Scoala Postliceala ,,George Enescu Longinus,, Botosani

Referat la disciplina: Boli interne

Prof. Coord. Anton Dorin Elev : Branzac(cas.Hutuleac) Mihaela

AMG : anul II

Gr. B

2021
1. Pacientul cu afecțiuni ale tiroidei: HIPERTIROIDISM (BOALA BASEDOW)

Hiper” este un prefix care se traduce prin “peste”, “deasupra” sau “in exces”. Altfel spus,
acesta este efectul pe care hipertiroidismul il are asupra organismului: asa cum o persoana
cu tiroida hipoactiva (cu hipotiroidism) produce prea putini hormoni tiroidieni si are un
metabolism lent, persoana cu tiroida hiperactiva produce prea multi hormoni si are un
metabolism rapid.

Cauze

Ce provoaca hipertiroidismul? Hipertiroidismul este de obicei determinat de o afectiune

tiroidiana existenta. Alteori, boala este provocata de anumite medicamente sau de doze excesive
de iod.

Cauzele hipertiroidismului sunt urmatoarele:

 Boala Graves. Aceasta boala, numita dupa Robert Graves, medicul irlandez care a fost
primul care a descris-o in anii 1800, este de departe cea mai frecventa cauza a
hipertiroidismului atat la tineri, cat si la varstnici. Se crede ca boala Graves este
provocata de o combinatie de factori, inclusiv predispozitia genetica, afectarea sistemului
imun, varsta, hormoni sexuali si stres. Anomaliile sistemului imun care apar in boala
Graves determina cresterea glandei tiroide (gusa), precum si functionarea acesteia in
exces, in diverse grade. Marimea glandei tiroide si gradul de hipertiroidism nu sunt
intotdeauna corelate. De exemplu, poti dezvolta o glanda tiroida marita putin, care sa
produca o cantitate enorma de hormoni, sau o gusa extrem de mare care produce hormoni
tiroidieni in exces, insa in cantitate putin peste normal.

 Gusa nodulara toxica. Aceasta afectiune, numita si boala Plummer, este o cauza
frecventa a hipertiroidismului si devine din ce in ce mai intalnita in cazul persoanelor
peste 60 de ani, cand deficitul de iod este mai frecvent. Este caracterizata de glanda
tiroida marita (gusa) cu noduli care in general produc prea multi hormoni tiroidieni, in
diverse grade. In majoritatea cazurilor, acest tip de gusa neregulata se dezvolta dintr-o
glanda tiroida marita care este prezenta de multi ani si a trecut probabil neobservata.
Tiroida devine treptat tot mai hiperactiva pana cand se instaleaza hipertiroidismul. Nu se
cunosc cu exactitate cauzele care determina hiperactivitatea gusei nodulare.

 Nodul tiroidian cald. Aceasta este denumirea acordata anumitor noduli care se dezvolta
in glanda tiroida si care produc in mod independent hormoni tiroidieni, determinand
hipertiroidismul. Cand un singur nodul cald duce la hipertiroidism, acesta este denumit
adenom toxic solitar .
  Tiroidita. Aceasta boala provoaca hipertiroidism temporar. In esenta, tiroida elibereaza
hormonii tiroidieni in sange pana cand incetineste si produce insuficienti hormoni
tiroidieni, ceea ce determina hipotiroidism, care frecvent este temporar.

 Medicamente in exces pentru hipotiroidism. Daca esti tratat pentru hipotiroidism si

doza de substitutie hormonala este prea ridicata, este posibil sa dezvolti tireotoxicoza.
Problema se rezolva usor prin reducerea dozei.

 Prea mult iod. Daca iei prea mult iod, fie din alimentatie, fie din medicamente sau
suplimente cu continut ridicat de iod, poti dezvolta hipertiroidism – este cazul anumitor
persoane predispuse genetic sa faca boala.

Semne si simptome

Pacientul tipic cu hipotirodism sufera de somnolenta, intoleranta la frig, piele uscata, crestere in
greutate, pierderea apetitului alimentar si constipatie. Pe de alta parte, pacientul tipic cu
hipertiroidism sufera de insomnie, intoleranta la cald, transpiratie in exces, scadere in greutate,
apetit alimentar crescut si scaune moi. Totusi, hipotiroidismul si hipertiroidismul sunt similare,
deoarece ambele boli sunt tulburari autoimune, in care anticorpii tintesc si ataca tesuturi
sanatoase – in acest caz, glanda tiroida.

Desi hipertiroidismul este considerabil mai putin frecvent decat hipotiroidismul, ambele afectiuni
au o incidenta mai mare la femei, iar riscul creste cu varsta. Exista insa o exceptie – boala
Graves, cea mai frecventa cauza de hipertiroidism, care tinde sa afecteze femeile intre 20 si 50 de
ani.

La fel ca hipotiroidismul, hipertiroidismul provoaca, in cazul varstnicilor, simptome mai putin

detectabile; simptomele fiind subtile, hipertiroidismul poate trece drept o insuficienta cardiaca, o
problema intestinala sau o boala psihiatrica. In cazul in care nu este tratat, hipertiroidismul poate
sa aiba consecinte serioase: creste riscul de osteoporoza si poate determina tulburari de ritm
cardiac, deoarece hormonii tiroidieni in exces fac inima sa lucreze mai repede si mai greu.

