale care,
prin natura lor, sunt afectate de asemenea conditii sau productia are caracter
sezonier.
Formarea stocurilor sezoniere se realizeaza in perioadele de presezon
prin acumulari esalonate in limitele necesarului de aprovizionat prestabilit
pentru sezonul de iarna.
Alaturi de aceste tipuri de stocuri destinate asigurarii continuitatii
activitatii lor, agentii economici pot constitui si alte categorii de stocuri, si
anume:
Stocurile strategice sunt formate la resursele materiale achizitionate
in volum mare in momentul in care se considera ca pretul de achizitie este
cel mai favorabil, iar in viitor acesta va avea o tendinta de crestere; eficienta

52
acestor stocuri este data de diferenta dintre pretul de achizitie si cel in
vigoare in momentul consumului acestor resurse;
Stocul anticipat este constituit in scopul evitarii penuriei de resurse la
consumatori pe perioada cand este prevazuta incetarea livrarii acestora de la
furnizori, ca urmare a intrarii in modernizare;

1.2.3. MODALITATI DE EXPRIMARE A STOCURILOR

Stocurile se exprima in diferite marimi si unitati de evaluare fizica si

valorica, in functie de necesitatea corelarii lor cu alti indicatori. Exista
urmatoarele forme de exprimare a stocurilor:
 Exprimarea in unitati naturale care serveste la estimarea fizica a
potentialului de productie, de lucrari sau servicii, care se poate realiza.
Totodata, se asigura determinarea necesarului de spatii pentru depozitare,
a necesarului de mobilier, dispozitive, instalatii pentru dotare, a
necesarului de forta de munca din depozit;
 Exprimarea valorica prin care se asigura evaluarea resurselor financiare
si valutare antrenate de formarea stocurilor si, prin aceasta, stabilirea
impozitelor si dobanzilor care trebuie platite. Exprimarea valorica permite
stabilirea stocurilor totale (prin insumare), determinarea capitalului
circulant aferent materiilor prime si materialelor, a vitezei de rotatie, a
cheltuielilor de stocare;
 Exprimarea in zile prin care se evidentiaza perioada de timp pentru care
stocul fizic constituit acopera cererea pentru consum. In functie de
exprimarea in zile se stabilesc momentele calendaristice de declansare a
actiunii de reaprovizionare.
1.2.4. FACTORII CARE INFLUENTEAZA NIVELUL DE
FORMARE AL STOCURILOR

53
 Frecventa livrarilor de la furnizori; o importanta deosebita prezinta
modul in care furnizorul isi organizeaza livrarile catre clientii sai.
Strategiile care pot fi aplicate de furnizor in organizarea si derularea
livrarilor catre clienti sunt: livrarea alternativa sau simultana. Livrarea
alternativa conduce la formarea (la clienti) a unor stocuri mai mari pentru
perioade de timp mai lungi. Livrarea simultana actioneaza invers, fiind mai
eficienta pentru clienti, necesitand organizarea mai complexa si mai ampla a
activitatii de desfacere, implicand un efort suplimentar din partea
furnizorului.
 Cantitatea minima care poate fi comandata de un client in conditii
economice avantajoase sau la preturi accesibile;
Aceasta este stabilita de producator, ca reprezentand limita sub care
fabricatia unui produs ar antrena cheltuieli de productie mai mari si implicit
preturi de vanzare mai ridicate. Acest factor defavorizeaza solicitantii de
cantitati mai mici, iar pentru a se evita o astfel de situatie, acestia se pot
aproviziona prin unitatile en-gros care colecteaza mai multe comenzi de la
mai multi clienti.
 Capacitatea de transport a mijloacelor folosite; marimea stocurilor este
conditionata in anumite cazuri de capacitatea de transport, in special
pentru resursele materiale care se asigura din import;
 Conditiile naturale si de clima determina, de regula, formarea stocurilor
de iarna la resursele materiale a caror exploatare sau trasport se intrerupe,
ca urmare a influentei nefavorabile specifice sezonului de iarna;

 Proprietatile fizico-chimice influenteaza in sensul ca limiteaza durata de

stocare in timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de
garantie scurte sau a celor care se degradeaza;
 Capacitatea de depozitare exitenta, disponibila limiteaza cantitatea
maxima de materiale ce poate fi stocata la un moment dat. Stocarea peste
aceasta limita se poate face decat prin extinderea spatiilor de depozitare;

54
 Durata de comanda-aprovizionare conditioneaza nivelul de formare a
stocului de iarna;

1.2.5. LISPA DE STOC, SUPRASTOCAREA SI STOCURILE

SUPRANORMATIVE

Pe parcursul derularii aprovizionarii, evolutia stocurilor inregistreaza

variatii diferite ca marime; aceasta face ca, stocurile efective sa se situeze la
nivele mai mari decat cele economice predeterminate, sa se epuizeze sau sa
se mentina la aceeasi dimensiune in mod nejustificat.
In cazul in care se inregistreaza lipsa de stoc, aceasta situatie implica
stabilirea unor decizii e genul:
 impulsionarea furnizorilor pentru livrarea la termenul prestabilit sau cu
anticipatie a loturilor de resurse comandate;
 aprobarea consumului din stocul de siguranta daca este format;
 acceptarea lipsei de stoc prin reprogramarea fabricatiei produselor aflate
sub incidenta actiunii.
Suprastocarea reprezinta formarea de stocuri mai mari decat nivelul
prestabilit. Nivelul estimat anticipat poate sau nu sa fie precizat pe criterii
economice. De exemplu, la unele resurse cu caracter deficitar, care se
asigura prin import si se afla sub incidenta fluctuatiilor preturilor se poate
opta pentru stategia formarii unor stocuri mai mari. La resursele care nu intra
intr-o asemenea situatie, stocurile se vor forma la nivelul limitelor
economice predeterminate.
Pentru ultimul caz, cantitatile de resurse materiale acumulate peste
limita admisa sunt neeconomice, reprezentand imobilizari suplimentare de
materiale si implicit de fonduri financiare antrenate la cumparare. Pe
parcursul perioadei de gestiune, in depozitele unitatii economice se pot
identifica stocuri care nu mai sunt necesare consumului propriu; aceste
stocuri se definesc stocuri fara miscare.

