PRINCIPII DE BAZĂ ÎN

CHIRURGIA
LAPAROSCOPICĂ
Conf.dr. VOICU F. DRAGOS
• chirurgia laparoscopică = chirurgie
videoendoscopică = abordul video al
unor cavităţi naturale:
- care au o comunicare cu exteriorul
(gastroenterologie, ginecologie, ORL,
urologie, pneumologie);
- închise: cavitatea abdominală, cavitatea
toracică şi cavităţile articulare;
• cavităţile ce comunică cu mediul ambiant
sunt cavităţi reale care permit
manevrarea instrumentelor.
• cavităţile închise sunt cavităţi
„virtuale” care necesită transformarea
lor în unele reale, în scopul realizării
unei camere de lucru;
• metoda cea mai comună de realizare a
acestei camere de lucru constă în
introducerea unui gaz în cavitatea
respectivă, în principal în cavitatea
peritoneală.
 • Gazul trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii:
- să fie insolubil sau foarte puţin solubil în
ţesuturi;
- să fie solubil în lichidele circulante ale
organismului (sânge, plasmă);
- să nu influenţeze semnificativ fiziologia
organismului;
- să fie incolor;
- să nu întreţină sau să declanşeze arderea în
prezenţa temperaturilor ridicate sau ale
scânteii;
- să aibă costuri scăzute şi surse la îndemâna
oricărui servici.
• pe scara cea mai largă se utilizează
dioxidul de carbon, care are avantajele:
- este un gaz prezent în economia
organismului;
- are mare solubilitate sanguină => reduce la
maxim riscul de embolie gazoasă;
• dioxidul de carbon are şi efecte
reale/potenţial nocive care ţin de:
- creşterea presiunii intraabdominale;
- absorbţia CO2;
- temperatura gazului.
• creşterea presiunii intraabdominale:
- determinată de pneumoperitoneu;
- este cuprinsă între 10-15 mm Hg;
- induce următoarele modificări:
• funcţia respiratorie modificată:
- de ascensionarea diafragmului,
accentuată atunci când este impusă şi de
poziţia Tredelenburg;
- de o relaxare proastă a peretelui
abdominal care obligă diafragmul să
preia presiunea mare din cavitatea
abdominală.
• urmarea este:
- creşterea spaţiului mort;
- scăderea perfuzării cu sânge a plămânilor =>
diminuarea raportului ventilaţie/perfuzie;
• aceste efecte obligă utilizarea unei presiuni
de ventilaţii crescute pe toată perioada
intervenţiei celioscopice;
• mai ales în cazul cardiacilor şi a obezilor,
aceste tulburări enumerate obligă:
- la o presiune intraperitoneală > 10mm Hg dar
< 15mm Hg pentru operaţiile de durată mică
şi medie;
- pentru operaţiile cu o durată mai mare
presiunea de lucru trebuie < 10mm Hg.
 • funcţia cardiovasculară modificată
prin:
- comprimarea sistemului vascular -
pornind de la capilarele de tip arterial
şi continuând cu sistemul venos;
- comprimarea are :
- efect de garou, realizând astfel o stază
în jumătatea inferioară a corpului;
- favorizează apariţia trombozei într-o
relaţie proporţională cu durata
intervenţiei chirurgicale.
• scăderea întoarcerii venoase poate
determina:
- acidoza respiratorie prin creşterea absorbţiei
CO2;
- apariţia sau agravarea aritmiilor cardiace
(care au însă un caracter trecător);
• scăderea perfuziei coronariene la bolnavii
cardiovasculari cunoscuţi poate detemina:
- declanşarea de pusee de hipertensiune;
- o ischemie miocardică.
• la subiecţii sănătoşi, intra- şi postoperator,
pneumoperitoneul nu determină însă
tulburări cardiace semnificative;
• efectul de obstacol asupra vaselor depresibile
se manifestă şi asupra sistemului arterial prin
creşterea presiunii arteriale;
• o altă complicaţie, menţionată de majoritatea
autorilor, este embolia cu CO2 care poate fi
indusă de:
- introducerea accidentală în exces a
dioxidului de carbon în cavitatea abdominală;
- creşterea bruscă a presiunii intraperitoneale,
ca urmare a unei relaxări insuficiente a
peretelui abdominal.
• pătrunderea gazului în sistemul venos se
face:
- prin absorbţia rapidă a acestuia în vasele
de la nivelul peritoneului;
- prin pătrunderea directă a gazului prin
lumenul unui vas lezat.
