Literatură română şi literatură pentru copii

Literatura pentru copii şi specificul său

Multă vreme ignorată de către autorităţile critice, literatura pentru copii a ajuns să
trezească în epoca modernă nu doar interesul literaţilor, dar şi pe cel al psihologilor,
sociologilor, pedagogilor etc., dată fiind conştientizarea complexităţii acesteia şi implicaţiilor
ce nu se limitează la sfera literară. De altfel, zona literară a fost mai rezervată în a da credit
dezvoltării acestui nou câmp de investigaţie, pe baza ideii că literatura există sau nu ca
literatură, ca artă, situându-se dincolo de generaţii şi vârste. În spaţiul românesc, un critic
influent precum Nicolae Manolescu ia în discuţie existenţa unei literaturi pentru copii şi,
analizând conţinutul manualelor de literatură pentru copii în vigoare la timpul respectiv,
conchide că ar fi mai bine „ dacă obiectul ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii
române si străine, fiindcă, şi în cazul literaturii zise pentru copii, tot valoarea artistică şi
universală contează”1. Credem totuşi că e utilă, pentru toată lumea, constituirea unei categorii,
literatura pentru copii, ce să cuprindă texte ce intră în relaţie cu o clasă precizată de lectori,
copiii, si ale cărei texte să fie judecate, desigur, în primul rând prin prisma valorii lor artistice.
Independent de voinţa unuia sau a altuia şi mai ales în contextul publicării a din ce în ce mai
multor scrieri cu destinaţie precisă, pentru copii, cu precădere în ţările occidentale, literatura
pentru copii a început să câştige teren, s-a impus practic, ajungând să facă obiectul unor
cercetări critice consistente, al unor analize şi interpretări din perspectiva abordărilor critice
actuale (istorie, cultură, ideologie; lingvistică şi stilistică/traducere; ”Reader-Response
Criticism”; critica psihanalitică; critica feministă; ilustraţii; intertextualitate etc.) 2. În ceea ce
priveşte definirea conceptului, creaţiile diverse adunate sub această sintagmă terminologică
sunt menite a stabili o relaţie cu un tip special de lectori: copiii. Din acest punct derivă o serie
întreagă de chestiuni sensibile legate de literatura pentru copii, cum ar fi prezenţa/absenţa
unor mărci ideologice şi/sau culturale, valori etice şi morale, raporturile cu didactica, dar şi
problematizări ale însuşi conceptului de literatură ca parte a sintagmei mai sus menţionate.
Există, evident, numeroase încercări de a defini literatura pentru copii. După Vistrian
Goia3 „literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, indiferent
dacă au fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi
apreciată în funcţie de criteriile estetice ale acesteia”. Adela Rogojinaru susţine că „literatura
pentru copii si tineret reprezintă ceea ce un lector desemnează drept cărţile „începutului de
drum”, cărţile pe care se bizuie cultura sa generală, nu atât în cunoştinţe, cât mai ales în valori
şi comportamente fundamentale. Contrar poziţiei didactice, care moralizează excesiv pentru a
impune norme indiscutabile, literatura pentru copii pune în circulaţie valori şi modalităţi de
gândire prin intermediul ficţiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercări de definire a
literaturii pentru copii din această perspectivă arată că o astfel de literatură tinde să
actualizeze forme elementare de emoţionalitate, răspunsuri nesofisticate pe care oamenii le
adresează lumii mult înainte de a şi-o putea explica”4.

1
Nicolae Manolescu, Literatura pentru copii?, în România literară, nr.25, 1997.
2
A se vedea Hunt, Peter (editor), International Companion Encyclopedia of Children’s Literature, London and
New York, Routlege, 1996.
3
Vistrian Goia, Literatura pentru copii și tineret, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 13.
4
Adela Rogojinaru, O introducere în literatura pentru copii, București, Editura Oscarprint, 1999, p. 20-21.
1
 După Louise Rosenblatt5 există două modalităţi de relaţionare a cititorului cu opera:
estetică şi non-estetică (eferentă). În abordarea estetică, cititorul este preocupat, în principal,
de ceea ce se petrece în procesul lecturii, de descifrarea sensului artistic al cuvintelor, al
asocierilor de cuvinte, al sentimentelor, atitudinilor, ideilor pe care aceste cuvinte si referenţii
lor le stârnesc în cititor. În abordarea non-estetică, lectorul se concentrează asupra
„reziduului” de după lectură – informaţia câştigată, soluţia logică la o anumită problemă,
acţiunile ce urmează a fi întreprinse. Scopul major ar fi acela de a crea cititori activi,
cooperanţi, prin trecerea de la lectura eferenţială la cea estetică, fără a se trece cu vederea şi
posibilitatea coexistenţei celor două moduri.