55
 De asemenea, sunt si stocuri al caror consum se inregistreaza in cadrul
perioadei de gestiune prevazute, sau peste, dar intr-un ritm lent, in cantitati
mici la intervale relativ mari; asemenea stocuri se numesc stocuri ci miscare
lenta.
Toate cele trei categorii de stocuri – peste limita stabilita, cu miscare
lenta sau fara miscare – sunt neeconomice pentru ca antreneaza nejustificat
un efort material suplimentar, diminuand astfel posibilitatile unitatii de a
folosi cu eficienta sporita resursele banesti de care dispune.
Cauzele care determina formarea unor astfel de stocuri, ca si lipsa de
stoc sunt in cea mai mare parte de ordin subiectiv,dependente sau nu de
unitatea la care se constituie; intre acestea amintim pe cele cu frecventa mai
mare de aparitie, respectiv:
 supradimensionarea necesarului de resurse materiale ca urmare a folosirii
in calculele de fundamentare a unor norme de consum specific mai mari,
care au fost stabilite in neconcordanta cu factorii care influenteaza
consumul de materiale;
 livrarea de catre furnizori a unor materiale in sortimente, dimensiuni,
calitati diferite de cele prevazute in comenzile clientilor;
 achizitionarea unor materiale care nu concorda calitativ si structural cu
cerintele de consum;
 livrarea de catre furnizor a materialelor comandate la alte termene decat
cele stabilite;
 depozitarea si conservarea in conditii necorespunzatoare a resurselor
materiale;
 schimbarea profilului de activitate, restrangerea structurii de fabricatie pe
parcursul anului fara corelarea actiunii cu sectorul de aprovizionare.
Pentru perioada in care s-au format si sunt detinute, aceste stocuri se
considera nejustificate economic si ca urmare acestea trebuie verificate
operativ, pe mai multe cai, si anume:
 folosirea resurselor materiale devenite disponibile chiar in cadrul unitatii,
dar pe alte destinatii de consum decat cele intiale;

56
 desfasurarea unei actiuni de informare a potentialilor clienti de pe piata
interna si internationala asupra resurselor materiale si produselor
disponibile pentru vanzare;
 apelarea unor unitati specializate in comercializarea de produse;
 apelarea la institutii specializate in studiul pietei interne si internationale,
a unor agenti comerciali cu experienta si sfera de actiune mare;
 participarea la targuri si expozitii interne si internationale.
Cand resursa materiala sau produsul nu-si mai gasesc utilizarea in
forma in care se prezinta, atunci se apeleaza la valorificarea prin recuperarea
substantei materiale in sine si reciclarea acesteia.

57
 CAPITOLUL 3. ANALIZA ACTIVITĂŢII DE ACHIZIŢII.

Agricultura reprezintă o activitate specifică complexă care include două ramuri:

fitotehnia (cultura plantelor) şi sectorul zootehnic (creşterea animalelor ). La rîndul său,
fitotehnia include asemenea subramuri cum sînt cultura plantelor de cîmp, pomicultura,
viticultura, legumicultura, silvicultura etc., iar sectorul zootehnic - creşterea vitelor mari cornute,
creşterea porcilor, creşterea oilor (ovicultura), creşterea păsărilor pentru carne şi ouă
(avicultura), creşterea iepurilor de casă (cuniculicultura), piscicultura etc.
Pentru subramurile menţionate ale fitotehniei şi sectorului zootehnic sînt caracteristice
următoarele trăsături comune:
- capacitatea de a se modifica,
- manevrabilitatea (maniabilitatea) prin modificări,
- măsurabilitatea modificărilor.
Întreprinderile agricole ţin contabilitatea în conformitate cu prezentul standard, Legea
contabilităţii, Bazele conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare, Planul de
conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor, alte standarde naţionale de
contabilitate (S.N.C.) şi acte normative în vigoare.

Aprovizionarea ritmică a întreprinderii cu resurse materiale, utilizarea efectiva a resurselor

materiale în procesul de producţie influientează nemijlocit asupra volumului fabricarii producţiei.
Analiza utilizării resurselor materiale se efectuiază în scopul de a descoperi rezerve de mărire a
volumului de producţie şi rezerve de reducere a cheltuielilor materiale. Ca surse de informaţie în
acest scop servesc:
1. Forma 1- p Raport statistic „Productie”;
2. Forma 5c Raport statistic „Consumurile şi cheltuielile întreprinderii”;
3. Forma 2 „Darea de seama despre rezultatele financiare”;

58
 4. Balanţele centralizatoare ale mişcării materialelor (datele despre stocuri intrari şi
ieşiri pe parcursul perioadei);
5. Fişele de inventar a evidenţei materialelor;
6. Calculaţia pe unitate de produs;
Unitatea economică utilizează o varietate mare de materiale în procesul de producţie.
Deaceea aprecierea îndeplinirii planului de aprovizionare a întreprinderii cu resurse materiale se
efectuiază în profilul celor mai importante materiale. Ca importante se apreciază materialele care
limitează procesul de producţie, de pildă: asigurarea întreprinderii cu resurse materiale se apreciază
de obicei în expresie naturală. Pentru aceasta necesitatea întreprinderii se compară cu volumul
materialelor disponibile.

Documentarea consumului materialelor. Consumurile de materiale se reflectă în

contabilitate în baza documentelor primare, în care sunt indicate direcţiile concrete de utilizare a
materialelor.
Aceste documente sunt:
Fişa limită de consum – utilizată pentru eliberarea sistematică a materialelor în producţie în
baza limitelor prevăzute. Se întocmeşte în 2 exemplare: de către secţia Aprovizionare sau secţia
Planificare, reieşind din necesităţile planificate de materiale, în care obligatoriu se arată limita
stabilită. Un exemplar se transmite secţiei consumatoare, iar al 2-lea – depozitului. În fişa secţiei
semnează şeful depozitului, iar în fişa depozitului semnează şeful secţiei, asigurîndu-se astfel un
control reciproc privind veridicitatea înregistrărilor efectuate în aceste fişe.
Eliberarea materialelor peste limita prevăzută sau pentru înlocuirea unor materiale cu altele
este permisă numai cu autorizaţia conducătorului întreprinderii sau inginerului şef. În asemenea
cazuri se întocmeşte Bon de înlocuire (eliberare suplimentară) de materiale care se eliberează pentru
un singur fel de materiale ( în 2 exemplare).
Dispoziţie de livrare a materialelor (mişcare internă) se utilizează pentru evidenţa mişcării
materialelor în interiorul întreprinderii şi eliberării acestora către subdiviziunile structurale ale
întreprinderii plasate în alte teritorii ( în 2 exemplare).
Bon de consum – se întocmeşte pentru eliberarea de o singură dată a materialelor consumate
pentru necesităţile generale ale întreprinderii ( în 2 exemplare).
Metodele de repartizare a consumurilor materiale. În majoritatea ramurilor, consumurile
directe de materiale se includ în mod direct în costul producţiei, adică nemijlocit pe baza datelor din
documentele primare, fără efectuarea unor calcule suplimentare. Însă, includerea directă a
consumurilor materiale în costul produselor nu este întotdeauna posibil.