Majoritatea persoanelor care experimenteaza simptomele clasice de hipertiroidism sunt tratate –

cu medicamente care suprima productia de hormoni tiroidieni, cu iod radioactiv, care distruge o
parte din glanda tiroida sau prin interventie chirurgicala – inainte de aparitia complicatiilor care
le pot pune in pericol viata sau le pot cauza afectiuni permanente ale inimii.

Simptomele in hipertiroidism tind sa apara lent si sunt diferite de la o persoana la alta. Nu este
intotdeauna evident ca simptome precum setea excesiva sau apetitul alimentar crescut ar indica
ceva in neregula. Adesea, oamenii nu merg la doctor pana nu au palpitatii sau dificultate in
respiratie.

Semne si simptome in hipertiroidism:

 Glanda tiroida marita. Uneori, insa nu intotdeauna, glanda tiroida se mareste si este
vizibila sub forma de gusa. Daca gusa este suficient de mare, se simte neregulata la
palpare.

 Intoleranta la caldura. Un metabolism accelerat determina cresterea temperaturii

corporale. Ai putea fi singura persoana din incapere care doreste sa deschida fereastra sau
este posibil sa porti maneci scurte in timp ce altii poarta pulovere.

 Oboseala marcata. Un organism in permanenta alert oboseste mai repede. S-ar putea sa
simti ca ramai fara suflu dupa ce traversezi strada sau ca esti obosita dupa ce ai carat
cumparaturile de la piata.

 Schimbari de dispozitie. Starea de epuizare a organismului, insotita de un sistem nervos

central suprastimulat pot duce la o diversitate de schimbari emotionale. O persoana cu
hipertiroidism poate sa experimenteze anxietate intercalata cu depresie, precum si
insomnie sau nervozitate.

 Transpiratie si sete. Deoarece temperatura corpului creste, glandele sudoripare muncesc

in exces si simti nevoia sa inlocuiesti continuu lichidele pierdute.

 Foame constanta. Pe masura ce corpul isi foloseste energia, are tendinta sa ceara mai
multa si, astfel, unele persoane au un apetit nestavilit.

 Scadere inexplicabila in greutate. Desi mananci constant, ai putea pierde intre 2,5 si 5
kg. O persoana cu tireotoxicoza severa poate prezenta pierdere severa in greutate.

 Palpitatii. Hipertiroidismul determina ritm cardiac anormal. Este posibil ca, din senin, sa
simti ca inima bate foarte tare. Acest lucru se intampla si cand faci miscare, si cand te
relaxezi.

 Puls rapid. Daca iti masori pulsul, este posibil sa observi ca este mai rapid ca de obidei.
Daca ritmul cardiac in trecut era de 60-70 de batai pe minut, ai putea constata ca inima
bate cu 80-100 de batai pe minut.

 Tremurul mainilor. Nervii suprastimulati ar putea determina tremurul mainilor.

Tremuratul poate fi subtil sau atat de vizibil incat iti este imposibil sa tii paharul in mana
fara sa il versi.

 Slabiciune musculara. Hormonii tiroidieni in exces tind sa slabeasca muschii. Probabil

ca experimentezi o stare de slabiciune, in special in maini si picioare. Daca esti o
persoana activa fizic, ai putea remarca schimbari importante in ceea ce priveste
performanta ta.
  Diaree. Tiroida hiperactiva provoaca accelerarea tranzitului digestiv, ceea ce determina
scaune moi frecvente.

 Probleme oculare. In cazul unor persoane, frecvent cele cu boala Graves, apar
problemele oculare care pot fi foarte severe. Cel mai frecvent semn este retractia
pleoapelor, ceea ce face ca ochii sa para bulbucati si sa aiba un aspect dramatic. Ochii
mai pot fi umflati si umezi sau este posibil sa ai vedere dubla.

 Schimbari menstruale si infertilitate. Menstruatiile pot fi mai putin insemnate

cantitativ sau absente, ceea ce poate determina schimbari in ciclul de ovulatie si
infertilitate.

 Infertilitate la barbati. Hipertiroidismul poate sa influenteze productia de sperma,

provocand infertilitate temporara.

 Urticarie. Ai putea observa o eruptie insotita de prurit care poate fi ameliorata cu

antihistaminice.

Semne si simptome la varstnici

Diagosticul de hipertiroidism este adesea intarziat in cazul persoanelor in varsta din cauza ca
acestea nu prezinta simptomele pe care le experimenteaza persoanele tinere. Unele persoane in
varsta au simptomele clasice de hipertiroidism, insa aceasta grupa de varsta prezinta de obicei
cateva sau doar unul dintre urmatoarele simptome:

 Depresie. Spre deosebire de tineri, este mai probabil ca o persoana in varsta care sufera
de hipertiroidism sa dezvolte depresie.

 Insuficienta cardiaca. Cel mai evident semn de hipertiroidism la persoanele in varsta

este adesea insuficienta cardiaca, ale carei simptome includ respiratie cu dificultate,
umflamarea gleznelor, slabiciune si oboseala. In cazul unei tiroide hiperactive, inima
pompeaza ineficient si apare congestia sangelui in plamani..

 Fibrilatie atriala. In cadrul unui studiu in care au fost comparate persoane varstnice si
tinere care sufera de hipertiroidism s-a descoperit ca 35% dintre persoanele varstnice au
prezentat ritmul cardiac dezorganizat caracteristic fibrilatiei atriale, in comparatie cu doar
2% dintre tineri.Puls rapid. Unele persoane varstnice prezinta puls anormal de rapid
(tahicardie), de peste 100 de batai pe minut, insa nu stiu acest lucru pana cand pulsul nu
este masurat.

