Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEIDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MASTER: NUTRIŢIA ŞI ALIMENTAŢIA ANIMALELOR

PROIECT LA DISCIPLINA:
ADITIVI FURAJERI

Prof. univ. dr.


POP Mircea

Masterand,
CIUBAN Cosmin Constantin

IAŞI
2018
ADITIVI FURAJERI
ADITIVII FURAJERI

Aditivii furajeri sunt substanțe care incluse în cantități foarte mici în nutrețuri stimulează
creșterea organismului sau alt tip de performanțe, sporesc eficiența utilizării hranei în organism
sau au efecte favorabile asupra sănătății sau metabolismului
animalului.

Cei mai comuni aditivi furajeri sunt agenții antimicrobieni


(antibioticele) și substanțele antifungice. Pe lângă aceste se mai
folosesc prebiotice, probiotice, enzime, coloranți, corectori de gust,
emulgatori, antioxidanți, etc. Se adaugă în hrana animalelor în
cantități foarte mici, de ordinul gramelor pe tona de furaj.

Aditivi furajeri pot fi substanţe chimic pure, bine definite,


pot fi microorganism, ca în cazul probioticelor sau pot fi preparate
enzimatice, cum ar fi b-glucanazele şi xylaza, utilizate in doze
extreme de mici, adesea exprimate in mg/kg nutreţ combinat.

In linii generale aditivii furajeri trebuie să aibă:

- eficacitate: să genereze un efect benefic asupra caracteristicilor hranei, asupra


organismului animalelor, asupra producţiei obţinute sau asupra dejectiilor rezultate de la
acestea;
- siguranţă: să nu fie nocivi pentru animale, pentru consumatorul produselor obţinute de la
acestea;
- economicitate: să coste mai puţin decât valuarea cuantificată a efectului benefic
determinat.

1
Aditivii furajeri pot fi clasificaţi în câteva categorii de bază, respectiv:

 nutriţionali – vitamine, microelemente, aminoacizi


 pronutriţionali – enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice, emulsifianţi, antioxidanţi,
agenţi detoxifianţi...
 nenutriţionali (tehnologici) – conservanţi, lianţi, agenţi de creştere a palatabilităţii
(arome, edulcoranţi), pigmenţi, agenţi de control a mediului
 profilactici (medicinali) –coccidiostatice, histomonostatice, plante medicinale

Aditivii furajeri recunoscuţi si aprobaţi pentru a fi utilizaţi în hrana animalelor, în ţările


Uniunii Europene, sunt cei specificaţi în Directiva U.E. 524/1970 (reactualizată prin Directivele
587/84 şi 153/87); o serie de substanţe sunt interzise a fi folosite ca aditivi furajeri în ţările
membre U.E. (tab. 1).

2
Aditivi nutriţionali

Spre deosebire de alţi aditivi furajeri, care în general nu au o valoare nutritivă proprie
(sau aceasta este neglijabilă), aditivii nutriţionali, prin conţinutul lor, contribuie direct la
asigurarea sau completarea necesarului animalelor în nutrienţii respectivi.

Din această grupă fac parte: vitaminele, microelementele, aminoacizii.

Vitaminele. Este cunoscut faptul că vitaminele sunt compuşi organici cu structură


chimică foarte variată, indispensabili vieţii animalelor. Aportul vitaminic neadecvat cerinţelor
determină tulburări specifice numite vitaminoze: (avitaminoză în lipsa vitaminelor,
hipovitaminoză în cazul insuficienţei sau hipervitaminoză în cazul excesului unei vitamine),
afectând sănătatea animalelor, creşterea, reproducţia, producţiile lor şi eficienţa valorificării
hranei.

Microelementele, numite şi oligoelemente, sunt elemente minerale care se găsesc în


cantităţi foarte mici atât în nutreţuri (sub 100 mg/kg) cât şi în corpul animalelor (sub 0,04%). In
această grupă sunt incluse Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, Se, F, Mo, în ultimii ani fiind avute în vedere
şiBr, Cr, Si, Al, As, Cd, Li, ca şi alte elemente urmă.

Microelementele intervin ca activatori a numeroase sisteme enzimatice dar pot intra şi în


componenţa unor substanţe organice; fiecare element este esenţial pentru organism, carenţa
manifestându-se, în multe cazuri, prin simptome generale, comune mai multor elemente şi în mai
mică măsură prin simptome specifice, de unde şi dificultatea evidenţierii lor.