59
 De ex: în unele ramuri complexe ale industriei unde din unul şi acelaşi material se fabrică
câteva tipuri de produse, materialele utilizate se repartizează pe tipuri de produse indirect în baza
următoarelor metode:
Proporţional consumului normat de materiale
Această metodă se utilizează în întreprinderi care fabrică din acelaşi material produse
neomegene: la întreprinderi constructoare de maşini, la fabrici de mobilă, încălţăminte, etc.
Conform acestei metode, se parcurg următoarele etape:
 se stabilesc consumurile normate totale de materiale prin înmulţirea volumului de
producţie cu consumurile normate pe unitate de produs pentru fiecare tip de produs
fabricat din aceeaşi materie primă.
 se stabileşte coeficientul de repartizare prin raportul dintre cantitatea totală de
materiale efectiv consumată şi consum normativ total de materiale.
 se determină consumurile efective de materiale pe fiecare tip de produs prin
înmulţirea coeficientului de repartizare cu consumul normativ de materiale.

EXEMPLU:
Din materialul „X” se fabrică 2 produse: A - 500 unităţi şi B - 800 unităţi. Pentru fabricarea
acestor produse s-a consumat 6840 kg de materialul X. Norma de consum pentru unitate pentru
produsul A - 8 kg/unit şi pentru produsul B - 4 kg/unit. Preţul materialului = 10 lei/kg.

Situaţia de repartizare consumului de materialul X

Denumirea Volumul de Norma de Consumuri Coeficient Consumuri Preţ CDM
produselor producţie consum pe normate de materiale lei / lei
(unit) unitate (kg) totale repartizare efective kg,
(kg) (kg) lei
1 2 3 4=2*3 5 6=4*5 7 8=6*7
A 500 8 4000 0,95 3800 10 38000
B 800 4 3200 0,95 3040 10 30400
Total X X 7200 0,95 6840 10 68400

consumuri materiale efective totale 6840kg

K repartizãrii CDM efective    0,95
consumuri materiale normative totale 7200kg

a) Metoda coeficienţilor de echivalenţă

Această metodă se aplică la întreprinderi care fabrică din acelaşi material câteva tipuri de
produse foarte asemănătoare, dar care diferă printr-un parametru (lungime, lăţime, densitate,
procentaj de grăsime, etc.). Ramurile în care se aplică metoda respectivă: industria alimentaţiei,
textilă, fabricarea sticlei, etc.
Algoritmul metodei:

60
  se alege un criteriu (un parametru tehnico-economic) cu ajutorul căruia se calculează
coeficienţii de echivalenţă. De ex: consumul de materie primă, greutatea, lungimea, greutatea
moleculară, densitatea, puterea calorică;
 se alege produsul, sortul sau dimensiunea cea mai reprezentativă, care îndeplineşte
rolul de produs etalon. De ex: prod. A
 se calculează coeficientul de echivalenţă prin raportarea mărimii criteriului de
echivalenţă corespunzător fiecărui produs la mărimea criteriului corespunzător produsului
etalon.
Pentru produsul etalon, coeficientul de echivalenţă = 1.
În ex: pentru A: Ke = 1;
B: Ke = 4/8 = 0,5 (4, 8 – normele de consum pe produse).
 se exprimă întreaga producţie fabricată în unităţi echivalente prin înmulţirea
volumului efectiv de producţie pentru fiecare produs fabricat cu coeficienţii de echivalenţă;
 se calculează consumul de materiale efectiv consumate pe o unitate echivalentă prin
raportarea totalului cantităţii de materiale efectiv consumate la totalul volumului producţiei în
unităţi echivalente.
 se determină consumul efectiv de materiale pentru fiecare produs prin înmulţirea
consumului efectiv de materiale / unit. echivalente cu producţia în unit. echivalente.

Situaţia de repartizare consumului de materialul X

Denumirea Volumul Coeficient Volumul Consum de Consumuri Preţ CDM

produselor producţiei de producţiei în materiale / directe de lei / lei
efective echivalenţă unit. unit. materiale kg,
( unit) echivalente echivalente (kg) lei
1 2 3 4=2*3 5 6=4*5 7 8=6*7
A 500 1 500 7,6 3800 10 38000
B 800 0.5 400 7,6 3040 10 30400
TOTAL 1300 X 900 7,6 6840 10 68400

Consumul efectiv de materiale / unit. echiv. = 6840/900 = 7,6 lei / kg

Întreprinderile care folosesc în procesul de producţie semifabricatele procurate, ca regulă

folosesc metoda directă de includere a lor în cost, pe baza documentelor primare.
Consumurile de combustibil tehnologic sunt stabilite în baza aparatajului tehnic instalat în
locurile de utilizare a lui. Pentru aceasta se duce evidenţa în registre speciale pe secţii, iar mai apoi
consumurile se repartizează pe tipuri de produse, în baza următoarelor metode:
a) proporţional normelor de consum a combustibilului calculate la
volumul efectiv de producţie;