Trebuie să recunoaştem că literaturii pentru copii i se aplică, mai ales în şcoala primară
şi în grădiniţă, o lectură eferentă, ce urmăreşte evidenţierea valenţelor educative ale textelor.
Acest lucru se întâmplă şi se va întâmpla în continuare, fie că noi, literaţii, vrem sau nu. Mai
ales în primii ani aspectul educativ rămâne important. Ceea ce putem face însă, este să
direcţionăm profesorii şi copiii spre acele texte valoroase şi din punct de vedere estetic.
Orientările relativ noi în teoria literară precum estetica receptării, Hans Robert Jaus,
„reader-response criticism”, Wolfgang Iser, Stanley Fish sau „transactional criticism”, Louise
Rosenblatt au în comun plasarea cititorului în centrul atenţiei, opera nefiind decât ceea ce se
manifestă în conştiinţa cititorului. Ca atare, remarcă Jonathan Culler, „opera nu este ceva
obiectiv, nu există independent de cel care o receptează, ci este chiar experienţa cititorului” 6,
în timp ce Iser subliniază că „textul reprezintă un efect potenţial care se actualizează în timpul
procesului lecturii”7; prin critica tranzacţională, dezvoltată de Rosenblatt, se susţine că
„cititorul aduce textului experienţele individuale de viaţă care acţionează ca un ghid” 8. Toate
acestea considerente reprezintă argumente în plus în favoarea constituirii unei categorii
literare bazate pe receptor.
O incursiune în universul cărţilor pentru copii, fie că au fost scrise pentru aceştia sau nu,
dar cu siguranţă alese de copii şi citite, după criterii precum accesibilitatea şi tematica, pune în
evidenţă diversitatea acestei categorii. Astfel, găsim aici reprezentate diverse genuri şi specii,
creaţii populare sau culte, teme precum natura şi necuvântătoarele, copilăria, istoria etc.,
gravitate, umor, ironie, absurd, morală implicită. Aşa cum remarcă Alina Pamfil 9, aria
literaturii pentru copii cuprinde un nucleu reprezentat în primul rând de mituri, basme,
povestiri legende, „texte liant între generaţii”, căruia i se alătură creaţiile ce „mediază
cunoaşterea lumii de aici”, sub formă alegorică, create deci prin „îndepărtare de real” şi
„creaţiile de tip mimesic/mimetic … construite prin imitarea realului” 10. Cunoaşterea şi
aprofundarea literaturii pentru copii echivalează cu păstrarea, şi pentru generaţiile următoare,
a uneia dintre cele mai frumoase imagini legate de copilăria noastră, aceea în care priveam
fascinaţi coperta unei cărţi noi, cu gândul la minunatele şi nemaiîntâlnitele întâmplări ascunse
5
Louise Rosenblatt, The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay Work, Southern
Illinois University, 1994.
6
Jonathan Culler, Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, Bucureşti, Cartea Românească, 2003, p. 140.
7
Wolfgang Iser, The Act of Reading, apud Evelyn Arzipe y Morag Styles, Lectura de imágines. Los niños
interpretan textos visuales, con la colaboración de Helen Bromley, Kathy Coulthard y Kate Rabey, traducción de
María Vinós, México, Fondo de Cultura Económica, 2004, p. 45. Cu privire la procesul lecturii, Iser mai aduce
în discuţie conceptul de „lector implicit” şi arată modul în care se construieşte semnificaţia „los polos texto y
lector, junto a la interacción que se lleva a cabo entre ellos, forman el plan básico sobre el cual se construye una
teoría de comunicación literaria”, iar „la respuesta estética al leer es una relación dialéctica entre el texto, el
lector y su interacción”.
8
Shelby A. Wolf, Interpreting literature with children, London, Mahwah, New Jersey, Lawrence Erlbaum
Associates, Publishers, 2004, p.32.
9
Alina Pamfil, Limba și literatura română în școala primară: perspective complementare, București, 2009,
p.194.
10
Ibidem.
2
în paginile ei, nerăbdători să trecem pragul şi să intrăm într-o altă lume, cu atât mai captivantă
cu cât se îndepărta mai mult de lumea reală, cunoscută.
