1.

Orhiepididimitele acute

Definiţie şi clasificare
Orhiepididimita este inflamaţia testiculului şi a epididimului. În orhiepididimita
acută apar semnele clasice ale inflamaţiei. Epididimul iniţial, apoi testiculul, apar tumefiate,
sensibile spontan şi la palpare, calde, eritematoase. Aproape întotdeauna, inflamaţia
survine unilateral şi are cauză infecţioasă. Debutul infecţiei epididimare este de obicei acut,
cronicizarea infecţiei după episodul acut interesând aproximativ 15% din cazuri. Dacă
inflamaţia cronică atinge şi testiculul, în timp se poate ajunge la atrofie testiculară cu conse-
cinţe nefaste asupra spermatogenezei. Deşi, de cele mai multe ori, inflamaţia epididimului
precede pe cea a testiculului, în cadrul orhitei urliene, testiculul este primul afectat, iar
epididimul este atins ulterior. În ceea ce priveşte clasificarea orhiepididimitelor, acestea se
pot împărţi în acute şi cronice.

Incidenţă şi prevalenţă
Orhiepididimita de cauză bacteriană reprezintă un motiv frecvent de adresabilitate în
urologie. Orhita urliană apare la 20-30% dintre pacienţii care au avut oreion după vârsta
pubertăţii, iar în funcţie de statusul vaccinal se poate complica sau nu cu epididimită
urliană. O cauză rară de orhită este orhita cronică primitivă. Este o maladie
granulomatoasă, de etiologie neprecizată, şi până la ora actuală s-au raportat circa 100 de
cazuri în literatură.

Patogeneză
La tinerii activi sexual, cu vârsta sub 35 de ani, epididimita este determinată de
germenii cu transmitere sexuală.
Este secundară de multe ori uretritelor şi este practic o maladie cu transmitere
sexuală. Astfel, la tineri trebuie investigată activitatea sexuală şi infecţia partenerei. La copii
cu malformaţii genitourinare şi la vârstnicii cu patologie urologică asociată, în special cea
cauzatoare de obstrucţie subvezicală, orhiepididimita este determinată germenii
uropatogeni care au cauzat infecţia de tract urinar. De asemenea, la tineri trebuie luată în
considerare posibilitatea existenţei unei stricturi uretrale, iar la vârstnici este necesară
căutarea de rutină a unei patologii prostatice (adenom de prostată, prostatită cronică).
Ipoteza conform căreia epididimita acută ar fi provocată de refluxul urinii sterile în ductul
deferent prin contracţia sfincterului extern în cursul micţiunii nu a fost confirmată.
Infecţia epididimului survine, în majoritatea cazurilor, pe cale ascendentă.
Germenii prezenţi la nivelul uretrei sau în vezica urinară migrează prin canalul deferent până
la nivel epididimar, de unde pot ajunge la nivelul parenchimului testicular. Astfel, semnele
celsiene vor progresa ascendent de la coadă spre capul epididimului.
Etiologia epididimitei acute este superpozabilă cu etiologia infecţiilor genitourinare
pentru fiecare grup populaţional luat în studiu. La copii, malformaţiile genitourinare
favorizează bacteriuria cu germeni coliformi care vor fi agenţii cauzali ai orhiepididimitelor.
La tineri, epididimitele sunt determinate de germenii care se transmit pe cale sexuală
provocând iniţial uretrite.
Conform datelor furnizate de Berger et al., două treimi din aceste epididimite au ca
şi etiologie pe C. trahomatis, iar restul coliformii sau N. gonorrhoeae.
La vârstnic, micro-organismele care determină infecţiile urinare sunt agenţii
etiologici ai orhiepididimitelor. Obstrucţia subvezicală este responsabilă la această
categorie de vârstă de reziduu post-micţional, a cărui consecinţă este bacteriuria. Aceşti
germeni vor migra în ductul deferent şi vor cauza inflamaţia epididimară.
Pe lângă calea ascendentă, orhiepididimita poate surveni pe cale hematogenă. Este
cazul orhitei urliene apărute după stingerea inflamaţiei glandei parotide. Anumite infecţii
sistemice pot însămânţa secundar testiculul şi epididimul. Dintre acestea se citează
tuberculoza, criptococoza, luesul sau bruceloza. Tot pe cale sistemică, s-a mai descris o
cauză neinfecţioasă de epididimită determinată de tratamentul cu amiodaronă.
Epididimita este cauzată de concentrarea selectivă a medicamentului la nivel epididimar.
Nu răspunde la tratamentul antibiotic şi nu se asociază cu inflamaţie uretrală sau de tract
urinar. Interesează numai capul epididimului şi răspunde favorabil la scăderea dozelor de
amiodaronă.
Orhita nespecifică granulomatoasă are patogeneză autoimună şi, după cum s-a
menţionat, are o incidenţă rară.