61
 b) proporţional cantităţii materiei prime prelucrate;
c) proporţional maşinilor - ore de funcţionare a utilajelor de
producţie.
Cantitatea de energie electrică folosită în procesul tehnologic se determină în baza
contoarelor instalate la locurile de utilizare a ei. În lipsa contoarelor sau a altor aparate de măsură,
consumul de energie electrică se repartizează pe tipuri de produse, proporţional numărului de ore de
lucru a utilajului de producţie sau a altor mecanisme electrice.
Consum de materiale auxiliare (ambalaj, piese) se includ în costul producţiei indirect.
Pentru aceasta ca bază de repartizare se utilizează normele de consum sau cantitatea de producţie
fabricată.
Evidenţa analitică a consumurilor directe de materiale se ţine pe produse în borderoul
(situaţia) de repartizare a consumurilor directe de materiale pe produse deschise pe secţii.
Evidenţa sintetică se ţine în:
- Borderoul 8.11 „Activităţi de bază”;
- Registrul 7.8 „Cheltuielile şi consumurile întreprinderii” la nivelul
întreprinderi.
În cazul consumurilor directe de materiale trebuie acordată o atenţie sporită şi luată în
consideraţie şi deşeurile, care apar, în mod firesc, în rezultatul procesului tehnologic.
De exemplu: Deşeuri – resturile de materii prime şi materiale sau semifabricate, care apar în
procesul transformării materiilor prime în produs finit, care şi-au pierdut total sau parţial calităţile
de materie primă (proprietăţile fizice sau chimice).
Pentru contabilitatea corectă a deşeurilor urmează ca acestea să nu fie confundate cu
resturile (rămăşiţele) de materii prime şi materiale. Deşeurile, în conformitate cu operaţiunile
procesului tehnologic, sunt transmise în alte secţii în calitate de materii prime şi materiale de bază
pentru fabricarea altor detalii, servicii, produse.
În contabilitate, deşeurile, în funcţie de destinaţie se grupează în două grupe:
 recuperabile – care pot fi utilizate în continuare în activitatea întreprinderii. Ex: în
industria vinicolă – tescovina, drojdiile de vin etc.
 nerecuperabile – care nu mai pot fi utilizate în continuare în activitatea întreprinderii.
Ex: în industria vinicolă – ciorchini strugurilor, etc.
La rândul său, deşeurile recuperabile în funcţie de modalitatea de utilizare, se clasifică în
deşeuri care: pot fi utilizate pentru producţia de bază sau auxiliară; nu pot fi utilizate – acestea se
folosesc în calitate de combustibil pentru alte activităţi sau sunt realizate la terţi.
Deşeurile recuperabile se scad din costul produselor fabricate, indiferent de modalitatea de
utilizare ulterioară, din aceste considerente ele urmează a fi măsurate cantitativ şi valoric. Cantitatea

62
deşeurilor se determină în baza documentelor primare, de ex. în industria vinicolă – „Actele de
prelucrare a strugurilor”.
Dacă întreprinderea prelucrează doar un singur produs, atunci valoarea deşeurilor
recuperabile urmează a fi repartizată în raport cu consumul de bază a materiei prime.
Deşeurile nerecuperabile, de regulă, sunt măsurate doar cantitativ. Aşa cum acestea nu mai
pot fi utilizate, ele urmează a fi nimicite. În practică cheltuielile legate de evacuarea sau nimicirea
deşeurilor sunt neînsemnate şi se contabilizează în componenţa cheltuielilor perioadei.

Scopul principal al oricărui agent economic, indiferent de sfera de activitate, este de a obţine
un profit maxim cu minim de cheltuieli. Pentru îndeplinirea scopului dat este necesar ca întreaga
activitate economică să fie bine organizată, care schematic poate fi prezentată astfel:

Procesul de Procesul de Procesul de

achiziţionare a producere a realizare a
materiei prime, bunurilor bunurilor
tehnică, etc. materiale

Fig.2 Fluxul de bunuri materiale şi produse agricole Pentru desfăşurarea obiectivelor sale
economice, orice întreprindere, care doreşte să obţină succese, în condiţiile economiei de piaţă, are
nevoie de o activitate de achiziţionare eficientă.
În acest scop în SRL „Ghertcomagro" funcţionează serviciul responsabil de aprovizionare ,
sarcina căruia este să se ocupe cu dirijarea procesului de achiziţionare în întreprindere. Nemijlocit ,
de procesul de achiziţionare în gospodărie se ocupă citeva persoane.
Principalele atribuţii ale secţiei de achiziţie reies din aceea că achiziţiile sunt reprezentate de
ansamblul operaţiunilor care au ca obiectiv punerea la dispoziţia întreprinderii a produselor şi
serviciilor de care aceasta are nevoie. Se poate spune că procesul de achiziţie include atât
cumpărarea resurselor materiale cît şi gestiunea stocurilor.
Principalele atribuţii ale secţiei de aprovizionare sunt:
 procurarea la termenele stabilite a materiilor prime, materialelor de care întreprinderea are
nevoie;
 urmărirea evoluţiei pieţelor produselor pe care întreprinderea le utilizează;

63
  stabilirea modalităţilor de achiziţionare pe care trebuie să le respecte compartimentele
întreprinderii;
 elaborarea programelor de achiziţionare în funcţie de planul de fabricaţie al întreprinderii;
 stabilirea regulilor de control al mărfurilor achiziţionate.

Deasemenea de competenţa secţiei de aprovizionare ţine şi achiziţionarea utilajului şi

echipamentului necesar pentru buna fimcţionlitate a întrprinderii.
Pentru a se face o achiziţionare la un cost cît mai scăzut trebuie să se respecte următoarele
cerinţe: să se cumpere la un preţ cît mai scăzut dar ţinându-se cont de condiţiile de calitate cerute;
costul de stocare să fie cît mai mic, adică să se stocheze cantităţi cît mai mici posibil; prin stocare să
se imobilizeze cît mai puţini bani;
Principalele activităţi (sarcini) pe care le îndeplinesc persoanele implicate în desfăşurarea
procesului de achiziţionare sunt următoarele: identificarea şi planificarea volumului şi structurii
resurselor materiale necesare pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie; căutarea
canalelor şi formelor de achiziţionare a resurselor materiale şi tehnice necesare; depistarea, alegerea
furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice, asigură garanţii în
livrările viitoare, şi încheierea contractelor de furnizare; urmărirea şi controlul îndeplinirii
contractelor de achiziţionare; organizarea transportării, recepţiei, depozitării resurselor
materiale achiziţionate; urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţii de consum.
În general, activitatea de achiziţionare în cadrul întreprinderii începe cu analiza ofertelor
parvenite de la furnizori şi alegerea furnizorilor, dar numai după ce au fost identificate, determinate
necesităţile de resurse, şi se încheie procesul cu utilizarea pe destinaţii de consum a resurselor
materiale şi tehnice achiziţionate.
Procesul de aprovizionare în sine cuprinde mai multe etape şi anume:
1. decizia de cumpărare;
2. procesul administrativ al cumpărării;
3. recepţionarea.
Cînd se ia decizia de cumpărare se ţine cont de alegerea furnizorilor, care se face ţinînd
seama de două cazuri specifice şi anume: cazul 1; cînd întreprinderea are furnizori cunoscuţi, cu
care are relaţii comerciale neîntrerupte; cazul 2; se iau în calcul noile oferte apărute pe piaţă.
Secţia de aprovizionare acordă o mare importanţă culegerii informaţiilor asupra furnizorilor.
Aceştia sunt, în general, selecţionaţi pe baza următoarelor criterii
1. termenele de livrare şi regularitatea livrărilor;
2. facilităţile de plată;
3. reputaţia furnizorului.

