CUPRINS

1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE...........................................2

2 CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE.......................................3

2.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene......................................................................3

2.2. Componenţa Curţii de Justiţie............................................................................................4

2.3. Funcţionarea Curţii de Justiţie...........................................................................................4

2.4. Competenţa Curţii de Justiţie.............................................................................................6

2.5 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie.......................................................................7

2.6 Tribunalul..............................................................................................................................9

2.6.1 Componenţă, organizare şi funcţionare.......................................................................9

2.6.2 Competenţa Tribunalului............................................................................................10

2.7. Tribunalul Functiei publice..............................................................................................10

2.7.1 Componenta.................................................................................................................10

2.7.2 Competenta...................................................................................................................11

2.7.3 Măsurile provizorii......................................................................................................12

3. BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................13
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a şapte instituţii

fundamentale:
 Consiliul European, devenit instituţie comunitară în urma Tratatului de la Lisabona, are
rolul de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a-i defini orientările şi
priorităţile politice generale.
 Comisia Europeană1, care iniţiază politici şi le pune în aplicare,
 Consiliul2 - organul legislativ, de decizie comunitară, care acţionează pe baza propunerilor
Comisiei,
 Parlamentul European3, cu rol iniţial consultativ, evoluând treptat către funcţia de
colegiferare în cadrul Uniunii, însă în urma ultimei revizuiri a tratatelor are un rol fundamental în
procesul de luare a deciziilor comunitare,
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, are sarcina de a interpreta actele comunitare şi
tratatele institutive, în caz de conflict juridic.
 Curtea de Conturi, instituţie cu rol de control financiar, al administrării bugetului
comunitar.
 Banca Centrală Europeană, instituţie cu personalitate juridică care, împreună cu băncile
centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, conduc politica monetară a
Uniunii. Acest sistem instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona, reprezintă
elementul central al integrării europene.

1
Denumirea de “Comisie Europeană” a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, anterior fiind folosită sintagma “Comisia Comunităţilor Europene”. Cu toate că denumirea s-a schimbat,
în documentele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.
2
“Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona
pentru instituţia care se numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul
Comunităţilor Europene după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965). În această perioadă, în
care prin modificări succesive ale tratatelor, instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia Comunităţilor,
acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri, denumire iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi
Tratatul C.E.E. (1951, 1957)
3
Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost cea de“Adunarea
generală”; doar în 1962, instituţia a decis să se numească “Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care
îşi vedea ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele
comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de “Parlament European” s-a
dorit sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele
institutive era, iniţial, doar unul consultativ.
2
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Ultimele modificări au introdus în ansamblul instituţiilor comunitare Consiliul

European, care reuneşte la cel mai înalt nivel şefii de state şi guverne din statele membre.
Ante-Lisabona, natura juridică a Consiliului European era incertă, nefiind tranşată de
Tratate. În doctrină era considerat “organ paracomunitar”, superior şi exterior sistemului
instituţional. O altă adăugare recentă la sistemul instituţional este Banca Centrală Europeană,
aceasta fiind organ comunitar înainte de Tratatul de la Lisabona. Alte modificări minore vizează
modificarea denumirii Consiliului Uniunii Europene, acum doar Consiliul, şi al Curţii Europene
de Justiţie, devenită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. O modificare semnificativă vizează
totuşi Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona creşte semnificativ rolul şi influenţa P.E. în
procesele decizionale şi impactul său efectiv asupra vieţii politice a Uniunii. În ansamblu,
instituţiile comunitare, fie că au primit recent acest statut, fie că sunt instituţii “vechi” şi-au
păstrat rolul, componenţa, principalele atribuţii. Sistemul instituţional care a funcţionat în temeiul
tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM), şi a continuat să funcţioneze şi după
crearea Uniunii Europene, şi-a menţinut echilibrul, şi-a dovedit eficacitatea prin modificările mai
mult funcţionale decât structurale aduse de Tratatul de la Lisabona.
De asemenea, sistemul instituţional comunitar este completat cu alte organe comunitare,
cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, etc.

2 CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
(CJCE), cu sediul la Luxemburg, este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea
dreptului comunitar.
Înfiinţarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de Justiţie
având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplcarea Tratatelor, a
avut o influenţă determinată asupra evoluţiei Comunităţilor.
Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a
Comunităţilor, după modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin
competenţa, natura litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.
Jurisdicţia Curţii a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare.