Cu siguranţă, literatura pentru copii rămâne un element esenţial pentru educarea moral-
estetică şi literară a copiilor. Prin lectura cărţilor „începutului de drum”, copilul îşi va
deschide sau îşi va menţine mintea deschisă spre posibile laterale, îşi va îmbogăţi cunoştinţele
despre om şi societate, îşi va îmbogăţi şi nuanţa modalităţile de exprimarea a lor,
identificându-se cu personajul va experimenta emoţii, senzaţii, trăiri la care altfel n-ar fi avut
acces, va avea posibilitatea de a cunoaşte elemente aparţinând unei culturi sau alteia şi, de ce
nu, va fi pus în situaţia de a reflecta la teme ce depăşesc aria sa sa de interes imediat. Ţară a
minunilor, spaţiu al libertăţii şi al jocului, al reveriei ludice şi, de regulă, neangajate,
miraculosul cărţilor copilăriei poate să descrie în mod original, prin distanţa şi ruptura care îl
caracterizează, angoasele individuale, ale familiei, ale societăţii, ale epocii. Drumul eroului
echivalează cu o înfruntare a acestor angoase şi o regăsire de sine, sau/şi de răspunsuri la
frământările cele mai intime şi mai profunde, o iniţiere şi, apoi, odată ieşit din acest spaţiu o
repoziţionare în raport cu lumea reală.

Literatura populară

Înainte de a fi "cuvinte potrivite" într-o carte, cuvintele au fost potrivite şi rostite pentru a
înfăţişa credinţele, a descrie momentele esenţiale ale existenţei omului sau evenimente care
priveau întreaga comunitate. Parte integrantă a folclorului, literatura populară sau folclorul literar
cuprinde totalitatea operelor literare orale, ca expresie a conştiinţei creatoare a unui popor, alături
de folclorul muzical, coregrafic, dramatic ş.a. Folclorul literar are funcţie estetică, datorită
creatorilor săi anonimi care, prin talent şi sensibilitate, au integrat operele lor în categoria
frumosului artistic, şi reprezintă fundamentul culturii scrise.
Foarte preţuită de romantici, literatura populară este culeasă începând cu prima parte a sec.
al XIX-lea şi studiată sistematic către mijlocul aceluiaşi veac, când i se atribuie un rol important
în reconstituirea faptelor istorice trecute şi, deci, în reliefarea specificului naţional. În spaţiul
românesc, cronicarii, în mod sporadic, şi D. Cantemir, în calitate de premergător al studiului
folcloristic, menţionaseră un număr de texte folclorice, obiceiuri şi credinţe populare, dansuri cu
funcţii ritualice (precum Căluşarii) încă din veacul al XVII-lea. Cele dintâi culegeri de folclor
apar şi în ţara noastră în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi se datorează unor personalităţi
precum T. Cipariu, I. Rusu ş.a.
Un moment important în evoluţia culturii române, în general, şi a studiului culturii
populare, în special, este reprezentat de celebra Introducţie la Dacia literară, scrisă de Mihail
Kogălniceanu în 1840. "Redactorul răspunzător" îndeamnă la crearea unei literaturi care să aibă la
bază literatura populară: "...obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să
putem găsi şi noi sujeturi de scris...".Apar noi culegeri de folclor literar, remarcabilă fiind cea
întocmită de Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor, în care regăsim texte precum
Mioriţa şi Monastirea Argeşului, alături de alte cântece bătrâneşti, doine şi colinde. Folcloristica
românească intră, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în domeniul propriu-zis ştiinţific prin
contribuţiile unor cercetători precum B.P. Haşdeu, M. Gaster, L. Şăineanu, O. Densusianu.
Cercetarea modernă a stabilit cinci trăsături pe care trebuie să le îndeplinească un text
pentru a fi considerat un produs folcloric autentic, trăsături aflate în relaţii de intercondiţionare şi
determinare reciprocă.
3
 Caracterul oral pare a fi caracteristica cea mai importantă a literaturii populare şi constă în
faptul că aceasta este creată, păstrată şi transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie, spre
deosebire de cea cultă care se creează, se difuzează şi se păstrează prin scris. De asemenea, în
timp ce opera cultă se adresează unui cititor, cea populară este concepută pentru a fi rostită,
cântată sau reprezentată în faţa unui auditoriu.
Caracterul colectiv are în vedere participarea la actul creaţiei a colectivităţii, prin
intervenţii şi reformulări succesive. Aşadar, creaţia populară este expresia artistică a unei
conştiinţe colective, spre deosebire de opera literară cultă, definită ca expresie a conştiinţei
individuale.
Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului şi constă în
imposibilitatea identificării autorului individual, spre deosebire de opera cultă ce nu poate fi
concepută în afara autorilor cunoscuţi.
Caracterul tradiţional se referă la măsura în care un text popular respectă un tipar literar
tradiţional, foloseşte un sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică: motive, imagini ,
metafore, grupuri de rime, reprezentări mitice, formule magice, versuri de 5-6 sau 7-8 silabe în
ritm trohaic etc. Toate acestea se combină într-o diversitate nesfârşită de variante, tipuri de
variante, opere folclorice noi. Crearea unor variante sau opere literare folclorice noi are loc în
cadrul relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie.
Caracterul sincretic constă în contribuţia mai multor modalităţi artistice (mai multor arte)
la realizarea unor opere folclorice. Textele orale pot fi însoţite de muzică (doinele, cântecele,
baladele, colindele), de dans (oraţiile de nuntă, strigăturile), de mimica şi gestica povestitorului
popular anume înzestrat (basmele, legendele, snoavele); teatrul popular apelează la modalităţi
dramatice (mimă şi pantomimă) şi recuzită (măşti, costume, accesorii).
O clasificare a literaturii folclorice pe categorii funcţionale, tematice, expresive, pe genuri
şi specii împarte literatura populară, mai întâi, în două grupe: creaţia literară cu funcţie rituală sau
ceremonială şi creaţia literară fără funcţie rituală sau ceremonială. În prima grupă se regăsesc
următoarele categorii:
a)poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra,
Ursul); obiceiuri de primăvară (Sâmbra oilor); rituri de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul);
obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica);
b)poezia ceremonialurilor de trecere (obiceiuri legate de momentele cruciale din viaţa
omului); naşterea, nunta(oraţiile, Cântecul miresei); moartea (Cântecul bradului, Zorile, bocetele);
c)poezia descântecelor.
Cea de-a doua grupă, creaţia literară fără funcţie rituală sau ceremonială, cuprinde creaţii
ce se pot clasifica pe genuri şi specii, ca în literatura cultă:
a) lirice - în versuri - doina: de dor, de jale, de haiducie, de cătănie etc.
- cântecul propriu-zis: cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de
iubire, de dor, de înstrăinare, de muncă;
- strigătura;
b) epice - în versuri - balada: pastorală, vitejească, fantastică;
- în proză - basmul
- legenda
- snoava
c) aforistice şi enigmatice - proverbe şi zicători
- ghicitori

1. Speciile genului epic: basmul, legenda snoava

Existenţa prozei orale populare este legată, la toate popoarele, de obiceiul de a povesti,
obicei atestat din timpurile cele mai vechi, aşa cum se poate constata din bogatele date despre
4
povestit provenite din Antichitate. Ulise, la curtea regelui Alcinous, distrează curtenii cu poveşti,
Achile, în ceartă cu Agamemnon, retras în cortul său, îşi alungă necazul ascultând poveşti. În
folclorul nostru, povestitul este încă şi astăzi un fenomen viu, deşi nu mai are amploarea de
altădată, iar în unele locuri începe să devină din ce în ce mai rar. Prilejurile de povestit sunt încă
multe şi variate, în orice caz mai multe decât se crede de obicei. Povestitul are o funcţie
importantă în viaţa colectivităţilor folclorice şi explică, alături de alţi factori, bogatul şi variatul
repertoriu al folclorului nostru.
Naraţiunea populară nu se realizează, în graniţele unei culturi etnice, sub o formă unitară
ca funcţie şi structură. De-a lungul timpului, au fost numeroase încercările de a delimita
categoriile narative, rezultatele fiind tributare mobilităţii acestui tip de discurs literar, precum şi
metamorfozelor pe care le-a suferit naraţiunea populară, ca univers tematic şi expresiv. Dintre
folcloriştii care au realizat astfel de delimitări categoriale îi amintim pe B.P. Hasdeu, Lazăr
Şăineanu, I.C. Chiţimia, Ov. Bîrlea, ultimul dintre ei operând delimitări care consemnează
ordinea clasică, tradiţională a naraţiunii orale, dar şi dinamica ei, cu inerentele interferenţe.