64
 Procesul administrative de cumpărare prevede execuţia unui număr mare de activităţi şi
elaborarea documentelor cum ar fi:
- cererea de cumpărare sau de aprovizionare;
- comanda redactată în scris,
- urmărirea comenzii.
Odată ajunse la depozitul întreprinderii, produsele achiziţionate trec un prim control asupra
aspectului fizic şi calitativ al livrării şi nu în ultimul rind se face o comparaţie cu conţinutul efectiv
al livrării.
După recepţionare se face verificarea facturii prin compararea următoarelor documente şi
anume:
• bonul de comandă emis iniţial;
• bonul de comandă corectat cu ocazia recpeţiei;
• factura furnizorului.
în rezultatul recepţionării mărfii solicitate urmează depozitarea acesteia la depozitul
întreprinderii, care totodată este şi depozitul de produse finite care reprezintă de fapt antrepozite
pentru mărfurile aflate pe punctul de a fi vândute. Depozitul are ca sarcină de bază aprovizionarea
subunităţilor întreprinderii cu produsele de care acestea au nevoie, iar în acest scop trebuie sa
asigure evidenta produselor stocate, prin înregistrarea sistematica a ieşirilor si intrărilor de material.
Deasemenea este necesar ca secţia de achiziţii a întreprinderii să fie informată regulat privitor la
situaţia stocurilor , pentru ca ulterior sa poată satisface în timp util necesarul destinat producerii şi
să asigure conservarea şi manevrarea serviciilor pe care le are în primire.
Intrările se întregistrează prin bonurile de recepţie sau prin cele de intrare emise de către
compartimentul de recepţie, iar ieşirile sunt înregistrate pe bonul de ieşire emis de către
compartimentul care solicită materialul.
Tabelul 3.1
Furnizorii de bază al întreprinderii SRL „Ghertcomagro".

Marfa livrată Furnizorul De unde se Distanta de la Volumul livrării,

livrează 9 tone
punctul de livrare,
km
Motorină MoldResurse Criuleni 25 40
Lubrifianti ICS Petrom Chişinău 30 12
5 Moldova
Pesticide SRL Agrorista Chişinău 35 0,123
Agricolă
Seminţe SA Zubresti Zubresti 3 1,3
Erbicide - - - -

65
 Conform tabelului 3.1 SRL „Ghertcomagro" are următorii furnizori de bază: MoldResurse şi
ICS Petrom Moldova care se află la aceeaşi distanţă de întreprindere ceea ce reprezintă un factor
favorabil pentru gospodărie din cauza lipsei cheltuielilor suplimentare pentru transportare, SRL
Agrorista Agricolă - se află la o distanţă mai mare dar datorită preţurilor avantajoase întreprinderea
colaborează cu acest furnizor.
Întreprinderea pentru aşi găsi furnizorii de resurse materiale necesare foloseşte mai multe
surse informaţionale cum ar fi: baze de date interne ale întreprinderii, care sunt constituite din
totalitatea informaţiilor existente în cadrul acesteia: rapoarte privind participarea la târguri, rapoarte
asupra vizitelor la furnizori, fişe ale furnizorilor, publicitate, cataloage; tîrgurile sau expoziţiile
naţionale şi internaţionale organizate în ţară la care participă directorul întreprinderii şi specialişti
din gospodărie; roferă informaţii despre sursele de aprovizionare; alţi achizitori - comunicarea cu
alţi specialişti din domeniul achiziţiilor care se dovedeşte a fi utilă pentru descoperirea de noi surse
de achiziţionare.
♦ Reţeaua online, ziarul, makler, revista agroinform.
Alegerea furnizorilor se face în funcţie de nivelul de preţ şi de condiţiile de livrare oferite.
In general putem spune că procesul de achiziţionare, fiind indispensabil în orice organizaţie
economică productivă, capătă o importanţă apreciabil sporită în cazul în care resursele materiale au
o pondere ridicată în costul producţiei, cînd gama articolelor de achiziţionat este largă.
In prezent toţi producătorii, se confruntă cu trei alternative fundamentale, atunci cînd se
pune problema desfacerii producţiei şi trebuie să se ia o decizie referitor la metoda de desfacre a
producţiei, şi anume:
- vînzarea directă;
- vînzarea prin intermediari;
vînzare duală - combină vînzarea directa cu vînzarea prin
intermediariepertorii.
In SRL „Ghertcomagro" în politica sa de desfacere a produselor sale merge pe metoda
vînzării directe.
Cît priveşte activitatea de desfacere a produselor agro-industriale în cadrul întreprinderii
analizate, putem spune căaceasta are loc atît direct de la producător la consumator, cît şi indirect,
adică prin intermediari prin canale scurte de distribuţie.
Tabelul 3.2
Analiza consumatorilor în întreprinderea SRL „Ghertcomagro"în anul2007

Marfa vîndută Cantitatea (t) Cumpărătorul Punctul de vînzare

Grîu 300 Rezerve de Stat Depozit
Grîu 100 VS Export Depozit
Lapte 200 SAJLC Depozit

66
Prune 19 SA Zubresti Din cîmp
Floarea soarelui 75 Oloiniţa s.Hirtopul mare Depozit
Din cauza proporţiilor reduse şi respectiv a cantităţii mărfii obţinute, SRL „Ghertcomagro"
nu dispune de un punct de vînzare specializat astfel producţia din cîmp este livrată la depozit după
care la solicitarea cumpărătorului este vîndută direct din depozit. Din* tabel putem observa că
ponderea cea mai mare din marfa vîndută îi revine griului deoarece întreprinderea este specializată
în producerea cerealierelor, după care urmează prunele floarea soarelui.
Alegerea cumpărătorului potenţial se face în funcţie de nivelul de preţ şi de condiţiile de
livrare oferite.
Deci, precum vedem în lucrarea dată întreprindea SRL şi-a dezvoltat destul de activ procesul
de achiziţii în cadrul activităţii sale. însă pentru a ajunge la un nivel economic mai avansat şi
progresiv eu aş oferi careva propuneri.
Spre exemplu întreprinderea ar trebui să se bazeze pe implementarea unor principii care i-ar
permite autoregenarea permanentă, cum ar fi: aplicarea unor acţiuni riguroase de control asupra
personalului şi a regimului de muncă a acestora precum şi asupra secţiei de aprovizionare; aplicarea
şi promovarea unor acţiuni de motivare a personalului; aplicarea şi practicarea unui spirit de
competiţie bazat pe competenţă.
De asemenea procesul de achiziţii ar trebui să ţină cont şi de următoarele: utilizarea eficientă
a fondurilor financiare; transparenţa documentelor elaborate în procesul de achiziţie.
Pe cît este posibil de eliminat acele elemente de natură subiectivă care pot influenţa deciziile
în procesul de contractare a furnizorilor.