• accidentul:
- este relativ rar;
- pătrunderea directă cu risc emboligen
presupune o cantitate de cel puţin 120 cm3
de CO2;
• recunoscut precoce, accidentul poate fi
tratat mai uşor decât alte embolii
gazoase:
- prin renunţarea la pneumoperitoneu;
- aşezarea bolnavului în:
• decubit lateral stâng;
• Trendelenburg;
- oxigenoterapie;
- atropină;
- xilină.
• prezenţa CO2 în cavitatea peritoneală
datorită hidrosolubilităţii marcate ca şi a
hidrotactismului duce la:
- absorbţia lui crescută;
- convertirea lui în acid carbonic - care are
acţiune iritantă asupra :
– nervilor vagi => bradicardie;
– receptorilor peritoneali => stare de
disconfort postoperator, determinat şi
de o eventuală temperatură scăzută a
gazului.
• pătrunderea accidentală a dioxidului de
carbon în pleură, mediastin, pericard sau
subcutanat va determina:
- pneumotoraxul;
- pneumomediastinul;
- pneumopericardul;
- emfizemul subcutanat.
• cei mai vulnerabili la realizarea şi
menţinerea o perioadă îndelungată a
pneumoperitoneului sunt bolnavii
vârstnici;
• contraindicaţiile laparoscopiei sistematizate
iniţial de Graber în 1993, au fost clasificate
în absolute şi relative.
CONTRAINDICAŢIILE ABSOLUTE

• decompensarea cardiacă severă;

• şocul hipovolemic;
• distensia importantă a intestinului
în ocluzie;
• tumorile abdominale care ocupă
mai mult 2/3 din cavitatea
abdominală.
 CONTRAINDICAŢIILE RELATIVE
• insuficienţa respiratorie cronică;
• obezitatea;
• antecedentele chirurgicale abdominale
încărcate;
• peritonita septică severă;
• intoleranţa la poziţia specifică
intervenţiei respective;
• hernia diafragmatică.
• din 1993 şi până în prezent o bună parte
din aceste contraindicaţii :
- fie au dispărut;
- fie s-au transformat din absolute în
relative;
• ca urmare a creşterii experienţei echipelor
anestezico-chirurgicale;
• ca o curbă de învăţare pe timp îndelungat;
• datorită creşterii performanţelor
aparaturii utilizate;
• este cazul bolnavilor:
- cu intervenţii chirurgicale pe sfera
abdominală;
- obezi;
- cu hernie diafragmatică la care indicaţia
intervenţiei celioscopice nu mai
reprezintă o problemă deosebită;
• prezenţa unor tumori abdominale
pelvine, poate să nu mai constituie decât
o contraindicaţie relativă.
• un punct important în desfăşurarea
intervenţiei chirurgicale laparoscopice îl
reprezintă anestezia;
• aceste tipuri de operaţii se pot realiza în
următoarele condiţii anestezice:
- anestezia să fie menţinută pe toată
durata intervenţiei;
- relaxarea parietală să fie permanetă şi
constantă;
- să imprime imobilitatea pacientului.
• cea mai des utilizată este anestezia
generală cu intubaţie orotraheală.
• se mai utilizează, cu avantajele şi
dezavantajele lor:
– anestezia generală fără intubaţie
orotraheală, pe cale venoasă sau pe
mască;
– anestezia locoregională (rahianestezie,
anestezie peridurală);
– anestezia locală.
• toate aceste metode trebuie să ţină cont de:
- efectele mecanice;
- modificările cardiocirculatorii;
- modificările balanţelor hidroelectrolitice
pe care le induc:
- pneumoperitoneul;
- dioxidul de carbon;
- stresul operator;
- poziţiile variabile ale bolnavului pe
masa operatorie.
• lipsa coordonării dintre anestezie şi actul
chirurgical se manifestă mai mult decât
în chirurgia clasică prin complicaţii de
cele mai multe ori apărute pe masa de
operaţie:
- embolia gazoasă;
- pneumotoraxul;
- pneumoretroperitoneul;
- modificările cardiovasculare de ritm şi
presiune;
- modificările respiratorii.
• chirurgia laparoscopică este deosebită:
- prin faptul că de cele mai multe ori
operatorul se ghidează după imaginea
pe care i-o oferă un cameraman (este de
regulă al doilea chirurg în plagă);
- imaginea este deosebit de importantă;
- rolul important pe care îl are echipa în
totalitatea ei în cadrul chirurgiei
laparoscopice.