 Nervozitate si epuizare. Nervozitatea si anxietatea tipice pe care le prezinta pacientii

tineri se manifesta la aproximativ 20% dintre varstnicii cu tiroida hiperactiva. Unele
persoane in varsta care sufera de hipertiroidism sunt letargice.
  Pierdere excesiva in greutate. O persoana tanara care sufera de hipertiroidism poate
slabi cateva kilograme, insa persoanele in varsta pierd semnificativ in greutate, pana la
punctul la care pot sa para subnutriti.

 Slabiciune musculara. Persoanele in varsta care au pierdut foarte mult in greutate foarte
probabil sufera de slabiciune musculara accentuata din cauza deteriorarii accelerate a
muschilor.

Impactul asupra inimii

Cand suferi de hipertiroidism, inima munceste mai mult, ceea ce poate determina o serie de boli
cardiovasculare.

Tulburari de ritm cardiac. Cele mai frecvente sunt tahicardia sinusala (ritm cardiac anormal
care depaseste 100 de batai pe minut) si fibrilatia atriala (aritmie cardiaca in camerele superioare
ale inimii - atrii). Un simptom asociat sunt palpitatiile (constientizarea unor batai cardiace
bruste).

Hipertensiune arteriala. Tensiunea sistolica mare (cifra mare a valorii tensiunii arteriale) este
frecventa in randul persoanelor cu hipertiroidism, in special in cazul varstnicilor.

Durere in piept. Un exces de hormoni tiroidieni determina inima sa pompeze cu forta mai mult
sange. Consecinta este nevoia crescuta de oxigen a muschiului cardiac. Daca arterele coronare
sunt obstruate (cardiopatie ischemica), nu pot face fata nevoii inimii de sange suplimentar, ceea
ce provoaca durerea in piept numita angina pectorala.

Insuficienta cardiaca. Fortand inima sa munceasca intr-un ritm mai alert, tiroida hiperactiva o
suprasolicita, ceea ce determina insuficienta cardiaca, o afectiune in care inima nu mai poate
pompa suficient sange pentru a acoperi nevoile organismului.

Diagnostic

La fel ca in cazul diagnosticarii hipotiroidismului, doar analizele de sange pot sa confirme

prezenta hipertiroidismului, intrucat simptomele sunt adesea vagi.

Nu toti medicii verifica de rutina functia tiroidei in timpul controlului anual, asadar depinde de
tine sa observi anumite simptome si sa cunosti factorii de risc pe care ii ai, si sa soliciti medicului
testarea functiei tiroidiene. Medicul de familie poate diagnostica boala sau te poate trimite la un
specialist endocrinolog.

Iata la ce sa te astepti de la controlul medical.

Examenul fizic
Medicul va masura inaltimea si greutatea, pulsul si tensiunea arteriala, va palpa zona gatului
pentru a verifica semne de gusa si va examina ochii pentru semne de afectare oculara sugestiva
pentru boala Graves. Medicul va cauta alte semne fizice ale bolii si te va intreba despre
simptome, istoric familial de afectiuni tiroidiene sau alte boli autoimune.

Analize de sange

Analizele de sange pentru hipertiroidism sunt aceleasi ca pentru verificarea hipotiroidismului,

dar este nevoie si de o serie de analize suplimentare.

 TSH si FT4. Primul pas este masurarea nivelului TSH-ului. Daca nivelul de TSH este
anormal de scazut (sub 0.45 mIU/L), vei face un test FT4 (tiroxina libera) sau o serie de
analize care sa estimeze tiroxina libera. Daca nivelul de FT4 este ridicat (peste 2 ng/dL),
suferi de hipertiroidism.

 T3 (triiodotironina). La fel ca in cazul T4 (tiroxina), majoritatea hormonilor T3 care

circula in sange sunt legati de proteins. Analizele care masoara T3 sunt similare cu cele
folosite pentru T4: un test T3 masoara cantitatea totala de T3 aflat in circulatie, iar un test
FT3 (triiodotironina libera) masoara T3 care circula liber si care este disponibil pentru a
fi utilizat de organism. Nivelurile de T3 pot uneori sa ajute medicii in diagnosticarea
hipertiroidismului sau in determinarea severitatii hipertiroidismului. Daca suferi de
hipertiroidism, FT3 este probabil sa fie ridicat.

 Anticorpi tiroidieni. Daca esti diagnosticata cu hipertiroidism, medicul va dori sa

verifice prezenta in sange a anticorpilor TRAb (anticorpii anti-receptor TSH), inclusiv a
imoglobulinei stimulatoare a tiroidei (TSI), care lactioneaza impotriva receptorilor TSH
de pe glanda tiroida. Acesti anticorpi confirma prezenta bolii Graves.

Alte investigatii ale tiroidei

In anumite cazuri, medicul va dori sa efectuezi unul sau ambele teste urmatoare, care folosesc
iod radioactiv. Pentru aceste teste, este posibil sa ti se ceara sa nu mananci seara dinaintea
testului. Daca urmezi tratament pentru tiroida, trebuie sa opresti administrarea acestuia cu 3-5
zile inainte de test.

Testul de captare a iodului radioactiv sau radioiodocaptarea .