Diagnostic
Diagnosticul orhiepididimitei acute este în principal clinic. Epididimul apare sensibil,
tumefiat, congestionat. Când survine orhita, testiculul este tumefiat, sensibil, iar scrotul este
de asemenea congestiv, sensibil şi mărit în volum. Pacientul este cu stare generală uşor
alterată, cu mers îngreunat de sensibilitatea scrotală, cu stare febrilă 38-39 0C. Durerea
spontană de la nivelul epididimului şi a testiculului afectat este vie şi se intensifică la
palpare. Durerea este ameliorată parţial în clinostatism. Pentru a defini inflamaţia
epididimului ca şi acută, durata simptomatologiei trebuie să fie sub 6 săptămâni.
Orhiepididimita cronică presupune persistenţa simptomatologiei peste 6
săptămâni în absenţa tumefierii epididimo-testiculare. De obicei, infecţia survine
ascendent, astfel inflamaţia apare iniţial la nivelul cozii epididimului. În evoluţie, se extinde
la nivelul capului epididimar şi la nivelul testiculului. Desigur că în formele cu diseminare
hematogenă, de exemplu orhita urliană, testiculul va fi interesat iniţial, iar ulterior
epididimul. Cordonul spermatic apare în toate cazurile tumefiat, sensibil.
După ce s-a confirmat diagnosticul de orhiepididimită acută, se va căuta cauza
inflamaţiei epididimare. Astfel la copii, se vor cerceta cauze malformative. La vârstnici se
va căuta o patologie obstructivă subvezicală, în special patologia prostatică. Se va
chestiona pacientul asupra unor manevre instrumentale pe tractul urinar.
La tineri, în special sub 35 de ani, orhiepididimita poate fi cauzată de uretritele cu
transmitere sexuală sau de stricturile uretrale aparent asimptomatice. În ceea ce priveşte
epididimita cu transmitere sexuală, diagnosticul nu este întotdeauna uşor de precizat.
Simptomele de epididimită pot să nu fie legate de pacient direct de expunerea pe cale
sexuală, deoarece acestea pot să apărea la interval câteva luni de la episodul contaminant.
De asemenea, secreţia uretrală poate fi omisă dacă pacientul este examinat după ce s-au
recoltat probe pentru examenul de urină, iar leucocitele şi germenii se elimină cu jetul
urinar.
După ce s-a exclus contaminarea pe cale sexuală, următorul pas este cercetarea
obstacolelor subvezicale. La tineri poate fi prezentă strictura uretrală, care se va suspiciona
pe baza simptomelor precum polachiuria, disuria sau jetul urinar îngustat. Primul examen
recomandat este uroflowmetria (debitmetria). În cazul în care acest examen este anormal,
se va practica uretrografia retrogradă după dispariţia episodului acut. Pentru a documenta
corect şi pentru a trata cât mai eficient orhiepididimita, este utilă determinarea germenilor
care au provocat suferinţa.
 La tineri cu istoric concludent de transmitere sexuală se va preleva frotiul uretral. La
examenul microscopic se pot decela diplococi Gram-negativi intracelulari, eventualitate în
care se confirmă diagnosticul de infecţie cu N. Gonorrhoeae. Dacă la examenul microscopic
nu se identifică germeni şi apar numai leucocite, se confirmă diagnosticul de uretrită non-
gonococică. Conform surselor bibliografice, C. trachomatis este responsabilă de două
treimi din cazurile de uretrită non-gonococică, identificarea germenului necesitând, însă,
metode serologice speciale.
La tinerii aflaţi după vârsta pubertăţii, poate surveni un episod de orhită urliană
după stingerea fenomenelor de parotidită. În acest caz diagnosticul este confirmat de
simpto-matologie, cu afectarea iniţială a testiculului, la care se adaugă istoricul de parotidită
şi evidenţierea în ser a anticorpilor antivirali de tip IgM.