 INDUCEREA PNEOMOPERITONEULUI
• de cele mai multe ori pneumoperitoneul
se realizează cu ajutorul acului Veress,
iar bolnavul este aşezat în decubit
dorsal;
• introducerea lui în cavitatea peritoneală:
- este un act orb;
- poate genera complicaţii (din această
cauză acul este prevăzut cu mandren).
• această precauţie nu este suficientă, motiv
pentru care se mai procedează ca element
ajutător la ridicarea peretelui abdominal cu
ajutorul a două pense rădaşcă, manoperă care
are drept scop îndepărtarea peretelui de
viscerele abdominale, practic realizarea unui
microlaparolift;
• majoritatea autorilor preferă ca regiune de
introducere a acului Veress limita cranială a
cicatricii ombilicale, zonă care are următoarele
avantaje:
- peretele este cel mai subţire;
- mai puţin vascularizat;
- peritoneul este strâns aderent la perete.
• introducerea acului se face după realizarea:
- unei microincizii tegumentare, dacă este
utilizată numai pentru inducerea
pneumoperitoneului;
- unei incizii de circa 10 mm, când pe acelaşi
loc va urma să introducem primul trocar;
• la pătrunderea corectă a acului în cavitatea
peritoneală se percep două declicuri de
intensităţi diferite:
- unul mai tare la depăşirea aponevrozei;
- unul mai slab la depăşirea peritoneului.
• simpla senzaţie a declicului nu este
suficientă astfel încât au fost imaginate mai
multe teste care să indice cu certitudine dacă
acul se află în cavitatea peritoneală liberă:
• Testul picăturii:
- cel mai utilizat;
- constă în introducerea uneia sau mai
multor picături în lumenul liber al acului,
după care la ridicarea penselor se urmăreşte
dacă picăturile sunt aspirate în peritoneu,
datorită diferenţei de presiune dintre
cavitatea abdominală şi aerul atmosferic;
 • Testul aspiraţiei:
- se injectează prin ac circa 5-10 mm de ser
fiziologic cu ajutorul unei seringi şi apoi
se aspiră;
- dacă serul se reîntoarce în seringă acul nu
se află în cavitatea peritoneală liberă;
- dacă aspirăm sânge sau conţinut
intestinal este evident că am înţepat un
vas, respectiv un intestin;
- dacă nu se mai întoarce nimic în seringă
este clar că suntem într-o poziţie corectă
a acului;
 • Testul presiunii:
- după introducerea acului în cavitatea
peritoneală se face racordarea acestuia la
circuitul de insuflare;
- presiunea iniţială trebuie să fie negativă
până la cel mult 2-3 mmHg;
- o presiune mai mare de 5 mmHg poate
să ne indice:
• prezenţa acului în:
- spaţiul properitoneal;
- marele epiplon;
• absenţa relaxării abdominale.
• numărul manevrelor de verificare este mult
mai mare;
• înaintea oricărei manevre de inducere a
pneumoperitoneului este bine să verificăm:
- vacuitatea furtunului de insuflat;
- permeabilitatea acului Veress.
• atunci când acul a fost corect introdus, după
primul litru de gaz pătruns în cavitatea
peritoneală:
- peretele abdominal este deformat uniform;
- cu zgomot timpanic la percuţie (zgomot
prezent în toate cadranele) şi cu matitatea
hepatică dispărută.
• când presiunea indicată de monitor
a ajuns la valoarea presetată:
- putem opri insuflaţia;
- extrage acul Veress;
- urmează să introducem primul
trocar.
 Incidente posibile la introducerea acului
Veress şi inducerea pneumoperitoneului
1. Emfizemul parietal properitoneal - apare când
acul s-a oprit în spaţiul properitoneal.
• introducerea CO2:
- deformează asimetric şi limitat peretele,
circumscris locului de introducere al acului;
- matitate hepatică persistentă şi presiune mare la
primul litru de insuflare.
• în situaţia bolnavilor obezi:
- datorită laxităţii mari a spaţiului properitoneal
există riscul ca acest spaţiu să fie detaşat,
permiţând cu uşurinţă introducerea a 3-4 l de
CO2, fapt ce crează premisele hipercapniei.
1. Emfizemul subcutanat:
- este un incident minor;
- uşor de recunoscut;
- în general fără urmări serioase.
• apare ca urmare a opririi acului înaintea planului
aponevrotic mai ales la obezi.