Medicul endocrinolog va dori sa efectueze acest test pentru a masura nivelul de iod pe care
glanda tiroida il poate capta. Pentru acest test, vei inghiti o cantitate sigura de iod radioactiv sub
forma de pastila cu o zi inainte de test. A doua zi, un tehnician in medicina nucleara iti va scana
gatul cu ajutorul unei sonde timp de doua minute. Aparatul nu atinge pielea, iar examenul nu este
dureros.
Masuratoarea obtinuta in urma acestui test ajuta medicul sa determine modul de functionare a
glandei tiroide. Daca testul arata ca glanda tiroida a absorbit o cantitate anormal de mica de iod,
acest lucru poate insemna ca tiroida este hipoactiva, dar prezinta si alte cateva implicatii.

De exemplu, daca nivelul hormonilor tiroidieni este crescut si captarea de iod este scazuta ar
putea indica faptul ca glanda tiroida secreta cantitati excesive de hormoni tiroidieni, mai degraba
decat sa produca in exces.

Pe de alta parte, aceasta poate sa arate pur si simplu ca exista o cantitate in exces de iod in
organism, cauzata de faptul ca tiroida are nevoie de o anumita cantitate de iod pentru a functiona.
Asadar, cand sunt prezente cantitati excesive de iod, tiroida necesita doar un procentaj mic din
cantitatea totala de iod, ceea se reflecta printr-o radioiodocaptare scazuta.

Un rezultat care arata niveluri anormale de iod radioactiv absorbit de glanda tiroida are, de
asemenea, cateva implicatii: ar putea indica faptul ca glanda tiroida produce prea multi hormoni
tiroidieni, mai degraba decat ca ii secreta, sau ar putea semnala un deficit de iod in organism.

Scintigrafia tiroidiana

Aceasta investigatie imagistica ii ajuta pe medici sa depisteze anomaliile structurale ale tiroidei.
Testul este similar radioiodocaptrarea din mai multe puncte de vedere. Ti se da o cantitate mica
de iod radioactiv, de obicei sub forma de capsula, sau un material radioactiv diferit, denumit
technetium, care este administrat intravenos. Pe urma, o camera video speciala preia imagini ale
glandei tiroide din diverse unghiuri. Procedura dureaza in jur de 30 de minute. In timpul testului,
trebuie sa ramai nemiscat si cu gatul intins, ceea ce poate provoca un disconfort minor.

O scintigrafie cu rezultat anormal poate sa evidentieze fie o glanda tiroida mica, fie una marita.
Investigatia poate, de asemenea, sa evidentieze zonele de pe glanda tiroida unde exista activitate
intensa sau redusa.

Tratament

Scopul tratamentului hipertiroidismului este sa impiedice tiroida sa functioneze in exces.

Exista trei modalitati prin care se poate realiza acest lucru:

1. Iod radioactiv - poate fi folosit pentru a distruge o parte din tiroida

2. Medicamente - pot fi folosite pentru a bloca tiroida sa produca hormoni

3. Interventia chirurgicala - poate indeparta tiroida partial sau total

Daca esti diagnosticat cu hipertiroidism de catre medicul de familie, cel mai probabil vei fi trimis
la un specialist endocrinolog. Hipertiroidismul este mai putin frecvent, iar tratamentul este mai
complex. Cand mergi la specialist, acesta iti va prezenta optiunile de tratament. Decizia finala de
tratament va depinde de o serie de factori, intre care varsta, cauza bolii, gradul de severitate si
daca ai alte probleme medicale.

Expertii in tiroida recomanda pacientilor sa aleaga tratamentul pentru hipertiroidism atat timp cat
nu exista contraindicatii pentru o anumita terapie si in urma unei discutii ample cu medicul, in
functie de particularitatea situatiei fiecaruia. Asadar, este important sa intelegi beneficiile si
dezavantajele diverselor optiuni de tratament si sa ceri o a doua opinie daca nu te simti
confortabil in legatura cu recomandarea medicului.

In tratarea hipertiroidismului sunt folosite urmatoarele tratamente:

Betablocante

Indiferent de tratamentul care se dovedeste potrivit pentru tine, medicul poate prescrie initial un
medicament numit betablocant. Acesta nu va vindeca hipertiroidismul, insa va ameliora unele
simptome ale bolii. Betablocantele sunt de obicei prescrise pentru a trata hipertensiunea, angina,
bolile coronariene, dar sunt, de asemenea, utile ca parte a planului de tratament pentru pacientii
care sufera de hipertiroidism.

Betablocantele nu reduc nivelurile de hormoni tiroidieni din sange, insa blocheaza actiunea
hormonilor tiroidieni asupra tesuturilor si pot ameliora simptomele in decurs de cateva ore. In
timp ce astepti sa se definitiveze planul de tratament pe termen lung, un betablocant va ajuta
inima sa se relaxeze prin reducerea ritmului cardiac si a palpitatiilor, dar si a tremurului si,
posibil, va diminua nervozitatea. Propranololul a fost primul din aceasta clasa de medicamente,
insa medicul poate alege din peste 10 variante diferite de betablocante care au fost dezvoltate de
atunci.

Medicamente cu iod radioactiv

Administrarea de iod radioactiv, procedura denumita uneori ablatie cu iod radioactiv, se

dovedeste o metoda sigura si eficienta pentru tratarea hipertiroidismului. Desi in America este
cea mai folosita varianta de tratament, in Europa se foloseste relativ rar. Iodul radioactiv distruge
o parte semnificativa din glanda tiroida si, astfel, reduce productia de hormoni tiroidieni. La
modul ideal, scopul este ca tiroida sa produca un nivel normal de hormoni, insa cel mai probabil
vei ajunge sa suferi de hipotiroidism si vei fi dependent de hormoni tiroidieni pe viata – pe
termen lung, tratamentul de substitutie iti va mentine normale nivelurile hormonilor tiroidieni si
te vei simti bine.