Diagnosticul diferenţial
Orhiepididimita acută trebuie diferenţiată prompt de torsiunea testiculară, mai
ales la pacienţii cu vârsta sub 35 de ani. Torsiunea testiculară este o urgenţă chirurgicală, în
timp ce orhiepididimita acută poate răspunde favorabil la tratamentul antibiotic corect
condus.
Diagnosticul diferenţial se poate tranşa la început clinic. Istoricul de uretrită este un indiciu
important pentru diagnosticul de orhiepididimită la bărbatul sub 35 de ani, dar nu are
valoare absolută. Examenul clinic al epididimului pune în evidenţă tumefierea izolată a cozii
acestuia la începutul afecţiunii. S-a descris însă, în 15% din cazuri, tumefierea izolată a
epididimului la începutul torsiunii testiculare.
Manevra Prentis este utilă pentru diagnosticul diferenţial. Durerea este vie,
accentuată la ridicarea testiculului afectat în cazul torsiunii testiculare, în timp ce, în caz
de orhiepididimită acută, sensibilitatea testiculară este accentuată doar de atingerea
hemiscrotului tumefiat. Există însă şi situaţii când istoricul de uretrită, aspectul clinic al
epididimului sau manevra Prentis nu pot tranşa diagnosticul diferenţial. În aceste cazuri,
ecografia scrotală este de mare ajutor.
Examinarea ecografică se realizează de preferinţă după infiltrarea cu xilină 1% a
cordonului spermatic. Dacă nu se percepe pulsul la nivelul arterei testiculare, se confirmă
diagnosticul de torsiune testiculară. Dacă pulsul este prezent, se va comprima artera
testiculară la nivelul orificiului inghinal extern. În cazul în care pulsul dispare, se infirmă
diagnosticul de torsiune testiculară. Dacă pulsul arterial persistă sub compresiunea arterei
testiculare, nu se poate exclude torsiunea testiculară, dat fiind faptul că impulsul perceput
de transductor la semnalul Doppler provine de la nivelul vaselor scrotale inflamate. S-a
apreciat că sensibilitatea ecografiei Doppler color scrotale în diagnosticul torsiunii
testiculare este de 82%, iar specificitatea de 100%. În schimb, pentru orhiepididimita acută,
sensibilitatea metodei este de 70% şi specificitatea de 88%. Ecografia poate scăpa torsiunile
testiculare parţiale. După cum s-a arătat, rezultatele fals negative se datorează în general
torsiunilor parţiale unde mai există flux testicular la nivelul testiculului şi al epididimului.
Rezonanţa magnetică nucleară este utilă pentru elucidarea diagnosticului, dar preţul destul
de ridicat o face destul de puţin folosită la ora actuală în România.
S-a arătat mai sus că prin examinarea clinică combinată cu ecografia Doppler scrotală
se poate rata diagnosticul de torsiune testiculară în 18% din cazuri, mai ales când pulsul
arterial persistă la nivelul testiculului afectat în timpul comprimării arterei testiculare şi
desigur în cazul torsiunilor parţiale. În aceste cazuri este indicată explorarea scrotală de
urgenţă pentru a nu compromite definitiv testiculul interesat. Deşi explorarea ecografică
este arareori utilizată pentru diagnosticul orhiepididimitei acute, este recomandabil să fie
folosită, deoarece, pe lângă infirmarea torsiunii testiculare, poate oferi informaţii utile
asupra testiculului şi poate vizualiza o tumoră testiculară care se poate manifesta ca şi o
orhiepididimită acută.

Evoluţie şi complicaţii
Evoluţia orhiepididimitei acute netratate este de regulă spre abces testicular şi
pierderea glandei. Testiculul se poate pierde fie chirurgical, testiculul abcedat fiind
suprimat, fie prin infarct testicular. Tratată insuficient, orhiepididimita acută se poate
croniciza, ajungându-se la dezvoltarea epididimitei cronice indurate şi la atrofie testiculară.
Epididimita cronică poate conduce la oligospermie şi astenospermie. La aceşti pacienţi
analiza spermogramei după criteriile OMS şi leucograma indică activitatea inflamatorie
persistentă. Dacă epididimita cronică survine bilateral, se poate ajunge la azoospermie prin
obstrucţia ductelor epididimare. Azoospermia este însă o complicaţie rară a
orhiepididimitei la ora actuală.
În România nu sunt la ora actuală date statistice asupra azoospermiei obstructive
cauzatoare de infertilitate secundară.
În cazul orhitei urliane, boala apare bilateral în proporţie de 20% la băieţii aflaţi în
postpubertate cu riscul de atrofie testiculară şi azoospermie.
Sub tratament, evoluţia afecţiunii este
favorabilă cu ameliorarea simptomatologiei, a
reacţiei scrotale şi funiculare în câteva zile,
dar există riscul recidivei şi al cronicizării sub
tratament incorect condus.
Complicaţiile orhiepidimitei acute sunt,
după cum s-a arătat, abcesul testicular,
infarctul testicular, atrofia testiculară,
dezvoltarea epididimitei cronice indurate şi
infertilitatea.