Aminoacizi de sinteză (aminoacizii cristalini). Aminoacizii, ca elemente constitutive


ale tuturor proteinelor naturale (vegetale şi animale), sunt strict necesari organismului animal
pentrusinteza proteinelor proprii.Aminoacizii indispensabili, respectiv cei care nu sunt sintetizaţi
sau a căror sinteză este insuficientă (treonina, valina, leucina, izoleucina, metionina, arginina,
lizina, fenilalanina histidina, triptofanul), trebuie să fie asiguraţi prin hrană.

Pentru unii aminoacizi (lizina, treonina, metionina) cerinţele animalelor sunt mai ridicate
şi nutreţurile obişnuite nu pot asigura necesarul la costuri competitive; în acest caz se folosesc
aminoacizii sintetici, care se produc astăzi la preţuri avantajoase.

3
Aditivi pronutriţionali

Noţiunea de pronutrient a fost propusă de Rosen (1996) pentru a defini o substanţă sau un
produs ingerat de animal pe cale orală şi în cantitate mică în scopul creşterii valorii intrinseci a
hranei printr-o mai bună valorificare a nutrienţilor; definirea s-a facut prin antiteză cu termenul
7 de antinutrient, folosit pentru a denumi substanţe care reduc utilizarea nutrienţilor în organism
(efect antinutriţional, de tipul factorilor antitriptici, glucosinolaţilor, alcaloizilor, lecitinelor,
saponinelor, acizilor oxalic sau fitic etc).

Aditivi pronutriţionali sunt consideraţi: enzimele, antibioticele, probioticele, prebioticele,


emulsifianţii, antioxidanţii, agenţii detoxifianţi.

Enzimele. Termenul de "enzimă" a fost folosit pentru prima dată de către Kuhne (în anul
1887) pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii; după ce, în anul 1926, Sumner a
cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea sa catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele
sunt, în fapt, proteine. Ca atare, cea mai simplă definiţie a enzimelor poate fi de proteine cu
activitate catalitică.

Activitatea catalitică a enzimelor este caracterizată de substratul specific asupra căruia


acţionează şi de produşii rezultaţi în urma reacţiei catalizate; în consecinţă, clasificarea
enzimelor se face în primul rând după natura reacţiei pe care o catalizează şi apoi, după
substratul şi produşii specifici.

Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul creşterii animalelor


depăşeşte cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate atât ca agenţi terapeutici, cât şi ca
aditivi furajeri (promotori de crestere).

Antibioticele furajere pot fi definite ca substanţe bacteriostatice sau bactericide care,


folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele terapeutice, acţionează la nivelul florei
digestive, contribuind la menţinerea stării de sănătate a animalelor şi la îmbunătăţirea
valorificării hranei, realizând un efect promotor al creşterii acestora. Proporţiile curente de kg
nutreţ, în funcţie de tip, specie, categorie de vârstă, stare fiziologică (Pop şi col., 1997).utilizare a
antibioticelor furajere sunt cuprise între 5-50 mg.

4
Astfel, după ce prin Directiva C.E.E. nr. 524/1970 au fost interzise uzului furajer
tetraciclinele, penicilinele şi cefalosporinele, aminoglucozidele (streptomicină, neomicină),
eritromicina, oleandomicina, lincomicina, sulfamidele, trimethoprimul şi nitrofuranii (cu
excepţia Nitrovinului), pentru ţările membre ale Uniunii Europene, în anul 1997 a fost
interzisăavoparcina (Avotan), din iulie 1999, au fost interzise şi virginiamicina,
zincbacitracina,spiramicina, tilozina (Tylan), carbadoxul şi olaquindoxul.

În prezent, în cadrul UE sunt autorizate pentru uzul furajer flavomicina


(flavofosfolipolsau bamberimicină), avilamicina (orthomicină), monensinul şi salinomicina –
ultimele două fiindaşa-numite antibiotice ionofore (ionofori).

Probioticele. Se consideră că probioticele au apărut ca răspuns la întrebarea: “Cum pot fi


evitate îmbolnăvirile la nivelul tubului digestiv, menţinând flora digestivă sub control fără a
folosi antibiotice ?”, fiind chiar opusul antibioticelor, respectiv produse ce conţin
microorganisme vii, administrate animalelor pentru a obţine efecte utile prin potenţarea florei
digestive benefice.