Medicul va incerca sa estimeze cat de mult iod radioactiv va fi necesar pentru vindecarea
hipertiroidismului. Este insa imposibil sa fie exact. Chiar daca se obtine doza exacta, tiroida
poate deveni hiperactiva din nou. Daca doza nu este suficienta, fie si cu putin, sa te vindece, vei
continua sa suferi de hipertiroidism si vei avea nevoie de o noua runda de tratament.
Tratamentul este simplu. Bei o bautura sau iei o pilula care contine iod radioactiv, la fel cum ai
face pentru testul de radioiodocaptare, exceptand faptul ca iodul radioactiv provine dintr-un
izotop radioactiv diferit decat cel folosit la testare.

La testare, o cantitate relativ mica de I-123 emite radiatii care pot fi urmarite cu o camera,
nefiind periculoase pentru tiroida. In cazul tratamentului, o cantitate mai mare din mai puternicul
I-131 este folosit pentru a distruge celulele tiroidei hiperactive.

Tiroida este in mod natural programata sa capteze iod si, din cauza ca este hiperactiva, este
probabil sa capteze o doza semnificativa. Incepand cu aproximativ o saptamana inainte de
tratament si continuand inca doua zile dupa acesta, va fi necesar sa adopti o alimentatie saraca in
iod sau sa eviti sursele majore de iod, astfel incat tiroida sa fie “flamanda” dupa iod. Aceasta
inseamna sa eviti toate tipurile de sare cu iod si alimentele fortificate cu iod (sarea este in regula,
atata timp cat nu este iodata).

Dupa ingerare, moleculele radioactive vor incepe sa distruga celulele tiroidei. La cateva zile
dupa tratament, iodul radioactiv care nu a fost captat de tiroida trece din organism in urina sau
portiuni semnificative din acesta sunt reduse la o stare neradioactiva, inofensiva. Dureaza in
general 6-12 saptamani ca nivelurile hormonilor tiroidieni sa ajunga la normal. In acest moment,
se poate instala hipotiroidismul. Daca se intampla acest lucru, va fi nevoie sa incepi tratamentul
de substitutie hormonala.

Procedura este nedureroasa, desi, in anumite cazuri, cand doza de iod radioactiv este la limita
superioara, poti resimti o sensibilitate la nivelul gatului. Gura poate fi uscata ulterior, deoarece
glandele salivare sunt uneori perturbate in timpul tratamentului. Totusi, este neobisnuit in cazul
dozelor tipice de iod radioactiv.

Dupa tratament, va fi nevoie sa urmezi masurile de precautie timp de cateva zile, pentru a evita
sa ii expui pe altii la radiatiile prezente in fluidele din corpul tau. In special, va trebui sa stai
departe de femeile insarcinate sau de copiii mici, mai sensibili la expunerea la radiatii.

Alte medicamente care contin iod

In tratamentul de rutina nu sunt utilizati alti compusi care contin cantitati mari de iod, deoarece
utilizarea prelungita a medicamentelor care contin iod poate inrautati afectiunea. Totusi, aceste
medicamente se dovedesc utile in situatii extreme, cand nivelurile hormonilor tiroidieni trebuie
rapid controlate.

De exemplu, la persoanele cu boala Graves in forma severa, acestea sunt folosite cand
betablocantele si medicamentele antitiroidiene nu pot controla hipertiroidismul, precum si in
cazul pregatirii pentru operatia de tiroida. Medicamentele iodate sunt, cel mai adesea, iodurile,
care sunt compusi de sare ce contin iod, precum iodura de potasiu. Acestea sunt solubile in apa si
functioneaza in primul rand prin diminuarea productiei glandei tiroide si a secretiei de hormoni
tiroidieni.

Antitiroidiene de sinteza

Medicamentele antitiroidiene blocheaza capacitatea glandei tiroide de a produce hormoni si

reduc nivelul de hormoni tiroidieni din organism. Avantajul administrarii acestor medicamente
este ca nu afecteaza in mod permanent tiroida, precum o fac tratamentele radioactive.
Dezavantajul este dat de incertitudinea cu privire la perioada de administrare si de faptul ca pot
avea efecte adverse serioase.

Mediamentele antitiroidiene pot fi singura varianta de tratament de care ai nevoie atunci cand
suferi de boala Graves, deoarece se produce vindecarea in timp si poate permite renuntarea la
medicamente si, in acelasi timp, functionarea normala a tiroidei.

Aceste medicamente pot fi, de asemenea, folosite pentru tratamentul initial al cazurilor de gusa
multinodulara toxica sau a adenomului toxic solitar, insa nu reprezinta o solutie pe termen lung
pentru aceste afectiuni.

Administrarea de medicamente antitiroidiene timp de 1-2 ani poate determina o stare prelungita
de remisie a bolii Graves, insa acest lucru se intampla Ia 20-30% dintre pacientii care aleg acest
tratament. Si cei la care s-a instalat remisia pot suferi o revenire a bolii. Daca tratamentul nu
produce rezultate, terapia cu iod radioactiv este o buna alternativa, cu riscuri minime si o mai
mare rata de succes.