Fig.6. Orhiepididimită acută abcedată

Tratament
Tratamentul orhiepididimitei acute cuprinde măsuri igienico-dietetice şi
medicamen-toase. Tratamentul chirurgical este rezervat complicaţiilor de tipul abcesului
testicular sau al epididimitei cronice rebele la tratamentul medicamentos.
Măsurile igienico-dietetice includ repausul la pat, aplicarea locală de gheaţă şi
purtarea de suspensor pentru menţinerea elevată a scrotului. Aceste măsuri simple
favorizează drenajul limfatic scrotal şi reduc senzaţia de presiune şi tumefierea scrotală.
Nu se impune un regim alimentar special, doar consum abundent de lichide pentru a
compensa pierderile survenite prin transpiraţie sau stare febrilă.
Tratamentul medicamentos cuprinde antibiotice, antialgice şi antiinflamatorii.
Trata-mentul antibiotic se adresează, de regulă, germenului care a produs afecţiunea.
Tratamentul orhiepididimitelor acute este prin urmare etiologic. Pentru a fi corect
documentat, trata-mentul trebuie ghidat de antibiogramă. Aceasta se obţine după
cultivarea germenilor obţinuţi din probele uretrale la tinerii cu antecedente de uretrite şi din
jetul urinar de mijloc la vârstnicii cu patologie prostatică sau obstructivă subvezicală. În
general, obţinerea antibiogramei necesită 3 zile, iar tratamentul antibiotic trebuie început
imediat ce s-a precizat diagnosticul. Astfel, tratamentul este la debut empiric şi se bazează
pe corelaţiile statistice. S-a dovedit că la tineri, cu epididimita secundară uretritei,
germenul cel mai frecvent întâlnit este C. trachomatis, în timp ce la vârstnici, germenii
responsabili s-au dovedit a fi uropatogenii. Din punct de vedere al distribuţiei tisulare,
fluorochinolonele au cea mai bună penetrabilitate în ţesutul testicular şi în epididim.
Tratamentul antibiotic va debuta, în absenţa contraindicaţiilor, cu
fluorochinolonele cu acţiune şi pe C. trachomatis, cum sunt ofloxacina şi levofloxacina.
Aceste antibiotice prezintă spectru larg de acţiune şi se pot folosi în monoterapie. După
documentarea antibiogramei, se va ajusta tratamentul conform acesteia. Dacă s-a precizat
diagnosticul serologic de infecţie cu C. trachomatis, se va continua tratamentul cu
Doxiciclină 200 mg/zi. Durata tratamentului antibiotic trebuie să fie de minim 2 săptămâni,
chiar în cazul în care simptomatologia a cedat după câteva zile, datorită riscului de
cronicizare a infecţiei. Ca şi alternative la tratamentul cu fluorochinolone se pot folosi
pentru epididimitele cu uropato-geni, aminoglicozidele în combinaţie cu beta-lactaminele.
Tratamentul antiflogistic sau antiiflamator este de mare ajutor în cuparea simpto-
matologiei şi în asigurarea complianţei pacientului la tratament. Antiinflamatoarele non-
steroidiene (AINS) sunt utile în acest sens, dar se vor administra după ce s-au exclus un ulcer
gastroduodenal, insuficienţa renală sau alergia la antiinflamatorii. În cazurile în care terapia
cu AINS este insuficientă sau dacă acestea sunt contraindicate, se poate folosi metilpredni-
solon, 40 mg/zi, reducând doza treptat. Infiltrarea cordonului spermatic cu xilină 1% este o
măsură utilă pentru cuparea în urgenţă a durerii rebele la antialgicele administrate sau
când acestea sunt contraindicate.
Alte măsuri terapeutice includ tratamentul concomitent al partenerului sexual în
cazul epididimitei cu C. trachomatis şi diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor care au
favorizat infecţia urinară şi ulterior epididimita. Astfel, la tineri se vor căuta stricturile
uretrale, iar la vârstnici patologia prostatică, stricturile uretrale sau vezica neurogenă.
Tratamentul adecvat al acestor afecţiuni va preveni recidiva şi cronicizarea
orhiepididimitei.
Tratamentul chirurgical se adresează orhiepididimitei abcedate şi epididimitei
cronice. Abcesul testicular se va drena de urgenţă sub protecţie antibiotică cu spectru larg.
După rezoluţia reacţiei funiculare se va proceda la orhidectomie. Epididimita cronică
rebelă la medicaţia antialgică poate răspunde la epididimectomie.