2. Lezarea viscerelor abdominale este favorizată:
- de un sindrom aderenţial:
- postoperator
- postinflamator;
- de o relaxare insuficientă a peretelui abdominal
datorită unei anestezii incorecte;
- de distensia tractului gastrointestinal.
• de regulă incidentul este recunoscut prin
aspirarea cu o seringă pe acul Veress, după
introducerea acestuia în cavitatea
abdominală, când se constată extragerea de
conţinut gastrointestinal sau sânge;
• de cele mai multe ori:
- incidentul nu produce leziuni care să
necesite conversia la chirurgia clasică;
- este suficientă supravegherea bolnavului
şi antibioterapia postoperatorie.
3. pneumoepiplonul:
• presupune introducerea gazului în
marele sau micul epiplon;
• poate fi evitat, rotind acul în cavitatea
peritoneală după introducerea lui.
• odată produs:
- nu are efecte semnificative;
- de cele mai multe ori el se resoarbe
spontan până la sfârşitul intervenţiei.
Inducerea pneumoperitoneului la bolnavii
cu sindrom aderenţial intraperitoneal
1. Laparoscopia deschisă presupune:
• o incizie de minim 15 mm în regiunea
ombilicală cu disecţia planurilor în profunzime;
• deschiderea la vedere a peritoneului, urmată de
controlul digital şi eventual visceroliza unor
posibile aderenţe;
• introducerea trocarului:
- se face fără cui;
- doar cu canula;
- dacă este posibil un trocar de tip Hasson;
• breşa rămasă în exces se închide cu un fir cu
care se poate fixa şi canula Hasson.
2. abordul prin hipocondrul stâng sau
drept:
• presupune realizarea pneumo-
peritoneului prin introducerea acului
Veress la intersecţia dintre linia
medioclaviculară cu rebordul costal
drept sau stâng;
• este de preferat rebordul costal stâng
(are avantajul unor mai rare aderenţe).
• indicaţia metodei se referă:
- la cazurile cu intervenţii chirurgicale în
etajul subombilical;
- după realizarea pneumoperitoneului, în
locul acului Veress se introduce un trocar
de 10 mm, care permite introducerea
laparoscopului cu care vom efectua o
inspecţie în urma căreia vom decide:
- fezabilitatea pe cale celioscopică;
- oportunitatea conversiei.
• în prima variantă (fezabilitatea pe cale
celioscopică) se va monta al doilea
şi/sau al treilea trocar:
- sub controlul optic al celioscopului;
- într-o zonă liberă, de preferat
utilizabilă în continuarea intervenţiei,
prin care dacă este cazul se va practica
adezioliza care va crea spaţiu suficient
pentru desfăşurarea în condiţii de
securitate a intervenţiei.
3. Acul Veress cu optică:
• reprezintă o videocameră miniaturală cu care
este dotat un ac Veress;
• permite vizualizarea tuturor straturilor pe
care le depăşeşte;
• după pătrunderea la vedere în cavitatea
peritoneală liberă, se realizează pneumo-
peritoneul pe acelaşi ac;
• după extragerea acului Veress se introduce
un trocar de 10 mm, prin care se pătrunde cu
o videocameră de 10;
• secvenţialitatea ulterioară este cea descrisă
anterior.
4. Abordul cu trocarul viziport
• acest trocar are forma unui pistolet, al
cărui trăgaci acţionează o lamă de
bisturiu:
- fină;
- circulară;
- cu care planurile peretelui abdominal
sunt secţionate pas cu pas sub controlul
vederii pe care o realizăm cu o cameră
laparoscopică de 0˚ introdusă în lumenul
canulei şi cuplată la circuitul de imagine.
 INTRODUCEREA TROCARELOR
Introducerea primului trocar:
• este considerată de marea majoritate a
chirurgilor un moment cheie al intervenţiei;
• este actul orb care expune la lezarea
diferitelor viscere;
• pentru o mare parte din intervenţiile
laparoscopice, incizia făcută la nivelul
cicatricii ombilicale pentru introducerea
acului Veress va fi utilizată în continuare şi
pentru introducerea primului trocar.
• deşi există deja camera de lucru care
presupune îndepărtarea peretelui de
viscere, introducerea primului trocar se
face ajutându-ne în continuare de
pensele rădaşcă cu care realizăm o
contrapresiune pătrunderii trocarului;
• această manevră se face după o anumită
tehnică şi anume:
- capătul rotunjit al cuiului este aşezat în
podul palmei;
- indexul mâinii drepte în lungul canulei;
- restul mâinii cuprinzând trocarul.