La intrarea în patrimoniu stocurile sunt evaluate în funcţie de modalitatae de dobândire,

evidenţiându-se astfel două modalităţi principale de evaluare:

Evaluarea stocurilor se face respectând cele două momente ale evaluării: evaluarea
stocurilor de mărfuri şi materiale în contabilitatea curentă şi evaluarea stocurilor în rapoartele
financiare.
Regula generală de evaluare şi înregistrare a stocurilor este evaluarea la valoarea de intrare
(istorică), care poate fi:

67
  pentru bunurile aprovizionate de la terţi - valoarea de cumpărare plus cheltuielile aferente
aprovizionărilor;
 pentru bunurile şi serviciile obţinute din producţia proprie - costul efectiv al cheltuielilor de
producţie, care cuprinde cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe privind retribuirea
muncii, precum şi cheltuielile indirecte de producţie;
 în cazul schimbului stocurilor în procesul operaţiilor comerciale între părţile independente -
valoarea venală a bunurilor primite sau predate în procesul schimbului;
 pentru stocurile aduse ca aport la capital, obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie - valoarea
de utilitate.
La intrarea în patrimoniu stocurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate astfel:
Materiile prime şi materialele, obiectele de mică valoare şi scurtă durată, animalele, mărfurile
şi alte bunuri cumpărate - la valoarea de intrare, a cărei structura inserează următoarele elemente:
a) valoarea (preţul) de cumpărare a stocurilor;
b) taxe vamale aferente stocurilor importate;
cheltuieli accesorii de achiziţionare.
Acestea sunt cheltuieli directe sau indirecte legate de aprovizionare până la intrarea
bunurilor în gestiune. Ele pot fi: comisioane, cheltuieli de tranzit, asigurare, transport extern,
transport pe parcursul intern, cheltuieli de încărcare-descărcare, recepţie, etc.
Nu intră în costul de achiziţie impozitele, care ulterior urmează a fi restituite întreprinderii de
către organele fiscale, cât şi rabaturile.
Producţia în curs de execuţie, semifabricatele şi produsele finite, precum şi alte bunuri
fabricate de întreprindere sunt evaluate la costul efectiv format din:
a) consumuri directe materiale;
b) consumuri directe de retribuire a muncii;
c) consumuri indirecte de producţie.
Stocurile primite în rezultatul schimbului (barter) sunt evaluate în felul următor:
1. la valoarea venală a stocurilor primite în rezultatul schimbului, corectată cu suma
mijloacelor băneşti plătite sau echivalentul acestora;
2. la valoarea venală a stocurilor eliberate în procesul schimbului, corectată cu suma
mijloacelor băneşti plătite sau echivalentul acestora;
3. la valoarea de bilanţ a stocurilor destinate schimbului, dacă nu există valoarea venală
confirmată;
4. la valoarea de înţelegere (de contract).
Exemplul 1

68
 Întreprinderea procură materiale din import, conform facturii, în cantitate de 25 000 bucăţi a
câte 30 lei bucata. Costul de achiziţie al materialelor aprovizionate se va determina astfel:

Tabelul 1
Calculul costului de achiziţie al materialelor aprovizionate

Elementele costului de achiziţie Valoarea, lei

1. Preţul de cumpărare contractual 750 000
2. Taxa pe valoarea adăugată 150 000
3. Accize , 30 bani / bucată 7 500
4. Taxa vamală , 5 la sută 37 500
5. Cheltuieli accesorii de aprovizionare: 34 000
- transport 20 200
- asigurare 8 500
- încărcare, descărcare 5 300
6. Costul de achiziţie (1+3+4+5) 829 000

Cheltuielile de transport se includ în costul de achiziţie a stocurilor direct sau indirect,

conform deciziei întreprinderii.
O altă regulă de evaluare şi înregistrare a stocurilor, conţinută în paragraful 7 al S.N.C. 2,
prevede că stocurile de mărfuri şi materiale se reflectă în rapoartele financiare la valoarea cea mai
mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă (V.R.N.).
Costul stocurilor de mărfuri şi materiale cuprinde cheltuielile de achiziţionare, cheltuielile
pentru prelucrare şi alte cheltuieli aferente aducerii stocurilor de mărfuri şi materiale la locul
păstrării şi în starea de utilitate.
Valoarea realizabilă netă reprezintă preţul probabil de vânzare a stocurilor în procesul
activităţii economice ordinare, diminuată cu cheltuielile accesorii pentru comercializarea lor, cum
sunt cheltuieli de transport, comisioane cedate, cheltuieli în perioada de garanţie, alte cheltuieli de
desfacere.
Evaluarea stocurilor la valoarea realizabilă netă se face atunci când aceasta este sub cost, adică
în următoarele cazuri:
 reducerii preţului de vânzare a stocurilor (preţul de piaţă la vânzare este mai mic);
 deteriorării parţiale;
 uzurii parţiale sau integrale;
 majorării cheltuielilor rămase de efectuat pentru comercializarea stocurilor.

69
 Stocurile trebuie să fie evaluate la V.R.N., articol cu articol, sau pe grupe de articole
asemănătoare, în limitele unuia şi aceluiaşi sortiment, care au aceeaşi destinaţie sau utilitate finală,
produse şi comercializate în unul şi acelaşi sector geografic.
Evaluarea curentă a stocurilor privind existenţa şi ieşirea din patrimoniu se face la
următoarele feluri de preţuri sau de costuri determinate prin metode specifice:
 metoda costului normativ - pentru evaluarea curentă şi controlul operativ al existenţei şi
circulaţiei produselor finite şi producţiei neterminate;
 metoda vânzărilor cu amânuntul - pentru evaluarea unei cantităţi mari de mărfuri care au un
profit relativ egal în preţul vânzărilor în cazul unui sortiment care variază rapid;
 metoda identificării specifice - pentru stocurile produse şi destinate unor proiecte speciale,
precum şi pentru cele ce nu sunt reciproc substituibile;
 metoda costului mediu ponderat sau
 metoda FIFO (prima intrare - prima ieşire) - pentru stocurile cu un sortiment variat şi reciproc
substituibile.
Costul unitar mediu ponderat se calculează ca raportul dintre valoarea totală a stocului iniţial
(Si) plus valoarea totală a intrărilor (V i) şi cantitatea existentă în stocul iniţial (C s) plus cantităţile
intrate (Ci).
C.M.P. = (Si + Vi) : (Cs + Ci)
Din textul standardului 2 se reţine că metoda costului mediu ponderat poate fi aplicat în două
variante şi anume:
1. actualizarea costului unitar mediu ponderat după fiecare intrare;
2. actualizarea periodică a costului unitar mediu ponderat fie lunar, fie la alte perioade (care, în
principiu, nu trebuie să depăşească durata medie de păstrare).
Exemplul 2
Pentru exemplificarea fiecărei variante se presupun următoarele informaţii:
1. Stocul mărfii “A” la 01.05 alcătuia 400 bucăţi a câte 120 lei bucata.
2. În perioada raportată intrările se caracterizează prin:
 pe 04.05 - 3000 bucăţi a câte 172 lei
 pe 12.05 - 180 bucăţi a câte 140 lei
 pe 27.05 - 150 bucăţi a câte 160 lei
Ieşirile din stoc:
 pe 08.05 - 600 bucăţi
 pe 14.05 - 400 bucăţi
4. Stocul final alcătuieşte 2730 bucăţi.