Epididimita cronică

Este forma clinică lent şi prelungit evolutivă a unei epididimite acute severe în care s-
au constituit leziuni inflamatorii ireversibile consecutive procesului infecţios (Proca E, 1984).
Epididimita cronică este stadiul final al epididimitei acute nevindecate (Smith DR,
1992).
Poate debuta acut (epididimita acută), dar şi insidios, cu manifestări locale şterse.
Evoluţia se poate întinde în câteva luni şi câţiva ani cu încălziri clinice şi remisiuni, sfârşind
prin distrugereea scleroatrofică a complexului epididim-testicul sau prin abcedare, ulcerare,
evacuare şi fistulizare.
Anatomie patologică
Domină fibroplazia hipertrofică ce măreşte şi indurează organul. Fibroza cicatriceală
duce la obliterarea tubilor seminiferi cu multiple focare de infiltraţie limfocitară şi plasmoci-
tară.

Tabloul clinic
Simptomatologia este ştearsă. Se manifestă sub forma unei zone dureroase şi a unei
formaţiuni palpabile în scrot. Durerea iradiază de-a lungul funiculului spermatic. Se pot
asocia dureri perineale, semne de disectazie de col vezical, senzaţie de corp străin în
perineu.
Uneori asistăm la apariţia unui hidrocel secundar. Cordonul spermatic se îngroaşă,
mai ales ansa epididimo-deferenţială. Învelişurile scrotale sunt suple.
Tuşeul rectal evidenţiază o prostată mărită de volum, urmat de o secreţie filantă
purulentă în care se găsesc bacteriile responsabile de infecţia bacteriană. Urocultura poate fi
pozitivă, dar şi sterilitatea ei nu poate exclude originea bacteriană.
Probele de laborator nu contribuie semnificativ la clarificarea etiologiei. Prezenţa
bacilului Koch în urină obligă la investigaţii suplimentare în direcţia tuberculozei uro-
genitale.

Diagnosticul diferenţial
 Chistul de epididim – formaţiune bine delimitată, fără fenomene inflamatorii asociate,
bine tolerată de bolnav.
 Cancerul primitiv epididimar – se manifestă printr-o hipertrofie dură cu suprafaţa
neregulată, invadând uneori testicolul cu care face o masă comună. Este extrem de rar.
 Epididimita bacilară – este prezentată în capitolul de tuberculoză urogenitală.
 Cancerul testicular în formele avansate local în care reperele anatomice nu mai pot fi
recunoscute. În toate cazurile de epididimită cronică trebuie să avem în vedere şi
cancerul de testicul.

Complicaţiile
Constau în „reîncălzirea” procesului şi abcedare. În formele bilaterale obstrucţia
canaliculară antrenează azoospermie şi sterilitate.

Tratamentul
În primul rând epididimectomia totală cu conservarea testiculului mai ales la bolnavii
tineri.
Atenţie sporită la posibilitatea de devascularizare a glandei cu atrofie secundară, prin
protejarea funiculului spermatic.
Administrarea antibioticelor este recomandată în fazele acute ale procesului epididi-
mar, în prostatitele bacteriene şi infecţiile urinare asociate, dar şi pentru protezarea actului
operator.
Prevenirea acutizărilor se face prin secţionarea bilaterală a canalelor deferente.
Există şi forme de epididimită cronică ce nu necesită tratament, fiind forme
stabilizate la care nici corticoterapia nu este recomandată.
În cazul epididimitelor bilaterale cu sterilitate se recomandă vasografie urmată
eventual de repermeabilizarea ductală (anastomoză epididimo-testiculară, vaso-vasostomă,
anastomoză deferento-epididimară etc.).
 Orhitele acute specifice
Sunt complicaţii rare ale unor boli sistemice ca oreionul, mononucleoza infecţioasă,
viroza coxakie, sifilisul, filarioza, actinomicoza, sarcoidoza etc. (Smith DR).