Medicamentele antitiroidiene pot fi, de asemenea, utilizate inainte de tratamentul cu iod

radioactiv sau inainte de indepartarea chirurgicala a glandei tiroide. Aceasta asociere de metode
terapeutice este benefica pentru pacientii cu afectiuni cardiace sau pentru persoanele in varsta
care au risc cardiovascular crescut.

Datorita efectului pe care nivelurile hormonilor tiroidieni il au asupra inimii, medicul va dori sa
monitorizeze indeaproape functia cardiaca pe parcursul tratamentului cu medicamente
antitiroidiene. Scopul acestei abordari este sa aduca nivelurile hormonilor tiroidieni treptat catre
normal inainte de inceperea terapiei cu iod radioactiv sau a interventiei chirurgicale. Procedand
astfel, este minimalizat riscul de tireotoxicoza severa rezultat din inflamatia provocata de iodul
radioactiv sau de interventia chirurgicala. Odata ce ai inceput sa iei medicamente antitiroidiene,
va dura 1-3 luni pana sa te simti mai bine si pana cand functia tiroidei sa revina la normal.

Tratament chirurgical

Operatia trebuie efectuata de un chirurg cu experienta extinsa in chirurgia tiroidiana.

Medicul poate sa recomande o cura cu medicamente antitiroidiene inainte de intervenția

chirurgicala. In unele cazuri severe de boala Graves, cand nivelul hormonilor tiroidieni trebuie
controlat rapid in vederea pregatirii pentru interventia chirurgicala, sunt utilizate medicamente pe
baza de iod.

In timpul operatiei, glanda tiroida este de obicei indepartata printr-o incizie deschisa. Procedura
este uneori efectuata endoscopic (cu instrumente miniaturale introduse prin incizii minuscule la
nivelul pielii), dar aceasta nu este metoda tipica. Chirurgia tiroidei are un palmares solid si
dovedit ca fiind sigura si foarte eficienta. Complicatiile majore apar la mai puțin de 2% din
pacienții operati de un chirurg de tiroida experimentat.

Complicatiile interventiei chirurgicale

Complicatiile care pot sa apara includ deteriorarea glandelor paratiroide, care sunt localizate in
spatele tiroidei si care controleaza nivelul de calciu din organism. De asemenea, este posibila
deteriorarea celor doi nervi laringieni, localizati de o parte si de alta a gatului, care controleaza
corzile vocale, provocand raguseala sau pierderea vocii. Daca se produce deteriorarea unuia
dintre acesti nervi, pierderea vocii este de obicei temporara sau partiala. Daca deteriorarea se
produce la ambii nervi, pierderea vocii este mai severa si putin probabil sa se vindece de la sine.

Daca glanda tiroida a fost extirpata complet, nu mai exista tesut tiroidian care sa produca
hormoni tiroidieni si vei suferi de hipotiroidism, ceea ce face necesara substitutia hormonala
tiroidiana pentru restul vietii. Unele persoane care au ramas cu o parte din glanda tiroida sunt
suficient de norocoase sa nu aiba nevoie de hormoni de substitutie. Totusi, aceste persoane
trebuie sa isi faca periodic analizele de sange pentru a monitoriza nivelul hormonilor tiroidieni.

Surse de informatie

www.health.harvard.edu

Harvard Medical School Special Health Report, Thyroid Disease, Understanding

hypothyroidism and hyperthyroidism
2. Pacientul cu afecțiuni ale glandei hipofize: DIABET INSIPID

Diabetul insipid este o afecțiune endocrină caracterizată prin sete excesivă și excreția frecventă
de cantități mari de urină cu densitate scăzută (volumul urinar depășește 3 litri de urină pe 24 de
ore). Această afecțiune nu are nici o legătură cu diabetul zaharat, cu toate că pot avea simptome
comune (setea exagerată și urinarea excesivă).

Cauza diabetului insipid este legată de un hormon numit vasopresina sau ADH (hormon
antidiuretic) care participă la homeostazia (autoreglare) osmolarității lichidelor corporale. Acest
hormon este produs de neuronii din hipotalamus, fiind apoi depozitat la nivelul glandei hipofiza.
Vasopresina acționează la nivelul rinichiului, producând reabsorbția apei și scăderea cantității de
urină.

Diabetul insipid poate fi de cauză neurogenă, atunci când secreția este scăzută, dar si de cauza
nefrogenă, când secreția este normală, dar răspunsul renal este afectat.

Diabetul insipid nefrogen care este prezent de la naștere sau la scurt timp după aceasta, are de
obicei o cauză genetică și afectează capacitatea rinichiului de a concentra urina. Diabetul insipid
nefrogen de obicei afectează bărbații, deși femeile pot transmite gena la copii. Fiți cu noi pe
facebook:

Clasificare

 Diabetul insipid central, cauzat de deficit de vasopresina

o Diabetul insipid cu afectarea hipotalamusului sau tijei hipofizare, poate fi

rezultatul unei encefalopatii hipoxice, traumatisme, infecții, sarcoidozei,
metastazelor hipofizare, tuberculozei, sindromului Sheehan, craniofaringiom;

o Diabetul insipid (absența unor leziuni evidente la nivelul hipofizei sau

hipotalamusului) poate fi ereditar (boala autozomal dominantă) sau idiopatic;

o Diabetul insipid indus de vasopresinază poate fi observat în ultimul trimestru de

sarcină, fiind asociat cu preeclampsia.