Distincţia, argumentată prin poziţia pe care povestitorul şi ascultătorii o manifestă faţă de
conţinutul naraţiunii, se face între legendă, ca naraţiune cu caracter didactic, povestire despre
fapte din viaţa contemporană săvârşite de către povestitori sau la care aceştia au fost martori,
basmul despre animale, care se deosebeşte de fabulă pentru că nu prezintă analogii conştiente ,
voite, în domeniul uman, snoava, strâns înrudită cu basmul despre animale, şi basmul propriu-
zis, ca specie complexă, care cuprinde basmul fantastic şi basmul nuvelistic.
Basmul fantastic, cea mai cuprinzătoare şi cea mai valoroasă artistic "subspecie" a
basmului propriu-zis, numit adesea pur şu simplu "basm" sau "basnă" (termenul "basm" vine din
vechiul slav "basni" unde înseamnă "născocire", "scornire"), este definit ca specie a genului epic,
de regulă în proză, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare(feţi-
frumoşi, zâne, animale năzdrăvane), aflate în luptă cu forţe nefaste ale naturii sau ale societăţii,
simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care ajung să le biruiască în cele din urmă.
"Oglindire a vieţii în moduri fabuloase", "un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc."(G. Călinescu), basmul a constituit obiectul unor
studii ample, mai întâi centrate pe problema originii, iar apoi pe cea a structurii basmului. În ceea
ce priveşte originea basmului, cele mai cunoscute teorii sunt teoria mitologică a fraţilor Grimm,
teoria indiană, cea antropologică, ritualistă şi teoria onirică formulată de B. P. Hasdeu.
Indiferent de concepţia şi metodele abordate, studiile privitoare la structura basmului au
consemnat existenţa unui sistem de reguli care guvernează această structură la nivel categorial,
gradul înalt de stereotipie şi predictibilitate, precum şi factorii care, în acest cadru de mare
stabilitate, fac posibile variantele tipologice şi adaptarea mesajului la orizonturi şi stiluri etnice,
locale şi individuale.
Structura formală a basmului este marcată prin existenţa formulelor iniţiale şi finale care
încadrează discursul narativ. Deşi convenţionale şi nelegate semantic de conţinutul particular al
naraţiunii, aceste formule au funcţii complexe, care privesc raportul dintre povestitor şi
ascultători, dar şi atitudinea lor faţă de calitatea mesajului. Formulele iniţiale instituie convenţia
artistică, anunţând lumea incredibilă a basmului, căreia îi dă o pseudomotivaţie temporală (a fost
odată ca niciodată), iar formulele finale îl readuc pe ascultător la realitatea şi codul mesajelor
cotidiene. Rolul lor este întărit de formulele mediane, menite să asigure continuitatea comunicării,
prin solicitarea sau verificarea atenţiei ascultătorilor.
În ceea ce priveşte structura mesajului narativ, aceasta implică:
- o situaţie iniţială, de echilibru;
- un eveniment sau o secvenţă de evenimente care dereglează echilibrul iniţial (raptul);
- acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură eroică;
- refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.
5
 La acelaşi nivel categorial funcţionează tipare obligatorii care grupează elemente
constitutive ale codului (funcţii, motive) în perechi opoziţionale (interdicţie/încălcarea
interdicţiei, încercări/lichidarea încercărilor, blestem/anularea blestemului, luptă/victorie etc.),
structuri ternare determinate de prezenţa unui donator, succesiuni stereotipe de acţiuni
progresive(lupta eroului cu trei zmei).
În ceea ce priveşte protagoniştii basmului, aceştia sunt universali. Tocmai de aceea
cercetătorii basmului au întocmit diverse clasificări ce ţin cont de faptul că aceştia se comportă
după reguli de la care nu se abat, indiferent de subiect, îndeplinind mereu aceleaşi roluri. Astfel,
în Morfologia basmului, pe lângă definirea celor treizeci şi una de funcţii ale personajelor, acţiuni
tipice ce permit o studiere globalizantă, de ansamblu a basmului, V.I. Propp fixează şi cele şapte
sfere de acţiune ale personajelor: răufăcătorul, donatorul, ajutorul, fata de împărat şi tatăl,
trimiţătorul, eroul (căutător sau victimă), falsul erou. De asemenea, în spaţiul românesc de data
aceasta, în Structura poetică a basmului Gh. Vrabie fixează următoarele categorii: senex - regula
pasivă (împăratul, baba şi moşneagul, fraţii mai mari), virilis-virilia - regula activă (feciorul cel
mic, fata), actanţi - regula confidenţei (confidenţi, adjuvanţi, obiecte miraculoase), opozanţi -
regula opoziţiei.