• introducerea se face:
- progresiv;
- cu mişcări de rotaţie în ax;
• pătrunderea în cavitatea peritoneală este
resimţită ca o pătrundere în gol;
• indexul are rol de opritor, prevenind riscul
posibil (mai ales la persoanele foarte
slabe), de a pătrunde cu întreg trocarul în
cavitate, periclitând astfel viscerele intra-
dar şi retroperitoneale;
• pe acest trocar, după extragerea cuiului se
montează la robinet furtunul cu CO2;
• prin interiorul lui se va introduce
camera laparoscopică;
• este de la sine înţeles că este de preferat
ca acest trocar să fie de minim 10 mm.;
• odată introdusă camera:
- putem constata dacă suntem într-
adevăr în cavitatea peritoneală;
- putem face o primă inspecţie a
cavitaţii.
INTRODUCEREA TROCARELOR 2, 3, 4…
• se va face la vedere, camera „supraveghind”
din interior locul în care se vede prin
transparenţă progresia cuiului trocarului;
• cu toate acestea manevra de montare se face
tot ca mai sus cu indexul în prelungirea
trocarului;
• montarea acestor trocare trebuie făcută:
- cât mai ergonomic;
- unghiul dintre ele să fie cât mai apropiat de
90˚ ca să permită abordarea leziunii din
unghiuri diferite într-un spaţiu cât mai larg.
• montarea acestor trocare este:
- variabilă de la o intervenţie la alta;
- variabilă de la o şcoală chirurgicală la
alta;
- variabilă de la un bolnav la altul;
• este esenţial ca montarea să se
realizeze astfel încât pe parcursul
intervenţiei instrumentele cu care se
va lucra să nu se croşeteze.
Incidentele legate de introducerea
trocarelor
• Leziuni viscerale:
- colonul;
- mai rar stomacul;
- ficatul;
- duodenul;
- sunt relativ rare (1 caz la 2000 de intervenţii =
Bailey);
- important este să fie recunoscute
intraoperator;
- rezolvarea lor se poate face:
- fie laparoscopic;
- fie poate să oblige la conversie;
- nerecunoaşterea lor poate genera uneori o
tragedie:
- fie prin apariţia unui hemoperitoneu masiv;
- fie prin realizarea unei peritonite;
• Plăgile vasculare:
- ale vaselor parietale;
- ale unor vase ce irigă viscerele, cum ar fi
vasele mezenterice;
- ale venei cave inferioare;
- ale arterei aorte.
• leziunile aortei sunt de regulă:
- foarte grave;
- cu o morbiditate şi o mortalitate ridicată,
mai ales în situaţia în care leziunea nu este
recunoscută, manifestându-se iniţial ca un
hematom retroperitoneal;
• hemostaza vaselor mai mici, atât cele
parietale cât şi cele viscerale poate fi făcută
de cele mai multe ori pe cale celioscopică;
• leziunea vaselor mari necesită conversia.
 • Leziunile nervilor:
• apar când montarea trocarelor se face pe
traiectul unor nervi importanţi;
• se manifestă prin:
- anestezia teritoriului respectiv;
- prin dureri parietale sau costale
postoperatorii;
• este un incident care în general nu poate
fi reparat, dar care este bine de evitat
prin buna cunoaştere a proiecţiei
filetelor nervoase importante.
 HEMOSTAZA ŞI LIGATURILE ÎN
CHIRURGIA LAPAROSCOPICĂ
• ca în orice intervenţie chirurgicală şi
chirurgia celioscopică presupune:
- secţiunea voluntară sau accidentală a
unor vase de calibru variabil, dar şi a
unor canale, care necesită asemănător
chirurgiei clasice:
- hemostaza;
- ligatura;
- sutura.
• pentru hemostaza unei sângerări capilare,
atunci când efectul barohemostatic,
reprezentat de compresiunea indusă de
pneumoperitoneu nu este suficientă, se
utilizează:
- electrocoagularea;
- hemostaza cu ultrasunete;
- hemostaza cu flacără de argon.
• în cazul hemoragiilor difuze, aplicarea peste
suprafaţa sângerândă a unor produse
farmaceutice, sub formă de folii, ce conţin
fibrină de tipul Tacho Comb - Nycomed.