Initial, Parker (1974) a definit probioticele ca fiind organisme sau/şi substanţe care
contribuie la echilibrul microbian intestinal. Această definiţie a fost considerată prea imprecisă,
Fuller (1989) propunând o definitie nouă: probioticele sunt aditivi furajeri pe bază de
microorganisme vii, care influenţează benefic animalul primitor prin îmbunătăţirea echilibrului
microbian intestinal al acestuia, definiţie ce accentuează importanţa celulelor vii microbiene ca
fiind componente esenţiale ale unui probiotic şi înlătură substanţe produse de microorganism
(Pop,1997).

Prebioticele sunt definite ca substanţe care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea


microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.

Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele creează în tractusul


intestinal condiţii de mediu sau de hrană favoarebile microorganismelor utile; în acelaşi timp,
prebioticele pot acţiona specific împotriva colonizării germenilor cu potenţial pathogen
(salmonele, clostridii, E.coli etc.) pe epiteliul pereţilor intestinali. In categoria prebioticelor se
înscriu unele oligozaharide şi acidifianţi

Acidifierea hranei sau a apei consumate de animale, folosind acizi organici, se practică
în scopul controlării microflorei digestive, îmbunătăţirii valorificării hranei, stimulării
producţiilor şi menţinerii stării de sănătate.

5
Emulsifianţii. Multe nutreţuri combinate au un conţinut ridicat în grăsimi, uneori chiar
adiţionate pentru creşterea nivelului energetic. Valorificarea grăsimilor din hrană presupune o
fază digestivă, de degradare enzimatica a grasimilor pâna la nivel de monogliceride si acizi grasi
si emulsionarea lor, urmată de faza absorbativă, reprezentată de formarea unor structuri micelare
care permit pasajul fracţiunilor absorbabile prin peretele intestinal în mediul intern.

Antioxidanţii. Substanţele cu efect antioxidant sunt folosite atât pentru a proteja unii
nutrienţi importanţi (grăsimi, vitamine) din materiile prime sau din amestecurile furajere
împotriva denaturării oxidative, cât şi în scopul îmbunătăţirii metabolismului animal, îndeosebi
la animalele de reproducţie, la cele expuse la factori de stres puternici sau la hibrizii
superperformanţi (ex. pui broiler de găină, pentru susţinerea performanţelor de creştere); rolul lor
este considerat a fi în principal pronutriţional şi secundar tehnologic (de protejare a unor materii
prime bogate în grăsimi).

Hormonii. In scopul biostimulării producţiilor animale, se utilizează în special hormonii


anabolizanţi (pentru îmbunătăţirea performanţelor în producţia de carne) şi cei cu potenţial de
sporire a producţiei de lapte (ca BST-ul sau somatocrinina), incluşi în hrană, injectaţi sau
implantaţi subcutanat.

6
Aditivi nenutriţionali (tehnologici)

Conservanţii. Agenţii conservanţi sunt folosiţi pentru a menţine intacte caracteristicile


unor nutreţuri pe durata păstrării lor. Una dintre aplicaţiile conservanţilor urmăreşte buna
păstrare sub aspect cantitativ şi calitativ a unor materii prime furajere, caz în care sunt puse în
contact cu acestea la depozitare (de ex. agenţi de însilozare, inhibitori de mucegaiuri) şi oferă o
protecţie sporită chiar şi în cazul unor condiţii mai puţin optime de depozitare (umiditate peste
normal, variaţii mari de temperatură).

Lianţii sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în nutreţuri
combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creşterii capacităţii de absorbţie a
pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor prime sau chiar unele substanţe utile folosite
în această formă) precum şi - în cazul nutreţurilor finite - pentru favorizarea unor prelucrări, de
tipul granulării.
In principal, lianţii măresc gradul de adezivitate între diferitele particule aflate în
componenţa unui amestec furajer, reduc pierderile de substanţe utile şi îmbunătăţesc calitatea
granulelor obţinute dar pot avea şi alte efecte benefice (deşi secundare) chiar sub aspect
nutriţional.