La nivelul organizării stilistice a discursului narativ, se remarcă un echilibru între
stereotipie şi stilul individual al povestitorului. Astfel, pe lângă procedee de căpetenie ale stilului
narativ oral precum frecvenţa dialogului, repetiţia şi prezenţa abundentă a sunetelor
onomatopeice, interjecţiilor şi exclamaţiilor, proza orală implică posibilităţi mai mari de
improvizaţie la nivel stilistic.
Lumea basmului este o lume cu totul aparte, în care spaţiul şi timpul sunt nedeterminate,
care porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea şi trece în suprareal, o lume opusă
cotidianului, în care voinţa omului nu cunoaşte limite, o lume a dorinţelor omului.
Legenda
În folclorul românesc, ca şi al altor popoare europene, legenda desemnează un repertoriu
de naraţiuni orale cu funcţie predominant cognitivă. În esenţă, ea explică un fapt real, sau
considerat a fi real, printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase şi
supranaturale. În acest sens, s-a subliniat adeseori că, în contextul culturii populare, legendele
alcătuiesc mai mult o ştiinţă decât o literatură, dar nu o ştiinţă bazată pe cunoaşterea reală şi pe
raţionament, ci o pseudoştiinţă, fundamentată pe reprezentări imaginare. Statutul estetic al
legendei, ca specie folclorică, nu este însă mai puţin determinat decât al altor categorii de proză
orală. Ea nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie al basmului fantastic, dar este
mai puternic formalizată faţă de snoavă, prin prisma mai bunei definiri a funcţiei ei în contextul
culturii populare.
Funcţiile legendei sunt de explicare (cognitivă) şi de semnificare. Sensul cognitiv al
legendelor trebuie căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât în observarea realistă a obiectelor
şi fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului uman, în consemnarea unor aspecte
caracteristice, cărora li se acordă o anumită semnificaţie, toate acestea adresându-se în egală
măsură sensibilităţii şi curiozităţii omului.
În afara funcţiei de explicare, legenda are şi funcţie de semnificare, în sensul că
înregistrează aprecieri sau atitudini ale sensibilităţii umane generate de fenomenele observate şi
de aspectele lor ciudate. Dat fiind faptul că acelaşi obiect primeşte semnificaţii diferite în legende
diferite sau că unui aceluiaşi fenomen i se pot atribui etiologii diferite, se poate concluziona că
valoarea de adevăr a etiologiilor imaginare a slăbit de timpuriu, iar acestea sunt adaptate nu atât
funcţiei cognitive, cât celei de semnificare.
Ca repertoriu tematic şi fond imagistic, legenda este eterogenă, această particularitate fiind
determinată nu numai de îndelungata ei existenţă, ci şi de marea diversitate a faptelor reale pe

6
care le explică, adaptând contextului ei funcţional motive, imagini, credinţe, tradiţii, personaje şi
întruchipări fantastice de provenienţă diversă.
Tipologic, folcloriştii disting în cultura tradiţională românească patru categorii de legende:
etiologice, mitologice, hagiografice (religioase) şi istorice.
Legendele etiologice, cu o tematică deosebit de variată, realizează o investigare
exhaustivă a universului fizic, cuprinzând cerul şi podoabele lui, văzduhul cu fenomenele lui
tulburătoare şi, mai ales, pământul cu formele lui ciudate de relief, cu locurile lui, cu întreaga lui
floră şi faună. Bogăţiei şi varietăţii tematice îi corespunde o varietate ,la fel de mare a mijloacelor
de expresie. Legendele etiologice îşi individualizează limbajul artistic preluând motive, imagini şi
forme expresive pe care le întâlnim în alte categorii de literatură şi cultură orală, în basmele
fantastice şi animaliere, tradiţiile şi credinţele populare, dar pe care le adaptează puternic funcţiei
lor de explicare şi de semnificare.
Legendele mitologice sunt povestiri despre fiinţele supranaturale pe care le regăsim, de
regulă, şi în basmul fantastic (balauri, zmei, muma pădurii etc.).Dacă în basme aceste întruchipări
apar ca actanţi cu funcţie epică determinată, în legende ele sunt obiecte de cunoaştere imaginară
cu funcţie de semnificare.
Legendele istorice, mai puţin numeroase, exprimă, în esenţă, atitudini admirative ale
maselor faţă de personaje şi evenimente istorice sau faţă de eroi populari, în special haiduci.