 Electrocoagularea
• se referă la vase cu un diametru de până la 3
mm şi poate fi efectuată:
- monopolar;
- bipolar, cu efecte negative mai puţin
importante.
Aplicarea clipurilor
• se referă la închiderea unui lumen cu
diametrul de până la 5 mm.;
• este de preferat ca aceste clipuri:
- să nu interfere cu explorarea prin rezonanţă
magnetică;
- să nu fie radioopace.
 Hemostaza prin ansă cu nod Röeder
• mai este cunoscută şi ca Endo loop;
• este realizată prin aplicarea unui laţ prevăzut
cu un nod de tip marinăresc:
- gata preparat sau confecţionat pe loc;
- se introduce cu un instrument numit aplicator
de noduri, de unică folosinţă sau reutilizabil.
Nodul extracorporeal
• este un nod Röeder al unui fir trecut pe după o
structură încă nesecţionată;
• este împins cu un împingător de noduri după
care este secţionat firul în exces şi structura
ligaturată.
 Nodul intracorporeal
• este un nod dublu care este
realizat în interiorul cavităţii
peritoneale cu ajutorul a două
portace;
• cere o bună manualitate şi este
aplicabil mai ales în suturile
laparoscopice.
 Sala de operaţie pentru chirurgia
laparoscopică
• sala de operaţie pentru chirurgia laparoscopică
necesită în afara instrumentarului clasic, condiţii
deosebite constând în:
- semiobscuritate, pentru a realiza o vizibilitate
mai bună la monitorul TV;
- prezenţa a unui sau chiar două monitoare
încorporate în linia celioscopică;
- masă de operaţie radiotransparentă cu facilităţi
de poziţionare diferită, mecanică sau electrică, a
bolnavului;
- lanţul celioscopic.
 Echipa operatorie
• echipa operatorie este alcătuită din:
Chirurgul:
• să aibă o bună manualitate şi percepere a
structurilor anatomice prezentate
bidimensional;
• să stăpânească perfect tehnica clasică a
intervenţiei respective;
• formarea unui astfel de chirurg trebuie
începută cu chirurgia clasică şi în paralel sau
ulterior să facă un training de chirurgie
laparoscopică, inclusiv pe animale;
 Ajutorul:
• atunci când nu se confundă cu cameramanul
este aşezat vis-à-vis de chirurg;
• are rolul de a menţine diverse pense ca a treia
sau chiar a patra mână a chirurgului;
Cameramanul:
• este numit şi „ochiul chirurgului”;
• este cel care trebuie să monitorizeze vizual şi în
prim plan mişcarea penselor active;
• să pună în evidenţă, în permanenţă, câmpul
operator cu amănuntul semnificativ fiecărui
moment;
• trebuie să cunoască timpii operatori şi să
intuiască cu un pas înainte nevoia chirurgului;
 Instrumentistul:
• este foarte util;
• nu obligatoriu;
• este cel care pune la indemână
instrumentele necesare momentului;
• pregăteşte cu anticipaţie anumiţi timpi
(încărcarea clipurilor, pregătirea
endobagului e.t.c.);
• se ocupă de permanenta ordine a mesei
de operaţie.
 PREGĂTIREA PREOPERATORIE A
BOLNAVULUI
• pregătirea preoperatorie a bolnavului nu este
cu nimic diferită faţă de cea a chirurgiei
clasice;
• în cadrul pregătirii psihologice care ar impune
lămurirea bolnavului despre necesitatea
intervenţiei chirurgicale, existenţa posibilităţii
chirurgiei celioscopice face mai uşoară
convingerea bolnavului despre efectele
benefice ale intervenţiei chirurgicale şi
absenţa agresivităţii tehnicii.
• ca o pregătire pe care am numi-o specifică
chirurgiei celioscopice este necesitatea
montării:
- unei sonde nazogastrice;
- şi/sau a unei sonde vezicale imediat după
inducţia anestezică;
• aceste manevre care prin evacuarea organelor
cavitare ţintă măresc camera de de lucru;
• mai mult decât în chirurgia clasică, în chirurgia
laparoscopică trebuie prevenite emboliile,
datorită caracterului potenţial emboligen al
tehnicii metodei.
• este de preferat:
- înfăşurarea gambelor cu feşe elastice;
- acoperirea mesei de operaţie cu
materiale moi, ce reduc compresiunea
vaselor pe planul dur al mesei;
- mai ales tratamentul anticoagulant,
început cu 12-24 de ore înaintea
intervenţiei şi continuat intra- şi
postoperator.