 Diabetul insipid nefrogen, care este cauzat de insensibilitatea rinichilor la vasopresina,

afectând astfel reabsorbția apei. Acesta poate uneori apărea drept efect secundar
consumului unor medicamente (de exemplu, foscarnet, litiu, meticilină, corticoterapia).
 Pacienții secretă cantități normale de ADH, iar vasopresina administrată nu scade
volumul urinei excretate. Diabetul insipid nefrogen cel mai adesea este o boală ereditară
X-linkată; forme dobândite ale bolii pot apărea în urma pielonefritei, sicklemiei,
amiloidozei renale sau mielomului.

 Diabetul insipid dipsogen – reprezintă o poliurie secundară unui aport excesiv de apă. În
acest tip de diabet insipid este afectat mecanismul setei. Setea este declanșată în mod
normal de creșterea concentrației sângelui, dar în cazul acestei afecțiuni este prezentă o
sete exagerată, necorelată cu necesitățile organismului, care duce la un aport de lichide
prea mare, cu diluarea sângelui, obținându-se practic o intoxicație cu apă. Poate apărea în
cazul unei leziuni la nivelul hipotalamusului (traumatisme, meningită, tuberculoză,
sarcoidoză, tumori), asociat unei tulburări psihiatrice (pînă la 20% din pacienții cu
schizofrenie rezistentă la tratament pot prezenta această formă de diabet insipid), după
anumite medicamente sau fără o cauză aparentă.

 Diabetul insipid gestațional – apare în sarcină. Cauza principală este reprezentată de

distrugerea vasopresinei de către placentă (apare deci un deficit de vasopresină), însă
uneori poate fi vorba de o afectare a mecanismului setei.

Simptome

 Poliuria (3-20 l/zi) - simptomul principal al acestei afecțiuni este reprezentat de urinare
frecventă, atît pe parcursul zilei, cît și al nopții. Uneori poate să apară chiar enurezis
nocturn. Urina este în cantitate mare și diluată (cantitatea de urină pe 24 de ore poate
varia între 3 și 20 litri, în funcție de gravitatea diabetului insipid). Această pierdere mare
de lichide duce la creșterea setei și ingestia de cantități mari de apă. Copii mici pot
prezenta în afară de udarea excesivă a scutecelor și semne de deshidratare de tip neliniște,
plîns exagerat, febră, scădere în greutate și întîrziere de creștere.

 Polidipsia - senzaţie exagerată de sete

 Pierdere în greutate

 Iritabilitate

 Cefalee

 Slăbiciuni pronunțate

 Hipotermie - scădere a temperatură

Medicul va face un istoric amanuntit al pacientului, pentru a depista un diabet insipid familial, de
asemenea este important istoricul de interventii chirurgicale, traumatisme craniene, alte boli.
Daca simptomele si istoricul sugereaza un diabet insipid vor fi efectuate analize suplimentare.
Fiți cu noi pe facebook:

Diagnostic

Investigațiile recomandate în cazul unei suspiciuni clinice de diabet insipid au drept scop:

 confirmarea diagnosticului de diabet insipid și excluderea alor afecțiuni, de exemplu

diabetul zaharat;

 stabilirea tipului de diabet insipid (central, nefrogen, dipsogen), deoarece tratamentul este
specific fiecărui tip;

 stabilirea cauzei diabetului insipid (există cauze care pot/trebuie să fie tratate, de exemplu
o tumoră craniană).

Investigații

 Analize de sînge și urină: se vor măsura concentrația de potasiu, calciu, glicemia, ureea,

creatinina, osmolaritatea plasmei, osmolaritatea urinară.

 Aprecierea niveului de vasopresină.

 Testul setei (testul de deprivare de apă): în seara dinainte de test pacientul poate bea
oricâte lichide dorește. În dimineața testului la ora 8 pacientul va fi cîntărit și se va
recolta o probă de sînge și o probă de urină (pentru a măsura osmolaritatea sîngelui și
urinei). După aceea pacientul nu mai are voie să consume niciun fel de lichid. La
intervale de 2 ore pacientul va fi cîntărit, se va măsura volumul de urină excretat în cele 2
ore și se va măsura concentrația sîngelui și a urinei. Testul durează de obicei 8 ore, dar
poate fi oprit dacă setea este intolerabilă sau dacă pacientul pierde peste 5% din greutatea
corporală.

 Testul cu desmopresină (un medicament cu structura asemănătoare vasopresinei). Se

administrează o injecție de desmopresină și se vor face măsurători repetate ale
concentrației sîngelui și urinei. La fel se evalua și dinamica simptomelor pacientului.

o În diabetul insipid central, concentrația sîngelui crește și urina este diluată; după
administrarea de desmopresină urina devine concentrată.
 o În diabetul insipid nefrogen, concentrația sîngelui crește, urina este diluată și nu
răspunde la desmopresină (urina este în continuare diluată și după injecția de
desmopresină).

o În diabetul insipid dipsogen în timpul deprivării de apă, urina devine concentrată

fără a se înregistra o creștere a concentrației sîngelui. Dacă testul setei nu este
diagnostic, se poate încerca administrarea timp de 2-4 săptămîni de desmopresină
(10-20 mcg intranazal) cu monitorizarea nivelului de sodiu din sînge la 2-3 zile.
Pacienții cu diabet insipid dipsogen vor prezenta o scădere progresivă a sodiului
din sînge, pe cînd la cei cu diabet insipid nefrogen nu va fi afectat nivelul de sodiu
și nu vor dispare simptomele. Pacienții cu diabet insipid central vor prezenta o
ameliorare a simptomelor (sete, urinare excesivă) și valori normale ale sodiului.