Legendele hagiografice se apropie, ca modalitate, de legendele propriu-zis mitologice,
bazându-se însă pe o mitologie creştină autohtonizată. Ele sunt de provenienţă cărturărească sau
apocrifă, cuprinzând povestiri despre vieţile sfinţilor sau despre personaje biblice.
Legenda este un pseudomit, care creează o falsă realitate explicativă, adică duce la
constituirea unei pseudorealităţi enigmatice, spre deosebire de mit care, dimpotrivă, porneşte de la
o realitate enigmatică arhetipală. Mitul are o structură fenomenală, legenda se limitează la o
structură evenimenţială. Din punct de vedere cronologic, legenda a preexistat mitului, legenda
totemică cu funcţie ritualică născându-se din credinţele totemice ale triburilor primitive
Snoava
Alături de cântecul liric satiric şi de o parte din strigături şi proverbe, snoava se înscrie
într-un bogat repertoriu de creaţii folclorice care reprezintă umorul popular. Naraţiune de
dimensiuni reduse cu intenţii umoristico-satirice în care elementele realiste sunt împinse până la
limita verosimilului, fără a se trece decât rareori în fantastic, snoava este expresia înţelepciunii
practice a omului simplu, a modului în care judecă el viaţa şi lumea înconjurătoare, o înţelepciune
manifestată însă prin glumă, prin vorba de duh, care adeseori capătă sensul unei ascuţite satire
sociale şi de moravuri.
În mentalitatea populară, comicul are o dublă valenţă: pe de o parte, el reprezintă o
expresie mascată a isteţimii şi inteligenţei omului simplu, pe de altă parte, un mod de satirizare a
defectelor morale şi a nedreptăţii sociale. Astfel, dacă basmul descrie un ideal uman: flăcăul
voinic, frumos, isteţ şi cinstit, fata frumoasă, harnică, nevasta harnică şi credincioasă soţului,
omul muncitor, în snoave apare reversul acestor calităţii: prostia, lenea, urâţenia, infidelitatea,
viciul etc. Mai rare sunt snoavele care ridiculizează defecte fizice, cum ar fi surzenia; de multe
ori, acestea devin, ca şi proverbele, un fel de pilde cu aluzii la defecte morale (ca în proverbul
"Surdul nu aude, dar le potriveşte").
Cele mai cunoscute snoave sunt cele cu Păcală sau Tândală. Sub aparenţa prostiei, eroul
dezvăluie, prin faptele şi atitudinile lui , mari calităţi morale, dar şi o deosebită agerime a minţii.
Păcală este un personaj de o mare complexitate a trăsăturilor sufleteşti, hotărât să sancţioneze
prostia, sub orice formă ar apărea, să îndrepte o lume strâmbă, să facă dreptate folosind ca
instrumente ironia, umorul, farsele. Demersul său este asemeni luptei cu morile de vânt a lui Don
Quijote, deoarece lumea perfectă pe care doreşte să o instituie rămâne apanajul utopiilor. Păcală
rămâne totuşi întruchiparea revanşei isteţimii asupra prostiei, a curajului asupra laşităţii, a
7
dreptăţii asupra nedreptăţii, dovada că puterea minţii poate învinge puterea vremelnică dată de
poziţia superioară în ierarhiile sociale. Având ca personaje opuse lui Păcală figuri aparţinând
claselor dominante sau administraţiei satului, snoavele din acest ciclu conţin puternice elemente
de satiră socială.
Apărute spre sfârşitul Evului Mediu, ciclul snoavelor despre dracul păcălit, în special de
femeie, manifestă aceeaşi iscusinţă mascată a omului simplu, cunoscând o largă răspândire în
folclorul european.

APLICAŢII
1. Există literatură pentru copii sau pur şi simplu literatură?
2. Numiţi două scrieri literare aparţinând literaturii pentru copii; argumentaţi apartenenţa acestora la
domeniul LC.
3. Exemplificaţi cele două modalităţi de relaţionare a cititorului cu opera: estetică şi non-estetică
(eferentă), propuse de Louise Rosenblatt (The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory
of the Literay Work, 1994).
4. Daţi exemple de texte pentru copii încadrabile în categoriile propuse de Alina Pamfil.
5. Ce avantaje/beneficii poate aduce copiilor lectura textelor literare?
6. Caracterizaţi relaţiile literaturii pentru copii cu didactica.
7. Rolul educativ literaturii pentru copii în dezvoltarea personală ar putea consta în:
a. Facilitarea cunoasterii;
b. Familiarizarea cu normele si instituţiile sociale;
c. Experienţa nemijlocită a realităţii;
d. Dezvoltarea imaginaţiei si a gândirii creatoare
e. Dezvoltarea capacităţii empatice si a imaginii de sine;
f. Dezvoltarea morală si a gândirii critice;
g. Caracterul universal, orientarea artistică si moştenirea culturală.