70
 Actualizarea costului unitar mediu ponderat după fiecare intrare:
Tabelul 2
Data Expli- Intrări Ieşiri Stoc
caţii canti- preţ valoare canti- preţ valoare canti- preţ valoare
tate tate tate
01.05 Stoc
iniţial 400 120 48 000 400 120,00 48 000
04.05 Intrări 3  000 172 516 000 3 400 165,88 564 000
08.05 Ieşiri 600 165,88 99 528 2 800 165,88 464 472
12.05 Intrări 180 140 25 200 2 980 164,32 489 672
14.05 Ieşiri 400 164,32 65 728 2 580 164,32 423 944
27.05 Intrări 150 160 24 000 2 730 164,08 447 944
Total 3  730 164,4 613 200 1000 165,26 165 256
31.05 Stoc
final 2 730 164,08 447 944

C.M.P./4.05 = (48000 + 516000) : (400 + 3000) = 165,88 lei/bucată

Trebuie de menţionat că în exemplul de faţă şi în continuare, din cauza rotunjirii preţurilor,

apar unele devieri la verificarea stocurilor finale, ca produsul dintre cantitate şi preţ mediu
calculat.

Se exemplifică modul de calcul al costului mediu ponderat determinat lunar, la finele

perioadei de gestiune, folosind datele expuse anterior:

Tabelul 3

Data Expli- Intrări Ieşiri Stoc

caţii cantitate preţ valoare cantitate preţ valoare cantitate preţ valoare
01.05 Stoc
iniţial 400 120 48 000
04.05 Intrări 3  000 172 516 000
08.05 Ieşiri 600 164,4 98 640
12.05 Intrări 180 140 25 200
14.05 Ieşiri 400 164,4 65 760
27.05 Intrări 150 160 24 000
Total 3  730 164,40 613 200 1 000 164,4 164 400

71
31.05 Stoc
final 2 730 164,4 448 800

C.M.P. = 613200 lei : 3730 bucăţi = 164,4 lei/bucată

Evaluarea ieşirilor din stoc după metoda FIFO (prima intrare - prima ieşire). Potrivit acestei
metode, stocurile ieşite din gestiune sunt evaluate la valoarea de intrare (achiziţie) a primei intrări.
Pe măsura epuizării lotului, stocurile ieşite din gestiune sunt evaluate la valoarea de intrare
(achiziţie) a lotului următor, în ordine cronologică. Tabelul 4

Data Expli- Intrări Ieşiri Stoc

caţii cantitate preţ valoare cantitate preţ valoare cantitate preţ valoare
01.05 Stoc 400 120 48 000 400 120,00 48 000
iniţial
04.05 Intrări 3 000 172 516 000 400 120 48 000
3 400 172 516 000
08.05 Ieşiri 400 120 48 000
200 172 34 400 2 800 172 481 600
12.05 Intrări 180 140 25 200 2 800 172 481 600
180 140 25 200
14.05 Ieşiri 400 172 68 800 2 400 172 412 800
180 140 25 300
27.05 Intrări 150 160 24 000 2 400 172 412 800
180 140 25 200
150 160 24 000

Total 3 730 164,4 613 200 1 000 151,2 151 200

31.05 Stoc
final 2 730 169,23 462 000

Folosirea acestor metode este determinată de faptul că în condiţiile economiei de piaţă diferite
cantităţi din acelaşi stoc figurează în contabilitate la diferite preţuri în raport cu sursa de
aprovizionare şi momentul aprovizionării.

72
 .8.5. - Analiza utilizării resurselor materiale

Pentru analiza utilizării resurselor materiale se folosesc două categorii de indicatori

respectiv indicatorii analitici şi cei specifici.
A) Indicatori analitici sunt următorii:
 consumul specific - reprezintă cantitatea de resurse materiale consumată pentru obţinerea
unei unităţi de produse. El se urmăreşte în dinamică şi în raport cu normele de consum.
Indicele consumului specific se determină:
- pentru un singur tip de resursă materială:
cs1
I CS  * 100
cs 0
- pentru mai multe tipuri de resurse materiale:

q1 cs1
I CS  * * 100
q1 cs0

 consumul pe unitatea specifică.

 greutatea pe caracteristică funcţională.
 ponderea unui anumit tip de materiale în greutatea produsului.
 coeficientul de folosinţă a produsului:

greutatea netă
Cfol. = 
greutatea brută

B) Indicatori sintetici sunt următorii:

 gradul de valorificare a resurselor materiale:

valoarea produsului
GVRM = 
cantitatea de materiale consumată

 valoarea producţiei la 1 leu resurse materiale:

valoarea producţiei
Prod L/M = 
valoarea materialelor consumate
sau
valoarea adăugată
Prod L/M = 
valaorea materialelor consumate

 profit brut din exploatare la 1 leu resurse materiale:

73
 rezultatul exploatării
Prof L/M = 
valoarea materialelor consumate

CONCLUZII
Planul de aprovizionare conturează politica globală în asigurarea bazei materiale şi cu echipamente
tehnice necesare unei unităţi economice pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an;
orizontul de timp poate fi şi mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în aprovizionarea
materială au, de această dată, un caracter de previziune.
Gama extrem de mare de resurse, ca şi condiţiile de asigurare şi de folosire foarte diferite, sugerează
că procesul de aprovizionare, pe fazele lui – planificare, programare, organizare, derulare,
evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare – îi este specific un volum amplu de muncă. Deci,
desfăşurarea acestuia cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu cerinţele de consum din
unitatea economică necesită un “sistem informaţional” simplu, cuprinzător, aşezat pe baze
informatice.
Cunoaşterea unor diferenţieri ale resurselor materiale pentru a se realiza:
• rolul şi importanţa diferită a lor pentru activitatea unităţii;
• atenţia şi gradul de exigenţă care trebuie manifestate în procesul aprovizionării şi
gestionării lor;
• strategia care trebuie conturată în procesul asigurării materiilor prime şi
materialelor;
• sistemele şi tipurile de gestiune cele mai eficiente, ş.a.