Dacă a fost stabilit diagnosticul de diabet insipid central, este important să se efectueze o
evaluare imagistică a hipotalamusului și hipofizei, de obicei prin IRM (imagistica prin rezonanță
magnetică). Aceasta va permite identificarea unei eventuale tumori.

Chiar în cazul în care nu evidențiază nimic anormal, este bine ca examinarea IRM să fie repetată
peste 1-2 ani (există tumori cu creștere lentă care pot fi prea mici pentru a fi depistate la
examenul initial).

Există teste genetice pentru formele de diabet insipid transmise genetic. Fiți cu noi pe facebook:

Tratament

Tratamentul diabetului insipid depinde de tipul și de gravitatea diabetului insipid.

 Diabetul insipid de origine centrală

o Dacă diabetul este secundar unei afecțiuni hipofizare sau hipotalamice, trebuie
tratată în primul rînd această afecțiune.

o Dacă avem de a face cu o formă ușoară (deficit parțial de vasopresină) este

suficient ca pacientul să bea suficiente lichide pentru a evita deshidratarea.

o În cazul unei forme severe (deficit marcat de vasopresină - cantitatea de urină

poate ajunge la 10-15 litri pe 24 de ore), tratamentul constă în administrarea unui
analog sintetic de vasopresină numit desmopresină. Aceasta poate fi administrată
intranazal, pe cale orală, sublingual sau injectabil. Doza va fi ajustată, astfel încît
să amelioreze simptomatologia (să reducă cantitatea de urină și setea).
 o Dacă pacientul are diabet insipid de tip central, se recomandă să înlocuiască
lichidele pe care le pierde; totuși, în timp ce ia desmopresină e bine să bea apă sau
alte lichide doar cînd îi este sete, deoarece medicamentul previne excreția în exces
a apei, astfel rinichii produc mai puțină urină și sunt mai puțin responsivi la
modificările cantității de lichide corporale. În cazurile ușoare de diabet insipid de
cauză centrală, creșterea aportului de apă poate fi singurul remediu necesar.
Medicul poate sugera ingestia unei anumite cantități de apă – de obicei mai mult
de 2,5 litri pe zi – pentru a asigura o hidratare corectă.

 Diabetul insipid nefrogen. Dacă diabetul insipid nefrogen este secundar unor
medicamente, acestea se pot opri/înlocui cu avizul medicului curant, dar uneori diabetul
insipid poate fi ireversibil (nu mai dispare în ciuda întreruperii medicației care l-a
provocat). Recomandările medicale în acest tip de diabet insipid constau în:

o asigurarea unui aport suficient de lichide pentru a evita deshidratarea

o dieta săracă în sare pentru a reduce cantitatea de urină pe care o produc rinichii

o administrarea unui tip de diuretic, hidroclorotiazida (25 mg pe zi)

o administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene (ibuprofen 200 mg pe zi)

o se poate încerca și administrarea de desmopresină în doze foarte mari (poate avea

efect mai ales în formele dobîndite).

 Diabetul insipid dipsogen. Deși este un lucru dificil, tratamentul ar trebui să se adreseze
cauzei. Se poate modifica medicația la pacienții cu schizofrenie (clozapina poate reduce
aportul excesiv de lichide la acești pacienți). Nu este recomandat tratamentul cu
desmopresină în aceste cazuri, deoarece poate să apară scăderea sodiului din sînge cu
efecte dramatice (edem cerebral, convulsii, comă). Singura recomandare în aceste cazuri
este reducerea cantității de lichide pe care o consumă pacientul.

 Diabetul insipid gestațional. La formele de diabet insipid gestațional, care apar prin
distrugerea vasopresinei de către placentă, se poate administra desmopresină; aceasta nu
traversează placenta și nu afectează fătul.

Dacă mecanismul de apariție al diabetului insipid este dereglarea mecanismului setei, atunci
desmopresina este contraindicată, putînd avea efecte nocive. Fiți cu noi pe facebook:

Evolutie
Evoluție, complicații

Principala complicație a diabetului insipid o reprezintă deshidratarea. Avînd în vedere pierderile

mari de urină, dacă din diverse motive pacientul nu bea suficiente lichide pentru a compensa
aceste pierderi sau dacă se suprapun și alți factori care accentuează pierderile, (febra, diaree,
vărsături, efort fizic, mediu cu temperaturi mari) pot apărea foarte ușor deshidratare și tulburări
electrolitice (adică modificări ale concentrației de calciu, sodiu, potasiu, magneziu din sînge).
Simptomele ce pot să apară în acest caz sunt: gura uscată, piele uscată, ochi înfundați în orbite,
mîini și picioare reci, scăderea tensiunii arteriale (hipotensiune), puls mărit, amețeli, dureri de
cap, crampe musculare, slăbiciune musculară, febră.

Profilaxie

Este esențială evitarea deshidratării prin asigurarea unui aport de lichide care să compenseze
pierderile. Pacientul va fi atent să aibă tot timpul la dispoziție lichide, iar în cazul unor pierderi
mai mari (febră, diaree, exerciții fizice intense, climat cu temperaturi mari) își va mări
corespunzător aportul de lichide. Ar fi util ca pacientul să poarte o brățară sau un card care să
semnaleze faptul că are această boală, astfel încît, în cazul unei urgențe medicale, personalul
medical să îi poată asigura tratament adecvat.