2.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunalele specializate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a
garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Judecătorii europeni nu pot
fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul
comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia
europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între statele membre, fie, în fine,
între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă
sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
3
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este
recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.

2.2. Componenţa Curţii de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru,
şi este asistată de 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului
sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care
sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute. Aceştia sunt numiţi de comun acord de
către guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet întrunit în acest scop. Comitetul,
prevăzut de T.F.U.E. este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii şi
Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, din care unul
este propus de Parlamentul European.
Rolul Comitetului este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a
exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit; la fiecare trei ani
are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, pentru a se asigura continuitatea
în activitatea Curţii.
Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total
independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel
Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar
comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii
pledanţi din sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor,
când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile – în istoria
Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

2.3. Funcţionarea Curţii de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi
care poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera
de consiliu, şi de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi
referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia
judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea
hotărârilor judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile
administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.

4
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de “cabinet”
al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele.
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din
13 judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale
Curţii sau prin tratatele Comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au
aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile
declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează
un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în
litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus
judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului
european,
b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu
nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar
european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de
către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare
exercitării funcţiei sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte
condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează
pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă4 şi una orală5) şi inchizitorie
(deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea
martorilor). O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în
Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în
Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident
luxemburghez, folosit ca şi “cutie poştală”, doar pentru introducerea acţiunii.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de
judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura “orală”, iar avocaţii
generali nu participă.

4
În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin po ştă, la primire fiind înscris ă în registrul
Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desf ăşurarea cauzei şi investigheaz ă
anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unui memoriu în ap ărare; în fine,
fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze preten ţiile respectiv ap ăr ările lor.
5
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile p ăr ţilor şi concluziile avocatului
general.
5
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când
numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la
deliberări.
Hotărârea se ia cu majoritate, întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate,
se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei
decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau
publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii.
Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor
comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru – iar
persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care
pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide “limba de procedură”. Odată stabilit
regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele
procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are
valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o
primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

2.4. Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de
ipostaza în care se află:
Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului 6.
Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o competenţă
de atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care
Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale. Aplicarea dreptului
european rămâne în principal sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai
anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic,
ele corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care vor fi tratate ulterior. Independent de această
limitare, activitatea CJCE priveşte intregul drept comunitar 7, practic – toate sectoarele justiţiei. În
cadrul competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie.
Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii consultative,
atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord internaţional 8 sau când se
pune problema revizuirii tratatelor comunitare.
a) Atributii jurisdictionale:

6
art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.
7
Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.
8
Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.
6
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

 atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei

instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare;
 atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor
comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
 atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor interese;
 atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date
de Tribunal.
b) Atribuţii consultative, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema
revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
Curtea acţionează: ca o instanţă administrativă atunci când controlează legalitatea
actelor comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari; ca o instanţă constituţională,
atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile împotriva unui stat membru
care nu-şi respectă obligaţiile din tratate; ca o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect
acordarea de daune-interese şi ca instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse
împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunal9.
Prin Tratatul de la Lisabona, competenţele Curţii privind verificarea conformităţii
legislaţiilor naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a numeroase aspecte incluse în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea, Curtea poate să impună penalităţi mai mari
statelor membre pentru încălcarea dreptului european.

2.5 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie

a) Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi
omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale
pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind
interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea
legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate
de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.
Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei
ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când
soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură
obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.
Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean
european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că
această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din
procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la
9
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian
Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.
7
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

procedura iniţiată la Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului
Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele
judecătoreşti naţionale de rang inferior.
b) Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele
membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este
precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat
posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină
statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune
privind încălcarea dreptului Uniunii.
Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în
practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea
obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi
sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a
conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi
cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de
transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea
Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor.
c) Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii,
al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă,
decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor
acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe
cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să
judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de
persoane private.
d) Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui
organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi
introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat
nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând
măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este
împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în
anulare.
e) Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat,
Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi

8
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza
Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.
f) Reexaminarea
Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei
reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în Protocolul privind Statutul
Curții de Justiție a Uniunii Europene.

2.6 Tribunalul
Actul Unic European (1986) a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie,
care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii
comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca
organ comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului
tratat”. Tratatul de la Lisabona include Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, alături de Curtea de Justiţie.