În concluzie
Prin activitatea de planificare intreprinderea agroalimentară anticipează schimbările ce pot
interveni în activitatea sa în noua perioadă de gestiune, îşi controlează mai bine costurile şi, extrem
de important, coordonează concertat activitatea tuturor sectoarelor incluse.
Principalul scop al Planurilor este controlul costurilor, de aceea fiecare segment al planului
trebuie fundamentat nu numai cu obiective ci şi cu estimarea acestora valorică şi cantitativă .
Planul de aprovizionare şi cel de distribuţie vor fi elaborate pornind de la faptul că logistica
integrată este un concept care implică, la nivel intern, gestionarea concomitentă a activităţilor
logistice de bază iar, la nivel extern, corelarea activităţii logistice a intreprinderii cu cea a
furnizorilor şi clienţilor ei.
Intreprinderea face o selecţie a furnizorilor după ceea ce pot oferi dar şi după preţurile pe
care le practică, după ce sectorul productiv în primul rând, dar şi celelalte sectoare ale intreprinderii,
au stabilit tipurile, cantităţile şi calităţile resurselor materiale de care au nevoie

74
 Intreprinderea care va prefera să creeze parteneriate pe termen lung cu anumiţi furnizori va
fi asigurat în faţa golurilor de activitate datorate lipsei de resurse , şi chiar, în faţa fluctuaţiilor de
preţ, nu va mai pierde timp preţios în căutarea unui alt furnizor şi, cel mai important, va avea un
cuvânt greu de sspus în faţa furnizorului partener în legătură cu resursele.
Intreprinderea va trebui să stabilească o relaţie de comunicare cu furnizorii, să discute
permanent cu personalul implicat în prelucrarea comenzii sale dar şi cu cei de care depinde, spre
exemplu, îmbunătăţirea calităţii resursei ce va fi aprovizionată.

Dificultăţi оn aprovizionare
• Dificultăţi de planificare a necesarului cantitativ şi calitativ
• Cunoaşterea slabă a practicii comerţului internaţional
• Negocieri slabe, argumentaţie slabă
• Cunoaşterea slabă a posibilităţilor de finanţare şi a procedurilor de plată
• Dificultăţi оn urmărirea procesului de expediţie
• Оncetineală оn port şi la vămuire
• Insuficienţa informaţiilor comerciale pentru luarea deciziei
• Dificultăţi de analiză şi interpretare a informaţiilor disponibile
• Lipsa de personal experimentat оn sectorul import
• Lipsa de coordonare a diferitelor etape ale procesului de import
Costul non – calităţii
• irosirea materiilor prime
• menţinerea de stocuri nevandabile
• deteriorări
• utilizare de tehnologii neadecvate
• pierderi de timp şi bani pentru reclamaţii
• penalităţi cu referire la calitate
La utilizarea surselor globale
• Analiza şi evaluarea atentă a furnizorului
• Furnizori care оşi demonstrează capacităţile
• Prudenţă la оnceput – vizită obligatorie
• Atenţie la conţinutul contractelor
Planul de aprovizionare conturează politica globală în asigurarea bazei materiale şi cu
echipamente tehnice necesare unei unităţi economice pentru o anumită perioadă de timp, de regulă

75
un an; orizontul de timp poate fi şi mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în
aprovizionarea materială au, de această dată, un caracter de previziune.
Gama extrem de mare de resurse, ca şi condiţiile de asigurare şi de folosire foarte diferite,
sugerează că procesul de aprovizionare, pe fazele lui – planificare, programare, organizare,
derulare, evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare – îi este specific un volum amplu de muncă.
Deci, desfăşurarea acestuia cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu cerinţele de consum din
unitatea economică necesită un “sistem informaţional” simplu, cuprinzător, aşezat pe baze
informatice.
Cunoaşterea unor diferenţieri ale resurselor materiale pentru a se realiza: rolul şi
importanţa diferită a lor pentru activitatea unităţii; atenţia şi gradul de exigenţă care trebuie
manifestate în procesul aprovizionării şi gestionării lor; strategia care trebuie conturată în procesul
asigurării materiilor prime şi materialelor; sistemele şi tipurile de gestiune cele mai eficiente, ş.a.

76
 BIBLIOGRAFIE

1. P. Şerban „Analiza activităţii economico-financiare”, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1995;
2. Dr. Al. Gheorghiu „Analiza activităţii economice a întreprinderii”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1982;
3. B. A. Beloborodova „Analiz hozeaistvennoi deiatelinosti”, Finansî i statistica, 1985;
4. Paraschivescu „Modele de control şi analiză financiară”;
5. D. Mărgulescu „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Bucureşti 1994;
6. C. Stănescu, A. Işfănesu, A. Băicuşi „Analiza economico-financiarăŢŞL/cu aplicaţii în
societăţi comerciale, industriale, de construcţii şi transport”, Copyright 1996, Editura
economică, Bucureşti 1996;
7. G. Secară „Curs de analiză economică”, Piteşti,1995;
8. M. Georgescu, T. Tămăzanu „Analiza activităţii economice în întreprinderile industriale”,
Bucureşti 1969;
9. V. Gortolomei, V. Paladi, N. Ţiriulnicova „Analiz hozeaistvennoi deiatelinosti predpriatia”,
ASEM 1998;

77
 ANEXE

(Exemplu demonstrativ)

COMANDĂ
Compania:……………… DE ACHIZIŢIE MENŢIONAŢI ACEST
Adresa:…………………. NUMĂR DE COMANDĂ ÎN
Tel:…………………… TOATĂ COTESPONDENŢA
Fax……………………..
………….

Furnizor:……………………...
Adresa de livrare ……………………...
(dacă este diferită)

Data comenzii: Data de livrare: Ref. Cotaţia dvs:

Vă rugăm să furnizaţi următoarele, în conformitate cu condiţiile generale de achiziţie

TVA, unde se aplică, nu este inclus în nici unul din preţurile prezentate mai sus

Sarcină/
Articole Proiect şi
alocare

78
Întocmit de:……………………

Aprobat de:……………………
Semnătură autorizată

Exemplu de borderou de comandă de achiziţie

79