Demonstraţi posibilităţile de dezvoltarea a copilului pe una dintre componentele de mai
sus prin LC, făcând referire la opere si autori.
8. Prezentaţi un text care să facă parte din literatura populară; argumentaţi apartenenţa acestuia la folclor.
9. Identificaţi caracteristicile speciilor literare descrise în curs prin referire la textele din programa
analitică (Basm popular – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sau Prâslea cel Voinic şi
merele de aur, după Petre Ispirescu; legendă – Călin Gruia – Legenda Florii-Soarelui; snoava –
Petre Dulfu – Isprăvile lui Păcală)
10. Prezentaţi un basm aprţinând scriitorului I. C. Vissarion
11. Prezentaţi un basm citit din perspectiva valenţelor sale instructiv-educative
12. Caracterizaţi, la alegere, un personaj de basm, legendă sau snoavă
13. Identificaţi trei elemente de basm într-o legendă citită, la alegere
14. Scrieţi un text de tip argumentativ despre literatura pentru copii, pornind de la una dintre
următoarele afirmaţii/aprecieri:
a)„Ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii şi tineri trebuie să intereseze
şi pe oamenii maturi şi instruiţi. Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul
permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre” .(George Călinescu, Cronicile
optimistului, 1964, p. 274)
b)„A lega prezentul de trecut si generatiile succesive între ele, a transmite celor tineri
ceea ce au gândit, simtit si creat predecesorii lor, nu numai pentru ei, ci într-o perspectiva
universala, a mentine legatura cu marile creatii ale spiritului si geniului uman (…), a asigura
continuitatea tezaurului de întelepciune si de civilizatie acumulat de generatii de-a rândul,
toate acestea sunt de neînlocuit si este bine cunoscut gradul de saracie de spirit si de exprimare
în care se gasesc cei ce nu si-au primit partea ce li se cuvenea din aceasta mostenire comuna”.
(Paul Legrand)
c)”cărţile bune le extind copiilor orizontul şi sădesc în aceştia sentimentul minunatei
complexităţi a vieţii…Nici un alt mijloc de a petrece timpul, aflat la dispoziţia copiilor, nu
duce într-o atât de mare măsură la empatie şi la deschidere faţă de compasiune. Nici o altă
8
plăcere nu poate hrăni mintea copilului cu simboluri, tipare, profunzimi şi posibilităţi de
civilizare” („…they expand horizons and instil in children a sense of the wonderful
complexity of life …No other pastime available to children is so conducive to empathy and
the enlargement of human sympathies. No other pleasure can so richly furnish a child’s mind
with the symbols, patterns, depths, and possibilities of civilisation„). (Michele Landsberg)
d)”cărţile bune pentru copii sunt caracterizate de materiale puternice – subiecte bune,
cadre spaţio-temporale bogate, personaje bine conturate, teme importante şi stil…limbaj
imaginativ şi îndrăzneţ … prospeţime venită de la autor. Şi în cazul autorului, această
prospeţime începe cu o înţelegere a ceea ce este/reprezintă copilul” (”…good children’s books
are characterised by ‘strong materials—good plots, rich settings, well-developed characters,
important themes, and artistic styles…bold and imaginative language’ …‘freshness…comes
from the author. And in the author it begins with an understanding of who thechild is’”). (Joan
Glazer şi a lui Gurney Williams)
e)„literatura pentru copii si tineret reprezinta ceea ce un lector desemneaza drept
cartile 'începutului de drum', cartile pe care se bizuie cultura sa generala, nu atât în cunostinte,
cât mai ales în valori si comportamente fundamentale.”(Adela Rogojinaru)
f)”Contrar pozitiei didactice, care moralizeaza excesiv pentru a impune norme
indiscutabile, literatura pentru copii pune în circulatie valori si modalitati de gândire prin
intermediul fictiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercari de definire a literaturii pentru
copii din aceasta perspectiva arata ca o astfel de literatura tinde sa actualizeze forme
elementare de emotionalitate, raspunsuri nesofisticate pe care oamenii le adreseaza lumii mult
înainte de a si-o putea explica”.(Adela Rogojinaru)