Agenţi de creştere a palatabilităţii. In această categorie sunt incluse, în mod obişnuit,


două grupe de substanţe: aromele furajere şi îndulcitorii. Noţiunea de arome furajere defineşte o
serie de compuşi organici naturali sau sintetici cu miros şi/sau gust distinct plăcut, folosiţi în
alimentaţia animalelor pentru a modifica în sens util aceste caracteristici ale hranei.

Pigmenţii cei mai folosiţi în alimentaţia animală sunt cei carotenoizi, de tipul
betacarotenului şi a criptoxantinei şi astaxantinei, prin introducerea acestora în hrană urmărindu-
se în principal influenţarea culorii unor produse animale (culoarea gălbenuşului ouălor, culoarea
carcasei broilerilor etc.).
Carotenii – mai ales beta-carotenul, cel mai activ ca provitamină A – sunt folosiţi pentru
îmbunătăţirea aspectului carcasei prin influenţarea culorii grăsimilor depuse; nu se stochează
însă în ou şi nici în pielea păsărilor.

7
Aditivi medicinali

O serie de substanţe chimice sau naturale cu rol medicamentos pot fi introduse fie în
premixuri sau concentratele PVM, fie direct în nutreţurile combinate (sau raţii), în scop:
– profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (ex. coccidioza la pui,
histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci);
– terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex. enterite infecţioase, parazitoze
etc.).
Agenţii anticoccidieni (numiţi curent coccidiostatice), în funcţie de modul de acţiune,
seîmpart în două categorii:
 agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene (acţioneză în faza a doua a
ciclului evolutiv al coccidiilor) şi ca urmare sunt utilizaţi în special la găinile de
reproducţie, de regulă până la vârsta de 16 săptămâni (pot influenţa negativ ouatul),
putând fi însă folosiţi şi la puii broiler;
 agenţi care acţionează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor, nepermiţând
instalarea imunităţii, drept pentru care sunt folosiţi îndeosebi la puii broiler (continuu,
până cu circa 5 zile înainte de sacrificare).

Histomonostaticele sunt introduse în hrană cu scopul prevenirii apariţiei histomonozei


(boală cu incidenţă ridicată la curci, prepeliţe şi păuni, provocată de un protozoar parazit –
Histomonas meleagridis). Cele mai folosite substanţe (şi dozele profilactice recomandate) sunt:
furazolidon (în doza de 0,11‰), nitarzon (0,1875‰), carbazon (0,25-0,375‰), dimetridazol
(0,15-0,20); în toate cazurile, pentru broileri administrarea se face pe toată perioada de creştere,
fiind sistată cu 5 zile înaintea sacrificării şi nu se recomandă profilaxia la păsările aflate în ouat
(Merck Vet.Manual,1991).
Folosirea ca aditivi furajeri a unor extracte din plante (îndeosebi medicinale sau
aromatice, dar nu numai) a căpătat în ultimii ani o extindere tot mai mare, mai ales datorită
caracterului natural, organic al acestor produse.
In funcţie de principii bioactivi conţinuţi, scopul utilizării acestor aşa-numiţi aditivi
botanici sau fitogenici poate fi nu doar medicinal (cu deosebire profilactic, pe baza
proprietăţilor antimicrobiene) ci şi biostimulator.
Efectul medicinal poate avea la bază unul sau mai mulţi dintre următorii component
bioactivi: alcaloizi (analgetici), flavonoide (diuretice, antiinflamatoare, antispastice), substanţe

8
amare (digestive, antimicrobiene), substanţe mucilaginoase (antiinflamatorii gastrice, laxative),
saponine (antiinflamatorii), tanini (astringenţi), fenoli (antibacterieni) glicozide etc.
Folosirea lor în scop biostimulator urmăreşte şi alte efecte benefice: stimularea creşterii,
stimularea consumului de hrană, îmbunătăţirea digestiei şi a valorificării hranei (prin stimularea
secreţiilor pancreatice şi suplimentare enzimatică), creşterea capacităţii imunitare şi - pe aceste
baze - îmbunătăţirea performanţelor zootehnice în general.

9
Bibliografie

1. Halga Petru, Nutriţie animal, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2000


2. Mircea Popo, Alimentaţia şi nutriţia animalelor, Ed. Junimea, 1997, Iaşi
3. https://biblioteca.regielive.ro/
4. https://en.wikipedia.org
5. https://ro.wikipedia.org
6. https://ro.scribd.com

10