2.6.1 Componenţă, organizare şi funcţionare

Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul
are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de
Justiţie şi cu aprobarea Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii
de Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea Cameră sau în plen.
Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost înlocuite camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă
Tribunalul de Primă Instanţă prin Tratatul de la Nisa, cu tribunale specializate pe lângă Tribunal.
Înfinţarea acestor tribunale specializate este decisă de Parlamentul European şi Consiliu,
hotărând prin procedura legislativă ordinară. Acestea au competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Deciziile tribunalelor specializate pot face
obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul
privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de judecători ai
Tribunalului se stabileşte prin Statului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Conform site-ului oficial al Curtii de Justitie a Uniunii Europene, Tribunalul este compus
din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt numiţi de
comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit.
Judecătorii îl aleg dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani. Aceştia
numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani. Poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali.
Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători.
Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea
hotărârii în cauza respectivă.

9
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

2.6.2 Competenţa Tribunalului

În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor de mai jos, dacă
nu sunt atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de Justiţie:
 controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi
organele
 comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;
 acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
 contenciosul funcţiei publice comunitare;
 litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii
Uniunii în exercitarea funcţiunilor lor;
 în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de
drept privat încheiat de Uniune sau în numele ei.
Totodată, Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor
tribunalelor specializate.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile
comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii de
Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o
curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu
recurs, motivat numai pe probleme de drept10, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat,
cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină
seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.

2.7. Tribunalul Functiei publice

2.7.1 Componenta
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi
de Consiliu, pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la
candidatură şi după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre
foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenta este
notorie.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a
Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în
privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru
o perioadă de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.

10
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de
procedură vătămătoare pentru parte.

10
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate
acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză
poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de
procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci
judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei Publice
dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte necesităţi
administrative şi lingvistice.

2.7.2 Competenta
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată
în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost
exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii
săi, conform articolului 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în
condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane.
Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise
(remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate
socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și
personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene [de
exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau
Banca Europeană de Investiții și agenții acestora].
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi
agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat
la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform dispoziţiilor din
Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor cuprinse în anexa I la acesta,
precum și din propriul său regulament de procedură, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007.
În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.
a)Faza scrisă
O cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează procedura.
Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen
pentru a depune un memoriu în apărare. Tribunalul Funcției Publice poate hotărî că este necesar
un al doilea schimb de memorii scrise.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot
interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau
respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite
situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.
11
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

b)Faza orală
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa
întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul raportor
întocmește un raport pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică
aspectele pe care părţile trebuie să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la
dispoziţia publicului în limba de procedură.
Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul
raportor.
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de taxe. În schimb, onorariul
avocatului, care are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care
trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului Funcției Publice. Cu toate acestea, o
parte poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate
de a face faţă cheltuielilor de judecată.
În orice stadiu al procedurii, începând din momentul depunerii cererii introductive,
Tribunalul Funcției Publice poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.

2.7.3 Măsurile provizorii

Introducerea unei acţiuni la Tribunalul Funcției Publice nu are ca efect suspendarea
executării actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice poate să dispună
suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii. Preşedintele Tribunalului
Funcției Publice sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii se
pronunţă asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.
Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:
1. acţiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;
2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în lipsa
cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil;
3. măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a
interesului general.
Ordonanţa are caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul
Funcţiei Publice se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în
faţa Tribunalului.
Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de
limbi oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă.
Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare
simultană, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii
deliberează fără interpret într-o limbă comună, limba franceză.

12
 CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

CURTEA ÎN VIAŢA CETĂŢEANULUI UNIUNII11

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate
cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor
Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru
domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.
 libera circulaţie a mărfurilor
 libera circulaţie a persoanelor
 libera prestare a serviciilor
 egalitatea de tratament şi drepturile sociale
 drepturile fundamentale
 cetăţenia uniunii.

3. BIBLIOGRAFIE

1. Augustin Fuerea, Instituţii europene, Bucureşti, 2002

2. Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2001
3. Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001
4. O Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed.a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
5. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 13.4.2010, Modificări ale regulamentului de
procedură al Curţii de Justiţie
6. Principalele inovaţii ale Tratatului de la Lisabona, Ministerul Afacerilor Externe, 2010
7. http://curia.europa.eu
8. http://www.amosnews.ro/2009/Tratatul_de_la_Lisabona
9. http://curia.europa.eu

11
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/
13