Orhita urliană
Este mai importantă din cauza frecvenţei globale cât şi a complicaţiilor pe care le
poate da. La tineri procentul este de 18%, la bărbaţii adulţi de 20-30%, iar în 10% din cazuri
poate fi bilaterală (Blandey, 1986).
Debutul este brutal, cu febră mare, testicul mărit de volum, dureros, tegumente
roşii, eventual reacţie lichidiană vaginală. Apare la 3-5 zile de la debutul oreionului. Sunt
prezente semnele virozei, inclusiv parotiditei, eventual pancreatitei etc. Epididimul poate fi
palpat în întregime, el neparticipând la inflamaţia testiculului. În faza acută, virusul poate fi
depistat în urină. În plasmă se găsesc anticorpi specifici pentru virusul urlian.
Diagnosticul diferenţial se impune a fi făcut cu toate afecţiunile care pot determina
un scrot acut, cu excepţia celui traumatic.
Complicaţii – în 50% din cazuri se constată grade variate de atrofie testiculară la 2-3
luni de la episodul acut. Spermatogeneza este ireversibil compromisă. Sterilitatea fără
insuficienţă anizoospermică se întâlneşte în formele bilaterale.
Tratamentul – gamma-globulinele preparate din serul de convalescent (20 ml
globuline hiperimune) şi vaccinarea practicată după vârsta de un an fac parte din trata-
mentul profilactic. Se recomandă: repaus la pat, suport scrotal, eventual dietilstilbestrol (3-5
mg/zi), ACTH, prednison şi antiinflamatoare nesteroidiene pentru calmarea durerilor şi
reducerea edemului.

Orhita granulomatoasă

Este o formă particulară de orhită cronică prin diferenţele de etiopatogenie, leziuni

histopatologice şi chiar tratament pe care le are faţă de celelalte, diagnosticul rezultând
numai după examinare microscopică.
La debut seamănă cu o orhiepididimită acută banală cu febră ridicată, dureri scrotale
şi induraţie epididimo-testiculară cu extensie rapidă la funiculul spermatic.
În probele de laborator se constată proteinurie moderată, leucocitoză şi creşterea
vitezei de sedimentare a hematiilor.
Leziunea testiculară este asemănătoare cancerului: masă intrascrotală unilaterală,
dură, neregulată, insensibilă, cu infiltraţia cordonului spermatic.
Anatomie patologică. Macroscopic,
parenchimul testicular este înlocuit de un
infiltrat albicios omogen, albugineea îngroşată,
iar funiculul spermatic omogen.

Fig.12. Orhită granulomatoasă.

Parenchimul testicular este înlocuit de un
infiltrat omogen, albicios, ferm.
 Microscopic apare granulomul inflamator, cu noduli epitelio-gigantocelulari şi
altera-ţii tuberculoide, fără cazeum. Tubii seminiferi conţin celule gigante Langhans,
interstiţiul fiind infiltrat de celule limfoplasmocitare şi histiocite.
Epididimul conţine aceleaşi leziuni tubulare şi interstiţiale. Caracteristică este
evoluţia cronică, torpidă, cu reaprinderi şi asocierea cu alte leziuni similare.
Mecanismul de apariţie este autoimun, declanşat de anticorpii originari în tubii
seminiferi şi produşi în urma unor insulte infecţioase, alergice, traumatice.
Unii autori consideră că orhita granulomatoasă umană apare ca rezultat al formării
de anticorpi împotriva spermatozoizilor pătrunşi prin efracţii traumatice în interstiţiul testi-
cular. Se pare însă a fi o reacţie inflamatorie histiocitară la alergeni microbieni.
Evoluţia – este cronică, prin pusee care ulterior transformă glanda într-o tumoră
fibroasă. Uneori se pot asocia şi alte leziuni cronice ale aparatului urinar (pielonefrită
bacteriană, litiază renală infectată) (Blandey J, 1986). Persistenţa orhitei granulomatoase
unilaterale poate duce la bilateralitatea granulomatozei.
Tratament. Orhiectomia este tratamentul de elecţie pentru că testiculul este distrus,
neviabil, bolnavul prezentându-se târziu la medic. Orhiectomia pe cale scrotală sau inghinală
înaltă, va fi urmată obligatoriu de examen histopatologic, singurul care va preciza
diagnosticul.

Orhite cronice rare

Goma luetică, sarcoidoza, actinomicoza, filarioza pot avea localizări testiculare mani-
festate ca mase indurate testiculare pentru care orhiectomia rămâne singura alternativă
terapeutică şi diagnostică.